Demagogie
Cândva sau niciodată
E semnul lor de lene vie
E crezul lor în stare pură
E clasicul "vom face nouă"
Dar niciodată ție!
Demagogie perfidă
Și nu doar, e-atât de îmbâcsită
Am înțeles târziu și totuși devreme
La cât de amețitor de iute
Politrucii vieții risipite
Au semănat doar secetă
Valorilor, de teamă să nu vie
Să le dărâme lor imperiul
Ce astăzi, emblematic
Se zbate încă-n nepăsare vie
De ieri, de azi și vesnic mâine
Ce rasă, ce neam, nevrednic de-avuție!
Marius Ene, Polonia, 16.05.2024
Стихи из этой категории
Azi…
Azi, câinii latră în suflet de om,
Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,
Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,
Cu ramuri uscate și frunze obtuze.
Sub aur și zgomot, sub masca de fier,
Se vinde dreptatea la preț de minciună,
Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,
Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.
Oamenii trec fără chip, fără gând,
Purtând în privire doar umbre străine,
Nevoie și ură, păcatul flămând,
Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.
Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,
Iar omul, străin de-a sa veche simțire,
E sclavul mărunt al nimicului crunt,
O umbră ce vinde și trup, și menire.
Sub pași se destramă și timpul, și locul,
Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,
Căci omul pierzându-și chipul, și jocul,
Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .
Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?
Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?
Un cer fără stele, un glas ce se frânge,
Un om ce se-abate de la sfântul său drum.
Singurătatea între ziduri
Mă pierd în mulțimea lumii,
dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.
Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,
într-o lume plină de chipuri,
dar fără glas.
Un zâmbet se naște pe buzele altora,
dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.
Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,
să simt că sunt acolo,
dar să nu fiu cu adevărat.
Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.
E un gol care se adâncește în piept,
un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.
E frigul unei zile fără soare,
o noapte fără somn.
Mă simt ca o lună ascunsă după nori,
rătăcind pe cerul meu interior,
plină de dorința de a fi văzută,
dar neînțeleasă,
ca o stea care nu poate străluci.
Nu e vorba de absența ta.
E vorba de absența mea.
O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,
unde încerc să înot fără aer,
să mă regăsesc fără să știu cine sunt.
De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,
unde să nu mă tem de pustiul din mine,
de tăcerea din jurul meu?
Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,
unde ecoul singurătății mă rănește.
Poate că nu e singurătatea care doare,
ci mai mult conștientizarea că,
într-o lume în care toți sunt conectați,
eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.
A șaptea zi
Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,
Şi umblă șarpele pe mere coapte,
Se-ascund în scorburi pustnici goi,
Hai vino raiule înapoi!
Atomii se ciocnesc în eprubete,
În univers zbor îngeri pe comete,
Trudește Doamne și a șaptea zi,
Că ai Tu vreme spre a te odihni,
Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,
Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,
Să stea cu îngerul de după gât,
Și când ești trist, să-ți țină de urât.
Ruga celui fara glas
Când ne apasă zile grele,
Privim spre ceruri, strigăm spre stele:
„De ce, Părinte, atâta chin?
De ce durerea nu are alin?”
Dar El, tăcut, cu ochii grei,
Ne poartă vina în al său piept.
Cui să-i șoptească noaptea amarul,
Când omul Îi sapă în suflet hotarul?
Când Îl rănim cu grele vorbe,
Sau sufletu-i zdrobim,
El tace și iubește in tacere,
Chiar dacă noi Îl rănim.
Și-n taina senina nopții,
Glasul Lui usor se frânge,
În fața acestei lumi reci,
Ce doar de sine plânge.
Și-atunci, din milă poate,
Invață-ne tăcând,
Să fim mai buni cu Cerul,
Si să-L purtăm in gând.
„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”
Un pescar vestit!
Pe malul iazului m-am așezat
Sub un copac cu umbra deasă,
O undiță în larg am aruncat
Și-aștept să pun ceva în plasă
De-acasă am plecat în zori de zi
Să prind un loc mai bun pe baltă,
Am pus o râmă neagră în cârlig
Mă uit atent să văd când pluta saltă
În stânga, dreapta mulți pescari
Ce vor să prindă peștele cel mare,
Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii
Iar o combină treieră grâul copt în zare
Pe ceru'albastru fără pic de nor
Se vede soarele strălucitor ce frige,
La umbră beau un ceai răcoritor
Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige
Mă uit la nada pusă de pescari
Ca peștele să vină la momeală,
Schimb râma cu bobul de porumb
Și-arunc încet fără să fac greșeală
............................ .
