Sfinţi

Am să te port femeie

În inimă mereu,

Te voi purta o viaţă

Aici în pieptul meu.

Şi dincolo de viaţă,

În trupul meu cel mort,

Te voi purta şi acolo,

În oase am să te port.

Şi dincolo de oase,

La fel te voi purta,

Vei fi pe mai departe

În praful meu de stea.

Şi dincolo de praful

Şi pulberea din mine,

Te voi purta-n poeme,

În versuri şi în rime.

Atunci când necredinţa,

În tine se strecoară,

Să-ţi amăgească fiinţa,

Cu a sa îndoială.

Atunci când se întâmplă,

Să crezi că mai departe

De astă lume strâmbă,

E doar banala moarte.

Exact atunci te-ncearcă

Evenimente care,

Ce necredinţei parcă,

Se dovedesc contrare.

Şi cugetul îţi spune,

Să pui la îndoială,

C-ar exista pe lume

Doar firea materială.

O pasăre de pradă e iubirea,

Ce de pe creasta inimilor noastre,

Se avântă ca să prindă mântuirea,

Cu al său clonţ şi ghearele-i măiastre.

Cu văzul ascuţit ca o săgeată

Şi auzul fin ce foşnetul surprinde,

Flămândă către pradă se îndreaptă

Prin nesfârşita noapte, şi o prinde.

Cu mare poftă rupe atunci din ea

Şi după ce îşi simte guşa plină,

Adoarme pe o ramură sub stea,

Până în zori cu veşnică lumină.

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund cuţit,

Ce până la plăsele,

În inimă stă-nfipt.

Cuţit ce e-ncrustat

Pe lama de argint,

Cu vocea ta cea blândă

Şi şoapte de alint.

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund stilet,

Ce-n inimă se-mplântă

Odată ajuns la piept.

Stilet care pe lamă

E încrustat cu dor,

Cu vocea ta cea dulce

Şi şoapte de amor.

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund pumnal,

Ce-n inimă pătrunde

Cu zimţii de metal.

Pumnal ce e-ncrustat

Pe lamă şi pe zimţi,

Cu vocea ta cea caldă

Şi şoaptele fierbinţi.

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund pumnal,

Stilet, cuţit...iubito,

Întregul arsenal!

Ce-mi pasă că trec clipe

Şi că nu se opresc,

Atâta timp cât numai

La tine mă gândesc!

Ce-mi pasă că trec zile

Şi că-s tot mai puţine,

Atâta timp cât iarăşi

Îmi este dor de tine!

Şi ce dacă trec anii

Şi nu se-ntorc din drum,

Atâta timp cât încă

Te mai iubesc şi-acum!

Sub soarele iubirii,

Mereu e primăvară

Şi înfrunzesc arinii,

Mereu cocorii zboară.

Mereu au flori salcâmii

Şi roşii-s trandafirii,

Ca ale tale buze,

Sub soarele iubirii.

Şi e mereu explozie

De verde prin livezi,

Şi dealurile arată

Ca ochii tăi cei verzi.

Şi-ntruna cântă mierla,

Şi izvoru'-ntruna curge,

Şi glasul lor se-ngână

Cu glasul tău cel dulce.

Sub al iubirii soare,

Dă iarba să răsară,

Mereu răsare o floare,

Mereu e primăvară.

Doar trupul tău fierbinte

Ca a soarelui dogoare,

Mai mult aduce a vară,

Sub al iubirii soare.

Nu mi-am imaginat vreodată

Că imaginația își are propria imaginație,

Născută din imaginația Creatorului!

Îți poți imagina lesne ce dar este imaginația,

Ce săracă ar fi fost lumea în absența ei,

Iar eu fără ea n-aș avea mare lucru de spus!

Dragostea ar amuți veșnic dacă această biată copilă

Desculță și mai mereu înfometată,

Nu ne-ar vizita!

Rămasă nesupravegheată,ar ajunge repede la casa de nebuni

Cu tot cu posesorul ei...

Necontrolată, imaginația are destulă putere să transforme frumosul în urât, viața în moarte, adevărul în minciună,

Este lipsită de maturitate dar totuși,

Dacă ai ajuns într-o înfundătură de unde nu mai ai scăpare,

Apelează la ea!

Cu siguranță te va salva!

Imaginatia are personalitate nu glumă,

Incredibil ce putere are!

Vei înțelege că imaginația trăiește într-o lume separată în timp ce este umilă slugă a ta!

(19 ian 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Îți curge seva frumuseții-n vene
Si strălucești cu aripile-ți terne
De parc-ai fi un nefiresc delir,
Te-înalți și te cobori în visuri inutil.

O strălucire vie a purei dimineți
Si noaptea o săruți cu a durerii gheți
Suav și fraged, cu chipu-ți insipid,
Te-ai transformat din rece în veșnic colorit.

Nu vei trăi magia eternei tale vieți
Căci ploile vor pune pe tine a lor ceți
Si din coconul mârșav din care ai fugit
Te vei întoarce iarăși pe pământ obosit.

aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai

spre liniștea aia care trebuie să vină natural.

aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog

să mă ia cu el la un sake,

cu condiția să mă învețe cum să îl beau.

gândurile îți dau ideile;

tu iei ce-i mai bun din ele

și le dai mai departe ca un Sisif

inconștient și bine intenționat,

cu conștiința neîncărcată de

bolovanul care vine

— inevitabil —

să te îmbrățișeze călduros.

Scriu poezie pentru mine

Și pentru cei ce mă citesc

Eu n-am pretenții de poet

Și doar fac vers și iscălesc

Scriu ce văd, trăiesc și simt

De oameni, fapte, copilărie,

Despre femeia ce-o iubesc

Cu nume biblic, spus Marie

Scriu despre iubiri adevărate

Și despre despărțiri, minciună,

De-a pune etichete mă feresc

Și limba-ncerc s-o țin în strună

Scriu de viață și despre moarte

De început și-apoi despre apus,

Și uneori îmi este atât de frică

Să nu fiu judecat de ce am spus

Scriu și despre cei ce ne conduc

Pe care periodic îmi pun votul,

Sperând un trai cu bunăstare

Și poate nu director tot nepotul

Voi scrie vers și pune pe hârtie

Și azi și mâine și poate-n viitor,

Numai dacă va vrea și Domnul

Pentru că știu că sunt un muritor!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Nu veni la mine

Sa zici ce e bine.

Nu veni la mine

Sa-mi zici cine-i Tatal

Urmareste-ti al tau dascăl.

SA NU mi-l bagi pe al tau in cap.

Bine?

Ca de-i Buddha, Ca de-i Domnul, sau mai multi,

Eu nu stiu. Tu doar ce vrei asculti.