Dulcea tinereţii

Pasesti usor fara de fosnet
Parca-ai pluti tu pe pamint
Faptura ta e ca un trasnet
Ce mi se pare un sfint cint
M-as dezlipi de la ai mei
Sa simt aproape trupul tau
Sa fiu un zeu ci nu un tei
Ce-nteapa, sfarma visul sau.
Se scurge timpul, trece apa
Astept, astept si nu mai vii
Ba stau in casa, ies la poarta
Dar clipe lungi trec zi de zi.
Speranta n-a luat sfirsit
Ea arde inca trupul meu
Lumea de sus a hotarit
Ca merit ca sa sufar eu??
Si valuri trec tu nu revii
Ori ai uitat iubirea?
Nu cred ca ai putea minti
Nu sterge amintirea!.
Adii usor in al meu vint
O floare gingasa ce esti
Cazi fericita pe pamint
Si sufletul mi-l incalzesti

Ce rost m-ai au acele cautari
In univers , doar n-am gasit
Regret ca toamnele is reci
Regret ca soarta nu ne e amic

Sperante-n gol,dar marginite
Ca sabia plecata in jos
Nu este floare ca si tine
Cred ca la viata m-ai intors

Stiind ca tu, tu-mi aparitii
Ofer eu luna, soare luminat
Un cer cum a mai fost atunci
Ramas in nopti ce sau uitat

De ce ai tradat a soarelui caldura
Stia-i ca astfel ma vei condamna
Doar tu , ce rost regrete ,au acuma
Nu-s eu de vina, si nu te voi ierta

Ofer o zi , m-ambratisezi
Ma sting usor, iar tu ma pierzi
Pasind pe mal,imi luminezi
Ramin pe loc , dar evadezi.

Trecind ades, ma i-au fiori
Clipele stinse, acel dor
Zimbind sfios ca n-am fost ieri
Nespusa dragoste si mor!!

Si da, raspund la vuet
O, da, ramii aproape
Ca despartirea-n noapte
Nu pierde acel sunet.

Revin ades la zimbet
Pierzindu-te in zare
Acele clipe amare
Ma departez de urlet.

Si tot mai arde focul
Revine ziua veche
Pastreaza-n amintire
Momentele si somnul.

Asa se-arata luna
Luceste-n zarea lui
Plecata, e alaturi
Se vede, si Lumina.

Scintei si da, ma dor
Saratele-amintiri
Momentele in zori
Se pierd frunze si mor.

Am  o   surioara  foc
si imi place s-o invat
simplu,ca sa o conving
eu  pe  ea nu o alint.
Surioara mea dulcika
rea frumoasa mititica
am sa-ti pun o intrebare
mai ai de dormit tu oare?
Simpla vesela glumeata
Buna dimineata!
ma saluta in toata ziua
sora Albinuta.

Alerg dupa dorinta, si zbor ingindurat,
plecat sa fiu ca raza, desi neasteptat.
Sa las ades in suflet, speranta so ador,
sa fie ea umpluta, de noi, dar nu de dor.

Sa fie doar un vis, dar n-o sa las uitarii,
spre marea mea rusine, acele amintirii.
Ce rost mai are ziua, de ieri si care-i clipa,
cind umbra-i colorata, plecata este diva.

Smecher bun dar si glumet e amicul meu

Ajutorul reciproc e prezent mereu,

Munti si vai as depasi daca m-ar chema

Sper cu inima pripita ca si el ar face asa.

Nici o cearta n-ar putea sa ne stea in cale

Intotdeauna mai presus sfinta impacare,

Cu asa prieten bun poti sa te falesti,

Viata cu mult mai usor e sa o traiesti.

Cândva,

planeta noastră respira verde.

Pădurile erau plămânii ei largi,

iar oceanele -

ochii albaștri ai lumii.

Munții stăteau

ca niște catedrale de piatră,

iar râurile curgeau

ca niște psalmi limpezi

prin trupul pământului.

Dar omul -

făuritor de foc și de fum -

a început să scrie pe cer

cu cerneală de cenușă.

Pădurile au căzut

ca niște armate învinse,

oceanele au înghițit plastic

în loc de stele,

iar aerul

a învățat gustul ruginii.

Ghețarii plâng

ca niște candele ce se topesc,

mările se ridică

ca niște avertismente mute,

iar pământul

poartă cicatrici de metal.

Și totuși,

sub cenușa orașelor,

sub asfaltul obosit,

încă mai bate

o inimă verde.

Planeta ne privește

ca o mamă rănită

care nu încetează să spere

că într-o zi omul

își va aminti

că nu este stăpânul ei,

ci doar un trecător

prin grădina ei fragilă.

M-a copleșit iubirea ta,

M-a copleșit dragostea ta,

Când o fi să mor

Te rog, nu mă uita.

Eu te-am iubit enorm de mult 

Te-am scris în stele cu creion;

Dragostea ta să nu o dai

Din inimă nicicând.

Ador cugetul tău sfânt 

Ce nicăieri nu a plecat 

A rămas închis pe veci 

Iubindu-l Dumnezeu!

Am o teamă ascunsă 

De culmi amețitoare 

Din adâncimea nepătrunsă 

De raza unui soare.

De cuvinte nerostite 

Pe buze ce frământă 

Emoții răgușite

Pe aripa mea frântă..

Bolta mi -e neliniștită,

Vântu suflă -n plete,

De valuri încolțită 

Mă scufund în noapte..

Cu frica -n mine cuibărită,

Încă mai sper să zbor 

Spre zarea fericită,

Să nu mă sting de dor..

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

Pặcat ca nu ne-nvata nimeni ce și cum sa simțim

Sa ne-arate pe cine şi cum sa iubim

De ce nu-i nimeni sa ne spună cất și cum sa plângem

Să ne-arate cum inima să nu ne-o frângem?

Oare exista vreo dreaptă măsură?

Plânsul oare are și el a lui formulă?

Aplicată la un gram de durere

Atunci când inima și-o cerne?

Păcat ca nu ne-nvata nimeni sa trăim

Când după un eșec rămânem singuri

Ai nimănui cu sufletul prins între scânduri

Păcat... ca nu există dex să uităm ce iubim..

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."