Orele trec fără nicio captură
Și vine seara cu ceva răcoare,
M-aștept ca peștele să tragă
Acum când nu mai este soare
Deodată văd cum pluta umblă
Coboară-n jos și se ridică-n sus,
E semn că nada peștele o gustă
Și-i place, ce în cârlig am pus
Când văd că pluta e sub apă
Înțep rapid să nu îmi scape,
Țin undița puternic între brațe
Și mulinez rapid tăind din ape
Emoția o simt cum mă cuprinde
Și îmi șoptesc, e mic sau mare,
Sunt răbdător, întind și relaxez
Și văd cum sare apa, atât de tare
Ușor, ușor se-apropie de mal
Un crap trofeu, cum n-am văzut,
Îl cântăresc, ținându-l în mincioc
Și-l liberez, după o poză și-un sărut
Seara am revenit voios acasă
Știind ce multe am de povestit,
Și chiar de nu am pești în plasă
Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!
Azi…
Azi, câinii latră în suflet de om,
Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,
Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,
Cu ramuri uscate și frunze obtuze.
Sub aur și zgomot, sub masca de fier,
Se vinde dreptatea la preț de minciună,
Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,
Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.
Oamenii trec fără chip, fără gând,
Purtând în privire doar umbre străine,
Nevoie și ură, păcatul flămând,
Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.
Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,
Iar omul, străin de-a sa veche simțire,
E sclavul mărunt al nimicului crunt,
O umbră ce vinde și trup, și menire.
Sub pași se destramă și timpul, și locul,
Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,
Căci omul pierzându-și chipul, și jocul,
Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .
Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?
Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?
Un cer fără stele, un glas ce se frânge,
Un om ce se-abate de la sfântul său drum.
Singurătatea între ziduri
Mă pierd în mulțimea lumii,
dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.
Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,
într-o lume plină de chipuri,
dar fără glas.
Un zâmbet se naște pe buzele altora,
dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.
Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,
să simt că sunt acolo,
dar să nu fiu cu adevărat.
Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.
E un gol care se adâncește în piept,
un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.
E frigul unei zile fără soare,
o noapte fără somn.
Mă simt ca o lună ascunsă după nori,
rătăcind pe cerul meu interior,
plină de dorința de a fi văzută,
dar neînțeleasă,
ca o stea care nu poate străluci.
Nu e vorba de absența ta.
E vorba de absența mea.
O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,
unde încerc să înot fără aer,
să mă regăsesc fără să știu cine sunt.
De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,
unde să nu mă tem de pustiul din mine,
de tăcerea din jurul meu?
Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,
unde ecoul singurătății mă rănește.
Poate că nu e singurătatea care doare,
ci mai mult conștientizarea că,
într-o lume în care toți sunt conectați,
eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.
A șaptea zi
Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,
Şi umblă șarpele pe mere coapte,
Se-ascund în scorburi pustnici goi,
Hai vino raiule înapoi!
Atomii se ciocnesc în eprubete,
În univers zbor îngeri pe comete,
Trudește Doamne și a șaptea zi,
Că ai Tu vreme spre a te odihni,
Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,
Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,
Să stea cu îngerul de după gât,
Și când ești trist, să-ți țină de urât.
Ruga celui fara glas
Când ne apasă zile grele,
Privim spre ceruri, strigăm spre stele:
„De ce, Părinte, atâta chin?
De ce durerea nu are alin?”
Dar El, tăcut, cu ochii grei,
Ne poartă vina în al său piept.
Cui să-i șoptească noaptea amarul,
Când omul Îi sapă în suflet hotarul?
Când Îl rănim cu grele vorbe,
Sau sufletu-i zdrobim,
El tace și iubește in tacere,
Chiar dacă noi Îl rănim.
Și-n taina senina nopții,
Glasul Lui usor se frânge,
În fața acestei lumi reci,
Ce doar de sine plânge.
Și-atunci, din milă poate,
Invață-ne tăcând,
Să fim mai buni cu Cerul,
Si să-L purtăm in gând.
„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”
Un pescar vestit!
