Autoportret

Printre poeţi la crâşma fără mese,

Homer ne toarnă-n halbe vise,

Ţinându-ne condeiele în lese,

Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.

O muză lângă noi dansa tușind,

Venise din Siberia lui Pușkin,

Şi ne înecam în sânii ei de argint,

Ca într-un purgatoriu fără chin.

Azi crâșma au închis-o analfabeţii,

Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,

Poetul plânge în pustiul vieţii,

Doar muza, dansează şi tuşeşte.

Am plecat venind de niciunde,

Prin oase şi cărni, și risipă de ani,

Veninul plăcerii în mine pătrunde,

Lăsându-mi bastarzii orfani.

Viaţa mă biciuie ca pe un sclav,

Pute a hoit și ziua de mâine,

Sub un soare la fel de bolnav,

Omul slujește acuma pe câine.

Latră un cioclu călare pe dric,

Barza mă schimbă pe-un prunc,

Şi iarăși la drum pornind spre nimic,

Prin oase și cărni, niciunde ajung.

Un măr cade încet pe pământ,

Cu râsu-mi uitat în el când era mugur,

Mușc, și deodată, mă aflu râzând,

Iar râsul se-mprăștie în totul din jur.

Copacii râd de se scutură frunza,

Se țin cu crengile toate de trunchi,

În scorburi păienjeni își scutură pânza,

Și-n hohot de râs se pun în genunchi.

Cu lacrimi râde și soarele sus,

Norii izbucnesc în ploi amuzante,

Chiar vântul, cel sobru, pare dispus,

S-adie în glumă pe lângă plante.

Iarba chicotește sub pasul ușor,

Furnici se adună râzând în cărare,

Pământul se clatină blând de fior,

De parc-ar gusta din aceeași mirare.

Prin ape se-aude un râs legănat,

Peștii se-ntorc, din solzi scânteind,

Iar râul cel vesel, ușor tulburat,

Își cară nămolul spre mare, zâmbind.

Iar eu stau tăcut, cu-n măr pe jumate,

Ce strânge tot râsul scăpat peste fire,

Și sâmburii mici îi plantez mai în spate,

Iar muguri de râs, răsar în neștire.

De te-aș pierde într-o zi,

S-ar sfârși și a mea viață.

Anii mei s-ar ofili,

Fără a buzelor dulceață.

Voi umbla c-un gol în suflet,

Și cu mintea sfâșiată,

Mă voi prăbuși în umblet,

Azi mai mult ca niciodată.

De te-aș pierde pentr-o clipă,

Aș zbura umil sub soare,

Și mi-aș frânge o aripă,

Ca să-ți fac din ea răcoare,

Să mă simți în adiere,

Cum te mângâi pe obraz,

Cum pierduta clipă cere,

Înc-o clipă de extaz.

De te-aș pierde pe vecie,

Eu m-aș împietri în timp,

Te-aș zidi cu poezie,

Și te-aș face anotimp,

An de an să vii în lume,

Peste veacuri, pe vecie,

Și să-mprăștii de pe culme,

Necitita - mi poezie.

Sărută-mi mâna tremurând spre tine,

Să simt că-n palma ta mi-e rostul scris,

Că drumurile-ți toate duc spre mine,

Și-n ochii tăi iubirea s-a deschis.

Sărutul tău să-mi spele-n mângâiere,

Povara nopților fără răspuns,

Să-mi fie alinare și putere,

Un început din dorul nepătruns.

Sărută-mi sufletul de ceară,

Să mi-l topești, să curgă foc divin,

Și-apoi să strălucească iară,

Ca un luceafăr în ochiul tău senin.

Sărută-mi pleoapa arsă de suspine,

Să-mi scuturi visul prins în nerostire,

Să-mi spui că-n clipa asta, doar cu tine,

Durerea îmi va fi o simplă amintire.

Sărută-mi tâmpla, vremea să-și oprească,

Și-n umbra vârstei, tot focul să rămână,

Să-mi fie inima din nou cerească,

Și nu o pasăre cu aripa-n țărână.

Trist, clopotele răsunau în noapte, 

C-un dangăt searbăd, fără Dumnezeu,

Iar moartea alerga prin casele uitate,

Ca un blestem venit din neantul Său.

Pe caldarâm, sub luna sfâşiată,

Zăceau doi îngeri lâng-o ușă,

Iar noaptea aduna, înfometată,

Din bolta stelelor: jăratec și cenuşă.

