Privind

Pui cât puiul ista mare ,

Te rog nu mai pune sare ,

Eu cu tine am vorbit, 

De gătit ... n-am pomenit!

Vezi că sarea-n continuarea,

Le-aduce necazul mare ?

Dânșii,iar,se contrazic,

Însă tot nu fac nimic?

Șeful îi concediază,

Problema remediază. 

Morala: Limba noastră românească,

Sensuri multe-o să găsească. 

         AUTOR: Rada Maria 6D 

    Mă plimbai pe străzile Brăilei de multe ori, le-am străbătut la pas, și cu fiece plimbare am descoperit câ te ceva. Brăila, un oraș alinat de briza răcoroasă a Dunării, fluviul superb, care este precum sufletul orașului. Aici, oamenii simt diverse situații precum valurile Dunării, și fiecare val reușește să răzbească, și să încânte privirea, impresionând cu armonia sa.

    Aici, fiecare om are o poveste bătrânească de spus. Tradițiile diferitelor comunități nu s-au pierdut, ci au fost conservate cu multă grijă de pasionalii brăileni. Portul, acum căzut în dizgrație, cândva a fost inima orașului, care a putut să devină ce este astăzi cu ajutorul său. Brăila, un oraș cu multe etnii, provenite din diverse colțuri ale Europei, este un oraș al armoniei între popoare și cultură.

    Clădirile sale, monumente arhitectonice, îmbină modernul cu vechiul. Poți vedea case din ani '20, stând alături de clădiri noi. Și totul se îmbină într-un grațios dans dintre epoci, un dans care nu are cum să nu îți stârnească interesul și admirația.

    Bisericile numeroase ale Brăilei conservă, alături de muzeu și clădiri celebre, istoria unei așezări vechi, cu o poveste îndelungată în spate. Nimeni nu ar putea bănui câte comori culturale se pot ascunde în spatele unor fațade, acoperișuri, uneori chiar ruine. Totul este o combinație între oeiental și occidental, cu amprenta locală. 

    Locuitorii, primitori, îți oferă totul. Nimeni nu este o mai bună călăuză decât un brăilean care a crescut și a iubit în acest oraș, ce se leagănă în ritmul Dunării.

    De aceea, dragi cititori, Brăila este unică. Căci înseamnă o combinație între natură și omenire, un mixt ce a reușit. Și, tocmai de aceea, vă invit să vizitați orașul, cu drumurile sale vechi, natură minunată, dar și locuitori buni, diferiți doar prin cultură, dar nu și prin umanitate.

                                                            AUTOR:   S.E.M.

                                                               (inițialele mele)

Dintre miile de chipuri
Ce în taină mi-au zâmbit
Doar privirea ta ca marea
Sufletul mi-a cucerit.
Dintre miile de inimi
Ce pulsează-n jurul meu
Doar a ta a prins ecoul
Tactului din ritmul meu:
Îndreptându-și lin spre ceruri
Minunat cântecul lor
Au luat Universul martor
La chemarea lor de dor.
Dar drumul spre Veșnicie
A fost greu, i-a obosit,
Una vibra tot mai tare...
Alta șoaptă-a devenit...
Melodia de iubire
Ca o muzică din stele,
Își pierduse armonia
Era Zgomot și Tăcere.
Și din dragostea sublimă
Ca un har de poezie,
Timpu-a șters frecvența lor
Din Divina simfonie...

Campia cristalina cu inima aurie,

Unde stelele mandre, visele si inima este plumburie,

Amorul cel melancolic in patura azurie, 

Își învelește mandra bucurie. 

Cu vesele flori și stele, 

Cu doruri dulci in rămurele, 

În rubinele și smaraldele, vise de cântecele, 

Unde gândul meu se duc cu ele. 

Amorul e un cântec răspicat, 

Pe drumul argintiu ai plecat,

Peste campia cristalina m-ai lăsat, 

Ca să plâng zi și noapte, cu fața de gheață, de neuitat. 

Câmpia plină de suspinuri și inimi uitate, 

În stoluri dulci, indepartate, 

Unde ziua mandra, sufletele sunt luminate, 

În campia cristalina, rubinele fericite sunt lăsate. 