Pe malul iazului m-am așezat
Sub un copac cu umbra deasă,
O undiță în larg am aruncat
Și-aștept să pun ceva în plasă
De-acasă am plecat în zori de zi
Să prind un loc mai bun pe baltă,
Am pus o râmă neagră în cârlig
Mă uit atent să văd când pluta saltă
În stânga, dreapta mulți pescari
Ce vor să prindă peștele cel mare,
Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii
Iar o combină treieră grâul copt în zare
Pe ceru'albastru fără pic de nor
Se vede soarele strălucitor ce frige,
La umbră beau un ceai răcoritor
Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige
Mă uit la nada pusă de pescari
Ca peștele să vină la momeală,
Schimb râma cu bobul de porumb
Și-arunc încet fără să fac greșeală
............................ .
Orele trec fără nicio captură
Și vine seara cu ceva răcoare,
M-aștept ca peștele să tragă
Acum când nu mai este soare
Deodată văd cum pluta umblă
Coboară-n jos și se ridică-n sus,
E semn că nada peștele o gustă
Și-i place, ce în cârlig am pus
Când văd că pluta e sub apă
Înțep rapid să nu îmi scape,
Țin undița puternic între brațe
Și mulinez rapid tăind din ape
Emoția o simt cum mă cuprinde
Și îmi șoptesc, e mic sau mare,
Sunt răbdător, întind și relaxez
Și văd cum sare apa, atât de tare
Ușor, ușor se-apropie de mal
Un crap trofeu, cum n-am văzut,
Îl cântăresc, ținându-l în mincioc
Și-l liberez, după o poză și-un sărut
Seara am revenit voios acasă
Știind ce multe am de povestit,
Și chiar de nu am pești în plasă
Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!
Другие стихотворения автора
Fanta
Fanta, Fanta, dulce Fanta
Esti ca o zeita acra
Si de-or pune mai mult zahar
Tot asa ii fi, tot acra
Nu esti acra ca de bors
Ci esti ca o zama chioara
Care face numa' rana
La stomace
Ca pe-acolo sta si face, zaharul
Tot ce ii place.
Poezie dedicata unui bun coleg caruia i-am reprosat mereu ca bea prea mult suc :)
1 Decembrie
Vântul călător prin lume
Cântă astăzi pentru noi
Despre tot ce-i românesc
Flutură necontenit pe culme
Tricolorul strămoșesc
Mai la sud, eternul fluviu
Curge-n laude firești
Curge-n salve de omagii
Pentru toți eroii noștri
Ostași ai țării românești
Eroi pribegi ai neamului dibace
S-au osândit la veșnicie
Ce au zidit un singur crez:
E roșu, galben și albastru
E steagul nostru românesc
Marius Ene, Polonia, 30.11.2024
Mare mare...
Încântă-mă mare, încântă-mă cu perle
Cu valurile tale-albastre, cu valuri de mărgele
Ai soarele-n spinare și cer de gențiene
Marius Ene, Polonia, 04.04.2025
Esec esuat
Emotii primitive
Rascolindu-mi creierul acid
De-atata ura, de atata greu
Pare-mi-s-a sfarsit
Si totusi, incercarea
Cea care
dand tarcoale zi de zi,
sperantei esuate, timpurii
Pasea cu grija, totusi ferma
Avea sa vina iute in sute, mii
de proprii forme, feluri de a fi
In ganduri boeme,
Stramutate-n zeci de cutii
Deschise pentru-un nou a fi
Un gand trufas ma coplesea
Si tot ce mie imi parea
Mai ieri un vis, de neatins
Calcand emotii, mari trairi
Urmandu-mi propriile simtiri
Lasand in urma mea,
Istorie si-un dor imens, intens
Si tot ce ieri parea de neatins
Azi devenea ambiguu, opac simt
Cutiile-si zambeau mutual
In lunga lor calatorie
Simtind ca totul va fi nou
Si pentru ele, pentru mine
Zicand armonios in cor:
- Esecul nu mai e cu tine!
Marius Ene, 12.02.2023,Elblag, Poland, 21⁰⁹
Pentru tine
De-aș ști că tu ești un întreg
În care eu m-aș regăsi, umblând
În fiecare colț de-al tău, aş zăbovi
Și te-aș dori din ce în ce mai mult!
dar...
Eu știu că tu ești un întreg
În care eu mă regăsesc, umblând
În fiecare colț de-al tău, eu zăbovesc
Și te doresc din ce în ce mai mult!