Şi cineva cânta în depărtatele ruine,

Cu glasul spart, spurcate rugăciuni,

Iar râsul care izbucnise-n mine, 

Era ecoul unei lumi ucise de nebuni.

Iar dimineaţa n-a venit cu sânge, 

S-a scurs pe orizont, încet, tăcut,

Şi soarele, cu foc, întruna plânge, 

Peste un veac pe care l-am pierdut.

Cine sunt eu, te întrebi oare?

Sunt cel ce împarte bucăți din sine,

…Pentru fiecare.

Un ecou tăcut, visător sub stele,

Țesând prin întunericul nopții cărări ce duc

…Spre ele.

Căutând mereu adăpost pentru gânduri,

Pe foile vieții universuri se nasc

…Prin rânduri.

În oglinda timpului mozaicuri nesfârșite se reflectă,

Fragmentate în mii de gesturi, într-o lume

…Imperfectă.

Pe pânza sorții, viitorul se pictează,

Speranțe, dezamăgiri și visuri, încetișor

…Se conturează.

În acest tablou al vieții, fiecare pată de culoare

În focul pasiunii, se topește precum

…O lumânare.

În liniștea nopții, vocea ta fin răsună.

Mă întreb: cuvintele tale sunt adevăr

…Sau minciună?

Prin vâltoarea zilelor, ce curg neîncetat,

Căutând semne tainice pe un drum

…Neumblat.

📆 01-02-2024

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă

De Sus se-aude-un cor divin 

Ce ne vestește că s-a născut, 

În Betleem orașul binecuvântat 

Un Prunc lui Dumnezeu plăcut. 

E cântul sfânt de mare bucurie 

Al îngerilor din prea înaltul Cer, 

Și care de Crăciun este-n colinde 

Cu un frumos refren de leru-i ler. 

Copiii prin colind ne dau de știre 

Că astăzi, Maria l-a avut pe Iisus, 

Darul Ceresc, calea spre mântuire 

Pentru creștinii din Est și din Apus. 

Cu toții să ne-nchinăm la Domnul 

Să-i mulțumim că zilnic ne iubește, 

Chiar  și atunci când mai păcătuim 

Că mila Lui nicicând nu se oprește. 

Acum vă-ndemn să primim vestea 

Și cu iubire în jur să dăruim iubire, 

Să fim mai buni și-n pace să trăim 

Până chemați suntem...la întâlnire!

Caută așternuturi noi fără teamă,

Ochiul să stea ațipit după geană,

Uită-ți gândul din noapte pe cer,

Să doarmă pe nori, umil și stingher.

Mintea golită alung-o pe Lună să pască

Poeme de amor arse-n ruguri de iască,

Nebuna din piept să strige, să cânte,

Prohodul iubirilor neîmplinite și frânte.

Pune-ți chiar astăzi gura slobodă-n lanț,

Aruncă pofticioasei amante ultimul sfanț,

Ascunde-te grabnic în amurguri și zori,

Când aleargă înspre tine copiii din flori.

Mușcă hazardul, trezește în tine dezmățul,

Încalecă viața și aruncă cravașa și hățul,

Zbori peste munți, peste piscuri înalte,

Desfrâul și orgia din somn să tresalte.

Poezia mea e veșnic vie, 

Poezia mea e numai dor, 

Sângele cu ea mă scrie, 

Și cu ea am să mă-nsor. 

Poezie-mi sunt părinții, 

Poezia mi-e și casă, 

Poezia îmi cheamă sfinții, 

Când durerea mă apasă. 

Poezie fiii-mi sunt, 

Poezia-i joc, povață, 

Este rugul din pământ, 

Ce mă sprijină în viață. 

Poezia-mi este pâine,

Frântă caldă din cuvânt,

Și o-mpart zilei de mâine,

Făcând veșnic legământ. 

Poezia-mi este rană,

Poezia-mi este leac,

Îmi e lacrimă pe geană, 

Și cu dânsa mă îmbrac. 

Poezia-mi este nume,

Scris în taină pe destin,

De-aș pleca din astă lume,

Tot prin ea am să revin. 

Ea în brațe mă cuprinde,

Și îmi ține mintea vie,

Poezia mă aprinde,

Focul ei... E veşnicie.

Focul nu arde singur —
îi trebuie aer, lemn,
și o mână
care a uitat să tremure.