Sfinţi

Mi-e inima copacul

Pe care-ai scrijelit

Numele tău iubito,

Cu lama de cuţit.

Stă mărturie dâra

De sânge, acum uscat,

Ce a mai curs o vreme

Din rana ce-ai lăsat.

Şi azi încă mă doare

În locul unde-ai scris,

Chiar dacă tăietura

Pe trunchi s-a mai închis.

Dar te iubesc şi-acuma

Şi încă mai aştept

Să te întorci la mine

Şi să te strâng la piept.

Că doar atât iubito

Mai vreau până ce mor...

Oricum se aud din vale

O doină şi-un topor.

Mi-ar fi plăcut să te-ntâlnesc

Când eram tânăr, să-ţi vorbesc,

Cât te iubesc de mult să-ţi spun,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Să ne plimbăm îndrăgostiţi

Pe sub salcâmii înfloriţi,

Să ne-mbătăm cu al lor parfum,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Şi albe flori în păr să-ţi prind,

În al meu braţ să te cuprind,

Să te sărut ca un nebun,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Mereu să fiu al tău iubit

Şi tu a mea pân' la sfârşit,

O viaţă-n doi pe acelaşi drum,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Poate nici azi nu e târziu,

Să te-ntâlnesc prin Cişmigiu

Sau poate totul e doar fum,

Cum a fost şi atunci...şi acum.

Atunci când necredinţa,

În tine se strecoară,

Să-ţi amăgească fiinţa,

Cu a sa îndoială.

Atunci când se întâmplă,

Să crezi că mai departe

De astă lume strâmbă,

E doar banala moarte.

Exact atunci te-ncearcă

Evenimente care,

Ce necredinţei parcă,

Se dovedesc contrare.

Şi cugetul îţi spune,

Să pui la îndoială,

C-ar exista pe lume

Doar firea materială.

Din ce a fost în viitor

Îmi amintesc,

Bătrân că mor.

Cum va fi însă în trecut,

Idee n-am,

Abia-s născut.

La moara timpului, morar

Sunt angajat pe viaţă,

Să macin clipa, iar şi iar,

Sub piatra-i hrăpăreaţă.

De pe al timpului ogor,

Saci burduşiţi cu clipe,

S-aducă soarta mea de zor,

Prezentu-mi să-nfiripe.

Cu praful clipelor ce-au fost,

Aşa cum fac nebunii,

Să-ncarc, pe urmă, fără rost,

Sacii deşertăciunii.

Şi când recolta s-a-ncheiat,

Din mersul năsăliei

Să urc cu timpul măcinat

În podul veşniciei.

De crezi că după moarte,

Iisus te va-nvia,

Şi ani de trec miliarde,

Doar somn e moartea ta.

Şi deşi-n lutul rece,

Doar oasele-ţi vor fi,

Prin moarte nu vei trece,

De crezi, ci vei dormi.

Şi chiar dacă o mână

De pulbere o s-ajungi,

De crezi, şi de eşti ţărână,

Te vei trezi atunci!

Cum ar fi inima fără iubire,

Cum ar fi sufletul fără împlinire?

Ce am fi noi fără speranță, 

La ivirea zorilor de dimineață?

Cum ar fi succesul fără muncă, 

Trecutul fără o rană adâncă? 

Cum ar fi fericirea fără lacrimi,

Și-o dragoste fără de patimi?...

Cum ar fi viața fără durere

Sau lacrimile vărsate în tăcere,

Ce-ți dau putere a doua zi

Chiar dacă plângi in nopți târzii?

Cum ar fi liniștea fără putere

Sau timpul fără mângâiere? 

Cum ar fi un trecut fără regrete

Sau o inimă fară secrete?...

Cum ar fi gândul fără teamă 

Sau cuvântul fără legământ...

Cum ar fi zilele fără lumină 

Și cerul fără lună nopți la rând?

Cum ar fi viitorul fără de speranță 

Sau visul fără fantezie?

Cum ar fi culoarea fără o nuanță 

Sau versul fără poezie?