Parul ei negru, valuri revărsându-se in bolta plaviculei de lut
Pe de-a șirul spatelui meu, își fac loc fiorii
Ochii albaștri luminandu-i chipul tăcut
Îmi imaginez măduva ei osoasă, albă cum norii

Pășește tu pe scalpul meu, vreau sa mă simt viu
Luminează tu căile mele, pe mine nu mă lumina
Pășește-mi tu adevăr, dar nu mă lăsa să te știu
Fa din mine un altar, dar nu mi te închina

M-ai invitat la o cafea,
undeva, în colțul unui oraș inventat.
Din căușul palmei
am apucat soarele de un vârf de rază —
un fir subțire de lumină
să-mi ghideze alunecarea
direct spre masa sufletului tău.

Acolo, în penumbră, se macină trei boabe.
Exact trei.
Atât cât trebuie pentru marea fuziune
cu acel singur strop de lacrimă,
extras din fericire.

A durat o întreagă epocă până te-ai decis.
Probabil abia acum, în tăcere,
s-au copt sfericele boabe —
fiecare dintre ele fiind o imensitate ruptă
din universul ochilor tăi.

Privirea ta îmi cuprinde acum întreaga poiană,
o geografie fragilă care abia așteaptă
să te invite la micul dejun al luminii,
în timp ce timpul curge lent în cești,
ca o clepsidră neagră, fierbinte.

Nu ne mai apără nici o platoșă de indici,
nici o cifră nu-și mai ascuți colții aici,
suntem doi ostatici vii,
salvați de parfumul unui amurg concentrat,
lăsând orașul, dincolo de geam,
să se prăbușească steril sub propriul său zgomot.

Dar ceștile se golesc.
Penumbra se retrage, iar poiana privirii se stinge,
lăsându-ne din nou vulnerabili în fața cifrelor.
Și chiar atunci, în tăcerea finală,
fără să spui un cuvânt,
deschizi încet căușul palmei tale
și apuci soarele de celălalt vârf de rază.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Förgäves

På våren, med själen vibrerande,

Vi väntar på lycka genom att drömma,

Och på hösten, när förhoppningarna dör,

Vi har ett moln kvar,

Vi väntar alla förgäves

Lycka som aldrig kommer igen,

Vagga bara en flyktig dröm

På natten är himlen alltid klar,

Vi svävar med en galen längtan efter paradiset,

Men i refrängen ser vi att det fortfarande var en dröm.

Vi väntar alla förgäves

Lycka som undviker oss

Och i själen sållar de bittert

Tankar som lurar oss,

Förgäves kommer vi att tigga,

Vi kommer att vänta förgäves

Lycka vi alltid vill ha,

Jag kommer inte längre!

Vi väntar alla förgäves

Lycka som undviker oss

Och i själen sållar de bittert

Tankar som lurar oss,

Förgäves kommer vi att tigga,

Vi kommer att vänta förgäves

Lycka vi vill ha så mycket

Jag kommer inte längre!

Lumina coboară din cerul senin,

Biblia ne arată drumul divin.

Cu dragoste și răbdare în inimă,

Sufletul se înalță spre pace și lumină.

Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.

Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.

Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.

Carantină, carantină…

ești ca spinul în grădină

te-aș tăia, dar nu știu cum

deci, te admirăm oricum

chiar dacă nu ai parfum.

Carantină floare rară,

tare aș mai vrea afară.

Că de când ai înflorit

pe-afară n-am mai ieșit

și-un pic și-am încărunțit.

Carantină sac de box

lasă că-ți găsesc detox

și-apoi vezi cum dau în tine

să simți cât este de bine

când stau cu masca pe mine.

Carantină cuib de cuc

lasă că-ți găsim haiduc

care să te pună în cui

colo-n vârful muntelui

să îngheți în bătaia vântului.

Carantină, Carantină,

te rog să nu fii haină

încă te mai rog ceva,

să pot din nou îmbrățișa

pe cei dragi din viața mea.

Carantină, aș vrea discret

să îți spun și un secret

pe toată prezența ta

am avut ce învăța

mai mult să iubesc

pe cei dragi să-i prețuiesc.

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.