Un mic popas...vă rog!

Te văd în fiecare zi frumoasă 

Și-acum când ani-s peste noi, 

Tu-mi ești o candelă aprinsă 

Ce calea o lumini la amândoi. 

Ne-am întâlnit cândva demult 

Când toamna era pe terminate, 

Fără a ști atunci că ai să-mi fii 

Prietenă, soție și-a mea jumate. 

Țin minte cum inima-mi bătea 

Și cum curgea șuvoi în mine, 

Când rușinat, timid eu am cerut 

Să mă așez pe bancă lângă tine. 

Atenție prea multă nu am primit 

Din partea ei cum eu mă așteptam, 

Ba dimpotrivă,  s-a ridicat și a plecat 

Zâmbind și salutând pe-un alt băiat. 

Privirea mi-a rămas tot către ea 

Până ce depărtarea a pus umbră, 

Pe chipul drag și-a mea speranță 

De ai șopti cuvinte cu a mea gură. 

Și timpul se scurgea fără-ncetare 

Sădind în mine destulă întristare, 

Că nu găsesc motiv să mă apropii 

Vorbă să-i zic, sâ uit de supărare. 

Când totul mi se părea pierdut 

Norocul a bătut pe partea mea, 

Pe ea s-o întâlnesc la o serată 

Și-n pas  de dans a început povestea. 

......................................

Acum după decenii duse-n doi 

Rostim la fel de des,,eu te iubesc",

Și nu uităm zilnic rugă să înălțăm 

Cerând iertare și Ție...Îți mulțumesc!

Mă-ntreb, dar fără să-mi răspund
Dacă, voi spune din nou... ,,mamă ",
Când zborul îmi va fi spre asfințit
Că Domnul înspre El mă cheamă.

Mă-ntreb mereu, dacă va fi posibil
Să stăm în doi și, poate să vorbim,
La fel cum o făceam pe ăst pământ
Când colo Sus, în Cer... ne întâlnim.

Mă-ntreb, de poate fi o întâlnire
Când ce citesc, e greu de explicat,
Că trupu-i lut și-n cimitir rămâne
Și doar spiritu-i chemat și judecat.

Mă-ntreb și știu ce îmi răspund
Că viața-i scurtă și e-o călătorie,
Ce are început, dar are și sfârșit
Iar sufletul, trăiește-o... veșnicie.

Mă-ntreb, dar tot nu am răspuns
Ca mama, să mi-o văd.. vreodată,
Așa, că voi trăi cu multe întrebări
Dar fericit, de tot ce-a fost..odată.

Azi, mă întreb și cred că înțeleg
Că suntem trecători și muritori,
Și sigur vom primi cunună-n Cer
Dacă, Domnului, rămânem slujitori!

E cald și m-am întins la umbra

copacului ce l-am sădit cândva,

Și care acum drept mulțumire,

mă protejează cu coroana sa.

O nucă în pământ am îngropat,

pe când eram copil în sat,

Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit

și, rădăcina cu apă i-am udat.

Ușor, ușor câte o frunza a crescut,

pe rămurelele plăpânde,

Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar

eu având unde m-ascunde.

Ascunzătoarea era să fug de

mama, că multe ghidușii făceam,

Și doar acolo sus printre ramuri,

de mătura si furia ei scăpam.

Aminte îmi aduc cum mă chema

să merg cu vaca,

Și pentru împăcare, voie îmi dădea

 să mă plimb cu barca.

O mică urecheala tot căpătam,

când jos cu frică coboram,

Dar asta era o dojeneală, venită

de la mama pe care-o adoram.

Toate astea mi-au venit în minte,

stând pe iarba verde de acasă,

Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,

nici mama măturând în casă.

Vreau o vorbă nucului să-i spun,

dar nu m-aude,

E bătrân cu ramul rupt, fructele

să-i gust nu pot că-s crude.

Mă ridic când soarele se duce să-si

îmbrățișeze luna,

Iar pe stâlpii din comună, primăria

a aprins lumina.

.........................................................

Mult îmi place să mă întorc în

satul cu copilăria mea,

C-aici eu m-am născut, crescut și

am plecat să-mi caut...fericirea!

De ce,  oare, visul s-a dus în noapte
Când fericit eram, privindu-ți chipul,
Și nici nu m-a lăsat... să-ți știu adresa
Să te găsesc... când terminat e visul.

Pluteai, prin lanul înflorit de maci
În timp ce eu scriam un vers de dor,
Sub un copac, ferit de raza soarelui
Sperând să fiu poet, iubit... cu viitor.

Priveam cum vântul îți încurcă părul
Și-apoi coboară, dezgolind piciorul,
Mintea-mi fugea mai sus, fără rușine
Poate zărește, ce vrea...tot muritorul.

Ochiu-a zărit cum îmi făceai cu mâna
Să mă apropii și să dansăm prin flori,
Să fim, în doi, pereche de îndrăgostiți
Și pe pământ să devenim, nemuritori.

