Epigrame I

Strămoșii mei
nu dorm.

Se foiesc
sub cruci strâmbe,
cu mâinile împreunate
doar din obișnuință.

Unul tușește
din 1915.
Altul încă așteaptă
pământul promis.

Nimeni nu visează.

Le aud pașii
în oasele mele.
Noaptea
îmi mută sângele
dintr-o generație
în alta.

Nu sunt sfinți.
Sunt obosiți.

Au murit
fără explicații,
cu gura plină
de lucruri nespuse
și cu viața neterminată
ca o casă fără acoperiș.

Mă întreabă,
fără cuvinte:

ce-ai făcut
cu numele nostru?

…

…

…

—

Le arăt mâinile mele.
N-au bătături.
N-au pământ sub unghii.
Doar cerneală
și o teamă moștenită prost.

Unul se întoarce pe-o parte.
Scârțâie sicriul.

Nu de frig.
De nemulțumire.

Le-am luat sângele
și l-am subțiat
cu îndoială.
Le-am luat credința
și am pus-o
în vitrină.

Nu mă blestemă.
Asta doare mai tare.

Mă lasă
să continui.

Viitorul
mă așteaptă
cu aceeași întrebare,
dar formulată politicos.

Înțeleg târziu:

nu eu îi port pe ei.
Ei mă poartă pe mine,
ca pe o greșeală
care încă poate fi îndreptată.

Dacă nu dorm,
nu e din cauza morții.

E pentru că
eu sunt treaz
și încă nu merit
somnul lor.

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Ușa n-a scârțâit când ai plecat,

Ai închis-o prea lin, ca să doară,

Dar casa, sărmana, a știut

Că nu vei mai trece pe scară.

Pereții îți poartă umbra în ziduri,

În aer miroase a vechi,

Dar nimeni nu vine, nimeni nu bate,

Și cheia ruginește-n tăceri.

Și-n noaptea aceasta mă culc tot aici,

În casa ce-ai părăsit.

Dar știu că pereții se vor dărâma,

Și mâine, poate, voi ieși.

„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.

Stea mică, arsă dintr-o clipă,
Ce-ai rupt tăcerea cerului adânc,
De ce-ai căzut? De ce, grăbită,
Ai luminat și-ai dispărut atât de stins?

Te-am văzut tremurând în noapte,
Ca un gând vechi ce nu mai vrea să fie,
Și-n urma ta, pe cerul rece,
A rămas o rană, nu o bucurie.

Spune-mi: ai fost vreun dor al lumii
Ce n-a mai încăput în veșnicii?
Ori visul unui om ce moare
Când nu mai crede-n ce-ar fi vrut să fie?

Tu ai căzut din prea mult foc,
Eu din prea multă așteptare,
Și-amândoi știm: nu-i moartea grea,
Ci clipa-n care totul dispare.

Dacă mai cazi, stea rătăcită,
Să știi că-n pieptul meu încapi;
Căci tot ce moare luminând
Nu piere, se preface-n pași.

Și poate-ntr-o altă viață,
Sub alt tărâm, sub alt destin,
Vom fi doi pași pe-același cer:
Tu stea… eu dor… tăcuți, senini.

O, tu, icoană de cenușă,

Cu trup de vis și pas tăcut,

Mi-ai fost lumina cea nespusă

Și blestemul necunoscut.

Din ochii tăi făcusem soare,

Din glasul tău – dumnezeire,

Dar m-ai lăsat doar arsurare,

Doar scrum și vânt și rătăcire.

Pe buza nopții te chemam

Ca un nebun pierdut prin stele,

Și-n palma mea te-nchinam

Cu rugi murdare de mărgele.

Te-am dus în gând ca pe-o icoană,

Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,

Dar ai fost doar o umbră vană,

Doar vis pierdut, doar frig și lemn.

Și-n brațe când mi-ai fost străină,

Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,

Am înțeles că doru-alină

Doar morții ce nu pot uita.

Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,

Să te iubesc fără să fii,

Să-mi ardă gura ta flămândă

Pe buze-n nopțile pustii

Maica mușcă aguridă,

Mi-e dinții-mi strepezesc,

Azi pământul n-are milă,

Nici izvoare nu țâșnesc.

Tata cântă în fântână,

Un descântec de noroi,

Luna stă cu gura strâmbă,

Și-i blestemă pe-amândoi.

Port în sânge-o rană veche,

Nu se vede, dar mă ține,

Parcă Dumnezeu mă iartă,

Dar trimite boala-n mine.

Și pășesc cu fruntea rece,

Peste drumuri de păcat,

Tot ce-i sfânt se murdărește,

Lângă sângele-mi uscat.

Sora mică rupe pâinea,

Și o-ntinde c-un oftat,

Dar din miez se-nalță șerpii,

Și venin au împroșcat.

N-am fost om, ci doar povară,

Dusă-n spate de-un străbun,

Trag cu sete din țigară,

Rugăciunea când mi-o spun.

Casa plânge cu pereții,

Fumul geme-n vatră lung,

Râd icoanele sub sticlă,

Că la Dumnezeu n-ajung.

Afară plouă, eu în casă stând,

Simt ploaia cum mă bate și în gând.

Picurii de ploaie pe geam curgând,

Parcă sunt oameni cu amar dansând.

Afară-i frig, iar eu pe gânduri stând,

Simt un aspru cuget mie spunând:

Doar și amorul l-ai văzut plecând,

Când crezi că-i vedea ploaia încetând?

Amintiri din gând,

Sunt baloane de trecut,

Stau una câte una-n rând,

Stând și numărând secunde.

Zi de zi îmi apar în cale

Oameni noi.

Îmi aduc aminte, oare,

De un dor,

Un paradox?

Întâlniri târzii, plimbare,

Lângă noi, prieteni dragi,

De-nvățat nenumărate.

Lângă Ana,

Talent ferm,

Nu e timpul să încheiem.

Ne vom revedea cu bine

La un ceai, o întâlnire,

O revistă sau o carte

Un gând bun de bucurie.

L-ai trimis la noi în taină 

Noi povești o să apară,

Tot cu tine asta-i drept. 

Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.

Ploaia coboară încet,

ca o scrisoare din ceruri,

peste pământul crăpat

și inimile uscate

de prea multă sete și zgomot.

În stropii ei

se destramă praful vremii,

iar pământul,

asemenea unui pelerin însetat,

își ridică fruntea spre cer

și bea lumina ascunsă în apă.

Salcămii își scutură floarea în amurg,

ca niște stele pe ramuri,

iar frunzele, ucenice ale vântului,

își pleacă tâmplele sub binecuvântare.

Nimic nu vorbește

mai limpede despre răbdare

decât o sămânță;

nimic nu înțelege mai bine

taina devenirii

decât brazda

care așteaptă ploaia.

De aceea,

când cerul își revarsă darul,

nu înfloresc doar câmpurile,

ci și acele colțuri ale sufletului

pe care le credeam pierdute.

Ploaia cade.

Dar, în adâncul lucrurilor,

ea nu coboară spre pământ

ci înalță lumea spre lumină.