Dezamăgiri

Astronom

Telescop şi-a cumpărat,

Însă nu să cate-n stele,

Ci să vadă de sub pat,

De-a plecat a sa muiere.

Unui astronom

Sus pe cerul înstelat,

Cată întruna cu luneta,

Însă alăturea-i în pat,

Găuri negre îl atrag.

Unui astronom

Astronom vrând să se facă,

Şi-a luat ochean de clasă,

Dar l-a lepădat de îndată,

Văzând gaura de-acasă.

Examen de angajare secretară

Proba scrisă stă să-nceapă,

Dar o blondă din fundal:

- Voi sări această etapă,

Mă pricep doar la oral...

Corona virusul

M-a atins cu degetul, m-a pipăit,

Şi-am zis că iau Corona negreşit,

Dar până boala o să - mi vină,

Eu, m-am mutat la e în carantină.

Atac de poantă

M-a-mpuns la inimă şi-am zis că-s mort,

Chiar am făcut o mare dramă,

Dar nu a fost atac de cord,

Ci, un atac de poantă, dat de-o epigramă.

Atac

M-a insultat c-o vorbă dură,

Şi mă ataca mereu în plen,

Dar i-am pus lacătul la gură,

Când i-am răspuns cu un catren.

Apocalipsa

Toţi se plâng că-i bate Domnul,

Că-i omoară cu “Corona” …

Dar din zori, până-i ia somnul,

Ei petrec doar cu Mamona.

Genetică – epidemia de Corona virus în Italia

Cei mai bravi au fost romanii,

Au creat chiar mari imperii,

Azi s-ascund ca şobolanii,

Le e frică de bacterii.

La terasă în pandemie

O Corona a comandat,

Şi-a aştepta cu gâtu-uscat,

Vine băiatu’… a strigat,

Şi înspre el a strănutat.

Pe tâmpla lumii curge-o ceară vie,

Topită-n rugi și-n sânge neînceput,

Iar timpul, ca o veche liturghie,

Se zămislește-n trup de nou-născut.

Sub ceruri albe, îngerii bocesc,

Cu aripi roase de-un blestem tăcut,

Iar omul, mândru, poartă chip regesc,

Căci fără el, geneza n-ar fi început.

Pustii altare gem fără lumină,

Din sfinte vase curge doar noroi,

Iar crinii albi sunt murdăriți de tină,

Pe pieptul morților cu ochii goi.

Nici clopotul nu ne mai dă chemarea,

Sunt oase-n ele, nu ecou de stele,

O lume-nfrântă își trage răsuflarea,

Căzând în somnul morții lângă ele.

Spre răsărit se frânge o tăcere,

O umbră vie-n ziduri scrijelește,

Iar din abis, o zeitate cere,

Să îi slujim cu toți orbește.

Aş vrea să evadez în larg,

Fără dor de ancorare…

Destinul să-mi fie catarg,

Iar sufletul drapel de arborare.

Să nu am decât un ţel,

Să fiu inutil în lume,

Să lupt pentru el,

Să nu mai am nume.

Să mi se spună apă,

Şi să mă strige soare,

Sângele în trup să întoarcă,

Orice lumească suflare.

Să nu mai am putinţe,

Crunt să mă sfâşii în timp,

Să îndur umilinţe,

Umanul din mine să sting.

Fruntea-mi să lovească azurul,

Ochii să-ntâlnească amurgul,

Doar marea să-mi ştie cusurul,

Iar dorinţa-mi, demiurgul.

Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,

Și am căzut inconștient sub iarnă,

Zăpezile mi-au troienit iubirea,

Și peste munți pornit-au să o cearnă.

Și ninge necrezut în fiecare seară,

Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,

Plecarea ta m-a izgonit din țară,

Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.

Sunt plin de frig și osul te blesteamă,

Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,

Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,

Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.

Am să provoc chiar azi o avalanșă,

Iubiri răstogolite să o ia la vale,

Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,

Când trandafiri o să-i răsară-n cale,

S-acopere cu roze albe întreg pământul,

Iar totul să miroase a iarnă și iubire,

Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,

Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.

Sunt iar surprins de ce ai face,

Și plâng uitându-mă la noi,

Te-ascunzi temută-n carapace,

Ori faci iar pasul înapoi.

Pământul freamătă unde pășești,

Iar râma dinăuntru țipă,

În mersu-ți grabnic obosești,

Și vrei să zbori c-o singură aripă.