Marius Ene, pt. soția mea minunată zi de zi.❤️
Polonia, 16.03.2025
Altar al limbii române
Mai dârz ca tine n-am văzut
Să te topeşti în marea cea romană
Să dai tribut, averi trupești
Dar mai de seamă sufletești
Romanilor cotropitori și seci
Să-ți aperi limba cea de veci
Cu zaț chirilic se-anunțau
Păgâne cotropiri de plaiuri
De când ne știm, avem un graiu
Răpuși, făcuți hamali și tributari
De gloate snoabe, de avari
Suntem aici prin vii și demni și sfinți
Ștefan, Mihai și Brâncoveanu
Letopisețe mari ce ne hrănesc
Cunoașteri și origini românești
Ce astăzi încă nu pălesc
E sfântă limba ce-o avem
Căci încă suntem vii și vechi
Meleaguri sfinte strămoșești
Altar al limbii românești
Marius Ene, Polonia, 31.08.2024
Ziua Limbii Române
Fanta
Fanta, Fanta, dulce Fanta
Esti ca o zeita acra
Si de-or pune mai mult zahar
Tot asa ii fi, tot acra
Nu esti acra ca de bors
Ci esti ca o zama chioara
Care face numa' rana
La stomace
Ca pe-acolo sta si face, zaharul
Tot ce ii place.
Poezie dedicata unui bun coleg caruia i-am reprosat mereu ca bea prea mult suc :)
1 Decembrie
Vântul călător prin lume
Cântă astăzi pentru noi
Despre tot ce-i românesc
Flutură necontenit pe culme
Tricolorul strămoșesc
Mai la sud, eternul fluviu
Curge-n laude firești
Curge-n salve de omagii
Pentru toți eroii noștri
Ostași ai țării românești
Eroi pribegi ai neamului dibace
S-au osândit la veșnicie
Ce au zidit un singur crez:
E roșu, galben și albastru
E steagul nostru românesc
Marius Ene, Polonia, 30.11.2024
Mare mare...
Încântă-mă mare, încântă-mă cu perle
Cu valurile tale-albastre, cu valuri de mărgele
Ai soarele-n spinare și cer de gențiene
Marius Ene, Polonia, 04.04.2025
Esec esuat
Emotii primitive
Rascolindu-mi creierul acid
De-atata ura, de atata greu
Pare-mi-s-a sfarsit
Si totusi, incercarea
Cea care
dand tarcoale zi de zi,
sperantei esuate, timpurii
Pasea cu grija, totusi ferma
Avea sa vina iute in sute, mii
de proprii forme, feluri de a fi
In ganduri boeme,
Stramutate-n zeci de cutii
Deschise pentru-un nou a fi
Un gand trufas ma coplesea
Si tot ce mie imi parea
Mai ieri un vis, de neatins
Calcand emotii, mari trairi
Urmandu-mi propriile simtiri
Lasand in urma mea,
Istorie si-un dor imens, intens
Si tot ce ieri parea de neatins
Azi devenea ambiguu, opac simt
Cutiile-si zambeau mutual
In lunga lor calatorie
Simtind ca totul va fi nou
Si pentru ele, pentru mine
Zicand armonios in cor:
- Esecul nu mai e cu tine!
Marius Ene, 12.02.2023,Elblag, Poland, 21⁰⁹
Pentru tine
De-aș ști că tu ești un întreg
În care eu m-aș regăsi, umblând
În fiecare colț de-al tău, aş zăbovi
Și te-aș dori din ce în ce mai mult!
dar...
Eu știu că tu ești un întreg
În care eu mă regăsesc, umblând
În fiecare colț de-al tău, eu zăbovesc
Și te doresc din ce în ce mai mult!
Marius Ene, pt. soția mea minunată zi de zi.❤️
Polonia, 16.03.2025
Altar al limbii române
Mai dârz ca tine n-am văzut
Să te topeşti în marea cea romană
Să dai tribut, averi trupești
Dar mai de seamă sufletești
Romanilor cotropitori și seci
Să-ți aperi limba cea de veci
Cu zaț chirilic se-anunțau
Păgâne cotropiri de plaiuri
De când ne știm, avem un graiu
Răpuși, făcuți hamali și tributari
De gloate snoabe, de avari
Suntem aici prin vii și demni și sfinți
Ștefan, Mihai și Brâncoveanu
Letopisețe mari ce ne hrănesc
Cunoașteri și origini românești
Ce astăzi încă nu pălesc
E sfântă limba ce-o avem
Căci încă suntem vii și vechi
Meleaguri sfinte strămoșești
Altar al limbii românești
Marius Ene, Polonia, 31.08.2024
Ziua Limbii Române