𝗩𝗜𝗦 𝗗𝗘 𝗜𝗔𝗡𝗨𝗔𝗥𝗜𝗘

Emotii primitive

Rascolindu-mi creierul acid

De-atata ura, de atata greu

Pare-mi-s-a sfarsit

Si totusi, incercarea

Cea care 

dand tarcoale zi de zi, 

sperantei esuate, timpurii

Pasea cu grija, totusi ferma

Avea sa vina iute in sute, mii

de proprii forme, feluri de a fi

In ganduri boeme, 

Stramutate-n zeci de cutii

Deschise pentru-un nou a fi

Un gand trufas ma coplesea

Si tot ce mie imi parea

Mai ieri un vis, de neatins

Calcand emotii, mari trairi

Urmandu-mi propriile simtiri

Lasand in urma mea,

Istorie si-un dor imens, intens

Si tot ce ieri parea de neatins

Azi devenea ambiguu, opac simt

Cutiile-si zambeau mutual

In lunga lor calatorie

Simtind ca totul va fi nou

Si pentru ele, pentru mine

Zicand armonios in cor:

- Esecul nu mai e cu tine!

Marius Ene, 12.02.2023,Elblag, Poland, 21⁰⁹

Perfecțiunea calculată nu doar că pierde autenticitatea, ci sufocă prin monotonie, obosește prin repetiție și estompează orice urmă de dinamism și umanitate! 

Marius Ene , Polonia, 2025

Nu-i doar un simplu La mulți ani..

Nu-i doar o zi în calendar

Ce o repeți în fiecare an

Ești mai presus de orice dar

Izvor de viață și femeie

Ești simplu - mamă cu mult har

Ești tu, aici, acum și pentru mâine

Copiilor ce i-ai născut și le-ai dat nume

Ești umbra lor, ești scut și pâine 

Ești demnă de a fi părinte!

Fii pur și simplu fericită

Fii pur și simplu împlinită 

Marius Ene, Polonia, 23.02.2025

Aștept un fragment 

De o iarnă mai vie;

Rânduri de ger se petrec,

Vopsesc iarba în alb,

Încât se rescrie

Crăciunul vine amorțit

De frigul ce-l respiră iar;

El ne găsește repezit,

În case intră temporar...

Miroase-a fum în calendar

Priveam adesea la izvor,

La apa cristalină, vie;

Curgea cântând într-un decor

Ca dintr-o taină argintie 

Credeam că numai eu o văd,

Credeam că-mi cântă mie,

Purtând cu ea curat izvod,

Purtându-l lin, pe veșnicie 

Îmi e menit să îl ascult,

Aidoma unui madrigal;

E cântecul ce-mi spune mut -

Mai mult, îl simt atemporal 

Ea pare alta-n orice clipă,

Dar curge pururi tot la fel;

Același cântec îl tot cântă, 

Chemându-ne pe toți la el

E-o pildă-n apa care curge,

Ce scurtă-i viața, un fior,

Dar nicio umbră n-o va frânge 

De e curată ca-n izvor 

E-o pildă-n apa care curge,

Un adevăr măgulitor:

Chiar dacă timpul ne va scurge,

Să fim cristal, nu doar decor.

Ascultă nerăbdarea timpurie

A ploilor ce au sosit subit

A norilor e cerul toată ziua

Și noaptea parcă nu a mai venit

În zgomotul vâscos de ploaie

Mirosul soarelui e mult tocit

Nici păsările ce erau vioaie

Nu vor să cânte cu trilul amorțit

La geamuri reci atârnă nasuri ude

Ce încă mai așteaptă soare

Acele raze care poate vor pătrunde 

Prin cercurile mici din suflu făurite

Nu-mi da răspunsuri, Doamne…

Cuvintele tale sunt fulgere

pe care n-am ochi să le vad.

Nu le înțeleg,

nu le pot cuprinde,

și totuși… Te cred.

Am strigat de atâtea ori: „De ce?”

Dar azi nu Te mai întreb nimic.

Lasă-mi doar inima să ardă,

să Te iubească în tăcere.