Grăbit, călcam frumoșii maci de Mai
Fără să-mi pese, că suferința-i mare,
Degrab' s-ajung la ea și poate o ating
Și cu noroc... să-i fur o dulce sărutare.

Din alergare... deodată, m-am oprit
Surprins că, nicăieri, fata nu mai era,
Am tresărit și din visare m-am trezit
Când trenul... vai, ce-amarnic, șuiera!

Doamne, la Tine, vin prin rugăciune
Și știu că Tu, ești cale, adevăr și, viață,
Pe fiul Tău iubit, Tu, l-ai trimis în lume
Omul să fie mântuit, de binele-l învăță.

Cu Duhul Sfânt, trupul, ni l-ai însuflețit
Care ne-a devenit apoi, Acoperământul,
Un scut Ceresc, de răutăți să ne ferească
Până ne înnălțăm și-om părăsi pământul.

Treime Sfântă, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
Fă, ca inima să-mi fie, un izvor de apă vie,
Care neîncetat să curgă lin... cu bunătate
Din care eu gustând, credința să-mi învie.

De Sus, Tu, Doamne, viată ne-o veghezi
Și semne ne trimiți, ca noi să înțelegem,
Că, doar fapta și nu vorba, ne e salvarea
La judecata de Apoi, unde cu toții... mergem.

Acum, Ție Îți cer, să nu mă pedepsești
Ca-m încălcat adesea... poruncile Cerești,
Dar, sunt un om și, păcătos pe ăst' pământ
Doamne, milostiv rămâi și, fapta să-mi sporești!

Mă uit la tine azi, și-n viitor

Că tu-mi ești visul împlinit,

De-a fi soție și iubita vieții

Și mama fiului ce l-am dorit. 

Cu tine îmi trăiesc destinul

Dat nouă pe acest pământ,

De Cel de Sus ce ne-a unit

Ca soți iubiți...cu legământ. 

Iubirea ne-a cuprins în mreje

Când toamna picura cu flori,

Iar luna ne-a luminat cărarea

Cu raza-i lungă, de după nori. 

Atunci și-acum e dragostea

Ce ține flacăra, vie, aprinsă,

Pe care unii, mult ar fi dorit

Să pâlpâie și poate...stinsă. 

Sunt fericit că-mi ești aleasa

Și-a mea poveste, de povestit,

Iar celor ce nu cred în basme

Le spun că-i vremea...de iubit!

Разве плохо быть волком? 

Разве плохо быть волком? 
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, 
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, 
В темноте что стеной,  мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, 
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь, 
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.

Doamne,

nu știu când am început să nu mai fiu om.

Poate când am tăcut în fața durerii altuia,

sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat

fără să simt nimic.

Poate când am învățat să zâmbesc fals

și să spun vorbe goale doar ca să par viu,

Ori când în mine era doar o cameră întunecată,

fără icoane, fără glasuri, fără rugă.

Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,

dar l-am acoperit cu măști,

cu trufie, cu uitare,

cu neputința de a mai plânge curat.

Mi-e teamă că am pierdut ființa

care putea iubi fără măsură,

ierta fără explicații

și suferi fără ură.

A nu mai fi om,

înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,

să nu mai tresari la durerea altuia,

să nu mai cauți cerul

nici măcar atunci când te afunzi în noroi.

Doamne,

dacă încă mai e o scânteie,

nu o lăsa să se stingă.

Suflă peste mine Duhul Tău

și fă din cenușa mea o făptură nouă.

Întoarce-mă la rădăcina inimii,

acolo unde omul e după chipul Tău,

nu după rană,

nu după păcat,

nu după frică.

Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,

învață-mă din nou ce înseamnă

să fiu viu

în iubire,

în lacrimă,

în rugă.

A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.

Nu mă lăsa, Doamne,

să mă sting singur,

să nu mai fiu om...

Chipul și asemănarea Ta.

dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...

noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...

din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...

vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...

Ofta sinistra casă 

Cu jaluzeaua trasă 

După timpurile plănse, 

Cu luminile aprinse.

Gemeau din balamale

Porțile medievale 

Ale clădirii sumbre, 

Bântuită de umbre.

Prin odăile obscure

Forfota unui fluture, 

Se prefăcuse-n nadă

Pt păianjen pradă. 

Un iz rănced se perindă, 

Cernea pete pe oglindă,

Ciupea zidul gălbejit

Pe obrazu-I scorojit. 

Se zbărci din temelie 

Podeaua cenușie, 

Trosnea mobila bizar,

Iscănd Ecoul milenar.

Tabloul de pe coridor 

Mă urmărea iscoditor, 

Schiță pe chipu-i prăfuit

Un bun rămas șoptit...

Pace! Cuvânt urmat de un ecou

Zâmbetul copilăriei se răsună

Imaginea de pe tablou

Când toți sunt împreună

Când vezi la Televizor, 

Cum țările se împacă

Și copii sunt pe lume în vizor, 

Ca fiind o piatră sacră

Când toți zâmbesc și dansează împreună

Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună. 

Tradițiile vechi, cu toții le serbează

Iată Pacea pe care pe cinste o urează