Boală ponosită născută din mocirlă 

Prepari durere și delir,

Năvod ți e mantia din argilă 

Ești mumie prefăcută- n mir

Pedeapsă a eternului Eden 

Eroină te-n crezi că ești,

Judecător excentric din infern

Fugărită în măruntaiele trupești 

Pătrunzi în oasele de om 

În clocot îi prepari durere ,

Măcelărești precum un gnom

De viață îl seci și râzi cum piere

Ești cruntă boală și zăludă 

Pândești, lovești prin piele ieși,

Te -n frupti din carnea lor cea crudă 

În beznă -i rostogolești și-i versi.

Mă consolez la gândul,

Deşi nu mi-e uşor,

Că voi muri odată,

Aşa cum stele mor.

Că voi avea destinul

A mii de galaxii,

Ce s-au născut odată

Şi odată vor muri.

Mă consolez la gândul

Că totu'-i efemer,

Că vor muri şi munţii

Cu minereu de fier.

Şi stânca cea mai tare,

Că va muri odată,

Că va muri granitul

Şi orice altă piatră.

Mă consolez la gândul

Că totu'-i trecător,

Că toate de pe lume,

Se nasc, trăiesc şi mor.

Că tot ce s-a născut

În Univers vreodată,

Va-mpărtăşi a morţii

Neabătută soartă.

Mă consolez la gândul

Că voi muri odată...

În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,

Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,

O lume unde criticile cad ca ploi reci,

Și umilința începe , un drum drept.

Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,

Izolarea, un zid gros între inimi construit.

Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,

În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.

Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,

Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.

Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,

În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.

Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,

Sentimente ignorate, promisiuni uitate,

Confortul, un străin pe strada speranței,

Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.

Blamarea, o sabie cu două tăișuri,

În inima relației, adânc, se înfige.

Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,

În sala judecății, doar eu vinovat.

Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,

Gaslighting, lumini false în noapte,

Memoria, un puzzle cu piese lipsă,

Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.

Intimidarea, un monstru ce umblă liber,

Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.

Frica, un companion constant,

În inima nopții, speranțele se despart.

Șantajul emoțional, lanț invizibil,

Compasiunea, o armă împotriva voinței.

Frica de singurătate, un ecou în gol,

În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.

Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,

În adâncul abisului, speranța refuză să moară.

Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,

Fiecare pas contează, în zori de zi.

Orașul tăcut, sub lună așteaptă,

În cufere vechi ruginesc amintiri.

Justiția-n lanțuri de-argint e legată,

Iar legile scrise-s doar povestiri.

Copii cer pâine, în palme au pietre,

Banii se scurg printre degete reci.

Dreptatea, stafie, prin neguri se zbate,

Minciuna rămâne, nu dispare în veci.

Betonul sugrumă rădăcini otrăvite,

Prin venele viselor curge venin.

Tribunalele pline de coroane-mpietrite

Se pleacă-n tăcere sub aur străin.

Eu scrijelesc, cuvinte în flăcări.

Crescut printre ierburi ce-ascund doar boscheți.

Corupția-mi fură glasul din lacrimi,

Iar gura-mi înghite doar amăgiri reci.

Mă prăbușesc… sub povara nedreaptă,

Cu inima-n mâini, ca un templu sfăr’mat.

Aurul tău… e doar o piatră,

Corupția ucide… oglinda s-a spart.

📅 31-01-2025

Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,

un fir de nisip în bătaia furtunii.

Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,

dar nu în slavă, ci în rușine.

Nu mai am putere nici să lupt,

nici să cad cu demnitate.

Totul în mine se frânge,

chiar și dorința de a fi întreg.

Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,

nu cu izbândă, ci cu milă.

Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.

Atinge rădăcinile fricii mele

și scoate de acolo boala uitării de Tine.

Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,

și m-am clătinat.

Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,

dar înăuntru eram gol.

Un zid vopsit cu speranțe obosite.

Vino Tu, Doamne, și zidește în mine

ce eu n-am știut să păstrez.

Fă din neputința mea loc de minune.

Fă din tremurul mâinilor mele

o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.

Întărește-mi curajul,

dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,

ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.

Să pot merge prin valea umbrelor

cu pași care știu că Tu ești cu mine.

Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,

ci ca să nu mă pierd.