Nu-mi vorbi în rostiri adânci,

ci în tăcerea care știe

să îmbrățișeze suferința

fără s-o risipească.

Fă-mă fiu al Tainei,

nu al înțelesurilor.

Fă-mă să îngenunchez

în fața necunoscutului Tău

și să-l numesc: Tată.

Căci nu răspunsul mântuie,

ci încrederea fără dovadă.

Nu dovada mă ține,

ci dorul.

Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.

Eu rămân —

și cred.

E libertate, adevărat...

Sunt foarte multi ce au uitat..

De bunul nostru Dumnezeu 

E prevăzut, că vor veni..

Ploi, vijelii și foc, vor fi,

Și pentru rele,vom plăti,

Plata nu-i de la Dumnezeu,

Cel rău aduce,ce e rău.

Să ne rugăm, să nu uităm,

Căci Dumnezeu este cu noi ,

E bun și cu PUTEREA lui,

PUTEREA Dumnezeului,

Doar el ne poate APĂRA,

Toate le are-n grija sa...

Noi trebuie doar să-l chemăm,

Răul din noi să-l depărtăm.

Întâi pe el să îl iubim,

Să nu uităm să îl slăvim,

Și harul cel Dumnezeiesc,

Va fi cu noi, va fi mereu,

Căci nu ne uită DUMNEZEU.

Nu simt nimic.

Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,

un adio tăcut al lumii care uită să fie om.

Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,

ori a abuzului perfid al societății:

manipulare, distrugere, pierdere de sine.

Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.

Mi-am pierdut identitatea.

De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,

la fel ca inteligența emoțională a unui popor

„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.

Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,

în timp ce esențialul dispare.

Nu sunt singura.

Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,

dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.

Îi aruncă în abisul amărăciunii.

Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,

într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.

Sus, în vârf, stau cei fără cultură,

reprezentând o țară ce abia mai respiră.

Dar nu-i nimic.

Nu mai simt nimic.

Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,

amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.

Și totuși, sunt numită nebună

pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.

Se spune că suntem fericiți.

O iluzie amară.

Cei fără minte zâmbesc fără griji,

în timp ce țara arde.

Iar cei care gândesc... dezbat,

privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...

împovărați de complexitatea existenței.

De aceea suntem singuri.

Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.

Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.

Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.

Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.

Așa rămânem izolați.

Singuri.

Din ochiul trist îți mușc privirea,

Pupila albă voluptuos îți mestec,

Și-ți simt pe limbă neiubirea,

C-un soi de iz demonic în amestec.

Ți-e tânguirea numai lacrimi,

Și mângâi pedestaluri de statui,

Ai oferi un suflet plin de patimi,

Dar nu oricum, oricând și orișicui.

Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,

De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,

De a umbla în pielea goală -n ceruri,

Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.

Dezbracă-ți penele de înger necăzut,

Şi desenează pe nisipul lunii crini,

Să intru-n transă când mă simt pierdut,

Să mângâi stele în timp ce tu suspini.

De ți-ar simți și Creatorul frământarea,

Tristețea unui embrion în cioc de barză,

Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,

Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Vă rog nu mă băgați în seamă 

Când azi pe mulți vă contrazic, 

Eu sunt ca voi o lume trecătoare 

Și-n univers un punct destul de mic. 

Încerc mereu doar să vă spun 

C-am fost și eu un simplu lucrător, 

Ce zi de zi a pus pe zid o cărămidă 

Ca voi în timp să construiți un viitor. 

Dar oare toți gândiți pentru popor?

Când văd cât unii adunați în conturi, 

Iar când vă cerem puțin și pentru noi 

Ne ziceți c-avem prea multe mofturi. 

Prea mult ați dărâmat în astă țară 

Și prea puțin clădit în anii risipiți, 

Sunteți prea sus pe scară cocoțați 

Și-i greu la cel ce n-are să coborâți. 

Însă vă rog să-i ascultați pe oameni 

Ce v-au crezut și pus speranțe-n voi, 

Și le-ați promis să-aduceți bunăstare 

Așa că fiți umani și-i scăpați de nevoi!