Sunt suflet

Dincolo de timp

Te port în gând, zi după zi,
Oricât aș vrea, nu pot fugi.
De când privirea ți-am zărit,
Ceva în mine s-a schimbat subit.

Ne întâlnim ca din destin,
Un zâmbet blând, un dor senin.
Și mă întreb, e doar o șoaptă
Sau soarta-n taină ne așteaptă?

Oriunde merg, te simt aproape,
Ca un ecou prins între pleoape.
Poate că timpul ne desparte,
Dar inima spre tine bate.

De-ar fi să schimb ce-a fost să fie,
Aș rupe dorul pe hârtie,
Dar scriu și scriu, iar gândul meu
Se-ntoarce tot la chipul tău.

Și poate într-o zi, cândva,
Când vântul vremii va sufla,
Vom ști că n-a fost întâmplare,
Ci suflete chemate-n zare.

Orașul gol

Orașul pare mai pustiu,

De când nu-ți mai trimit ce scriu.

Străzile tac, luminile pier,

Vântul îmi șoptește stingher.

Băncile vechi îmi spun de noi,

Umbre se-ntind pe trotuare goi.

Fără cuvinte, fără avânt,

Timpul se-oprește-ntr-un singur cuvânt.

Dar dacă mâna-mi va scrie iar,

Poate va fi un alt hotar,

Unde orașul va înflori,

Și tu, din nou, vei reveni.

Ești rana închisă în inima mea,

O umbră ce-n taină mă cheamă mereu,

Durerea ce arde, dar nu va cădea,

Un foc ce se stinge încet, dar e-al meu.

Ești visul ce-ntoarce trecutul pierdut,

Un dor fără nume, ascuns și profund,

Ești glasul tăcut ce n-a mai durut,

Dar încă tresaltă sub cerul rotund.

Ești ploaia târzie ce cade ușor,

Pe gânduri ce-n noapte se pierd amagitor

Ești vântul ce suflă cu-al vieții fior,

Un cântec uitat, dar mereu fremătând.

Ești rana închisă în inima mea,

O taină ce doare, dar nu pot să-ți cer

Să pleci… căci iubirea, oricât ar dura,

Rămâne, tăcută, un veșnic mister.

Acest Crăciun e gol, nemângâiat,

Lumina-n casă parcă a plecat.

Nu vreau nici colind, nici foc pe vatră,

Căci fără tine, totul mă îngheață.

Privesc spre brad, dar e pustiu mereu,

Lipsa ta-i dorul ce apasă greu.

Îți simt privirea în amintiri șterse,

Și glasul tău ce-n suflet mi-l mai verse.

De astă toamnă cerul te-a luat,

Și Crăciunul n-are gust, e zbuciumat.

Din zâmbete s-au stins și bucurii,

A rămas doar tăcerea nopții gri.

Și totuși, tată, mă rog liniștit,

Să-ți fie locul cald, senin, dorit.

Crăciunul meu, cu dorul tău sub stea,

E un drum ce mă duce spre a te vedea.

Omagiu lui Mihai Eminescu

Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,

Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.

Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,

Și limba dulce-n slove ai ascuns.

Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,

Pe ape line dorul să le-nfrângă.

Iar stelele, cu farmecul tău viu,

S-au prins în horă-n cerul azuriu.

Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,

Și-n fiecare vers vibrează firea.

Ai pus în cuvinte un neam întreg,

Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.

Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,

Cu gând curat și suflet legământ.

Ești steaua noastră-n zarea infinită,

Purtând mereu lumina ta vrăjită.

Să plec a fost o mângâiere,

Un dor ascuns, o înviere.

Am înțeles ce-i de păstrat,

Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.

Din rădăcini cresc ramuri noi,

Dar nu uităm ce-i sub noi doi.

Cuvintele rămân tăcute,

Dar faptele sunt celeute.

În încheiere spun cu rost:

Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,

M-au învățat să merg spre soare,

Să las în urmă ce mă doare.

Ne-am întâlnit sub stele, târziu,

Priviri aprinse, iar drumul pustiu.