Azi singură alergi spre bătrânețe,

Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,

Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,

Iar brațul tău să fie necuprins.

Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,

Iar spaima nopții te doboară,

Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,

Femeia dulce de odinioară.

Întruna calul hățul roade,

Toamna scuipă cu omizi,

Plâng sirenele-n năvoade,

Că pescarii-s prea timizi.

Trag peretele pe mine,

Ca-nceput să-mi fie frig,

Nu mi-a fost nicicând mai bine,

Și de fericire strig.

Soarele îmi mută umbra,

Însă eu rămân inert,

Fluturii se dau de-a tumba,

Și mă cheamă la concert.

Ah ce vreme, ce haram!

Curge mană de pe cer,

Vreau să dorm dar somn nu am,

Beu și mânc ca un boier.

Haina nu mă mai încape,

Cimitirul simt aproape,

Trag pământul peste mine,

E de bine, e de bine !

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

Mă scufund în noapte 

Printre umbre și șoapte;

Somnul tot pe fugă 

Zăbovea pe lângă..

Număr în neștire 

Să nu -mi ies din fire;

De gânduri să mă rup,

Să mă dezbrac de trup..

Îmi surâdea șăgalnic,

Din negură, năvalnic 

A bolții strălucire,

Ce farmecă -n privire,

Mă mângâie pe frunte 

Printre riduri cărunte,

Pe obraz mă sărută,

Moleșindu-mä -n derută..

Ce bine e că sunt copil,

În trup și chip de-adult,

Și lacrima nu mi-o rețin,

Când simt să plâng

Ce mult îmi place să vorbesc,

De dulcea mea copilărie,

De satu-n care m-am născut,

Și unde am primit un nume,

Ce mândru sunt unde-am ajuns,

Trecând prin școli și greutăți,

Și că nu m-am lăsat învins,

De cei ce ura o sădesc

Ce fericit mă simt că mă alinți,

Și permanent ești lângă mine,

Cum aș putea vreodat' să uit,

Iubirea ta...soția mea cea bună

............................

Nu sunt vreun mare menestrel 

Și doar un novice,

Și nici nu-mi doresc să fiu model,

Și doar un om ce crede-n vise

...................................

Vouă mă-nclin și mulțumesc,

Că versurile scrise le citiți,

Făr' a vă ști, vă prețuiesc,

Și-n viața mea sunteți...bine veniți!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Beau apă din crăpate fântâni,

Și simt o răcoare de toamnă,

Frunze îmi cad de pe mâini,

Și galben mă duc înspre iarnă.

Stoluri de gânduri pleacă spre sud,

Pe tâmple-mi apare și bruma,

Tunete lungi din mine se-aud,

Și urletu-mi stârnește furtuna.

Sub pașii mei iarba se usucă încet,

Ca fânul cosit prea devreme,

Umbrele serii se-așază discret,

Și-n piept mi se-adună poeme.

Trec norii greoi peste câmpul tăcut,

Ca niște turme de miei istoviți,

Iar timpul se face pe-o clipă văzut,

Și-mi scade jumate din anii trăiți.

Prin sânge îmi trece un vânt rătăcit,

Iar toamna îmi bate cu ploaia în ușă,

Soarele pleacă spre noapte grăbit,

Lăsând un amurg în culori de cenușă.

Din suflet se desprinde mult prea ușor,

O pasăre palidă, oarbă și mută,

În pieptu-mi secat de iubire și dor,

Brusc se așterne o liniște brută. 

Spre capătul vieții plutesc săptămâni,

Ca frunzele moarte prin ploaie,

Beau fără sete din crăpate fântâni,

Și duc în spinare o toamna greoaie.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Iar șerpii colcăie la fiecare pas,

Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,

Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.

N-am mai prășit ogorul meu demult,

Iar coasa stă tocită pe scriptură,

Cântări demonice în șoaptă eu ascult,

Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.

Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,

Doar ochii îmi mai scapără din când în când,

De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,

Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.

Mă simt pierdut și suspendat în lume,

Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,

Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,

Să muște mărul cel aducător de moarte.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,

Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,

Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.

Încântă-mă mare, încântă-mă cu perle

Cu valurile tale-albastre, cu valuri de mărgele

Ai soarele-n spinare și cer de gențiene

Marius Ene, Polonia, 04.04.2025