Ne doream cu ardoare, cu trup și cu gând,

Dar lumea ne-a pus bariere, pe rând.

Te chemam în tăcere, tu îmi răspundeai,

În visuri adânci doar pe mine mă luai.

Dar zorii veneau și ne rupeau iar,

Lăsând dorul greu ca un vechi hotar.

Ești cântec ascuns, ești foc interzis,

O rană frumoasă ce nu s-a închis.

Te port în suflet ca pe un jurământ,

O dragoste vie, dar fără pământ.

Sosit pe nori să-ți cânt o serenadă la fereastră,

Iubita mea blajină și frumoasă

Ce porți ale iubirii nesfârsite aripi,

Te cer acum când ești la Dobrovăț,acasă

Să-mi fii nevastă!

Ei bine,știu că pare doar o glumă,

Dar spun că treaba asta este serioasă,

Să știe lumea toată,

Chiar dacă nimeni nu ne știe

Sau nu le pasă...

Eu te iubesc precum un condamnat la fericire,

Cel ce-a primit divină condamnare fără scăpare fără ieșire,

Când stă la tine-n brațe,

Sau te sărută....

Și știe că-i condamnat la dragoste pe viață!

(22 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

pariez un pachet de țigări

și-un singur leu și două gări

că-n dimineți în care pleci

nu voi plânge zece seri;

dar când te-ntorci de doua ori

in cele zece dimineți

trupu-mi cade nevoit

caci nu-mi aminteam cum saruti

sau cum iubesti

sau cum zâmbești.

A fost cândva... și nu cred a mai fi vreodată,

O EA ce scria în miez de noapte.

Scria la tristețe... avea și o muză...

În plină toamnă sau când se simțea confuză.

Îi țineau versurile de cald. Scria oriunde.

În mașina, pe foi, pe telefon, în ploaie...

Cu un creion ea gândul în rânduri și-l tocea

Rime de dor cădeau din ochii ei pe foaie.

Într-o zi de toamnă, era intrată într-o librărie,

Printre cărți, agale, pășea în lipsă de idei,

Sperând să dea de-o carte, s-o inspire...

Și l-a zărit prin geam, pe cel ce era muza ei...

Pe EL ce mai mult l-a gândit decât văzut, 

Cel ce stârnea in EA furtună, deși în lume era tăcut.  

Pe EL ce îl purta în gând... ca pe un nesfârșit,

Deși în realitate doar momente le-a fost dat de trăit.

Și... N-a mai avut nevoie de vreo carte. 

"Erau" doar EA și EL - în aer emoția scria romane.,

Simțind că EL avea nevoie de iubire, EA sufletul l-a revărsat pe foi.

Dar trist a rămas de-atunci versul - EL nu știa să o iubească înapoi.

Tu ești fetița de la strungă

Poate greșesc,de la colibă sigur,

Pe tine te iubesc!

Ești fata zeului de peste dealuri

Sau poate ești fetița Cerului fără sfârșit,

Eu cred la fel de bine și așa...

Ori ești adusă de vânturile verii

Căci barza vara te-a adus...

Astăzi tu ești cea mai frumoasă pentru mine

Și știu că zilnic pot să-ți spun

Că te iubesc,

Chiar dacă ieri ți-am spus-o

Și îți voi spune iarăși și iarăși

Dar altfel de fiecare dată ,te asigur..

Tu ești fetița de la strungă,

Poate greșesc, de la colibă sigur,

Pe tine te iubesc!

(12 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Tu ești corabia ce mă poartă pe valurile vieții,

Ești raza născută în zorii dimineții,

Ești aripa ce mă ridica-n zbor,

Ești steaua ce-mi hrănește visul,

Mantia ce-mi încălzește inima,

Daca te-ai pierde,cuprinde-m-ar abisul,

Și viața mea s-ar transforma în nor..

Ramai,te rog,pan' la finala clipa,

Când eu,sau tu,ne-om ridica în zbor,

Spre cerul ce ascunde necuprinsul..