Poezia, drog curat

Capu’ sus, mai sunt multe de dus,

Drumul vieții nu-i apus.

Chiar de-i greu și  ești obosit,

Luptă-ntruna, căci nu e sfârșit.

Capu’ sus, norii negri se duc,

După ploaie e soare-n amurg.

Fiecare pas mic e un dar,

Și din luptă răsare un har.

Capu’ sus, ai putere în tine,

Tot ce-i greu se va duce cu bine.

Nu te teme, căci mâine-i un vis,

Ce te-așteaptă mai sus, spre un pisc.

Capu’ sus, calea-i lungă, dar dreaptă,

Chiar și stelele cad și se-așteaptă.

Tu ridică-te, crede și-ai să vezi,

Că din umbre răsar iar livezi.

Sub cerul greu, cu nori de plumb,
Un prunc pășea pe-al vieții drum.
Ținea icoana strâns la piept,
Cu suflet blând și doru-i drept.

Credința lui, de mic sădită,
Era lumină neclintită.
Privirea-n sus, spre ceruri largi,
Spre îngeri blânzi și sfinții dragi.

În inimă purta comoară,
Un dor de cer, o sfântă scară.
Copil curat, cu chip senin,
Se ruga-n taină, zi de zi, divin.

Prin vânt și ger, cu pasul mic,
El știe calea spre rai, ce-i unic.
Credința lui, din pruncie arsă,
E stea ce-l ține, neclintită, aleasă.
A.A.✨

Scut de iubire

Doamne, dă-mi  scut de iubire,

Nu săgeți ce dor și dor,

Să nu rănesc în răzbunare,

Ci-n tăcere să cobor.

Dă-mi o inimă ce iartă,

Chiar când sufletu-i sfâșiat,

Să rămân lumină-n noapte,

Nu cuvânt întunecat.

Nu-mi da arme de dreptate

Dacă dorul e prea greu,

Dă-mi răbdare și blândețe,

Și puterea din cuvântul Tău.

Să fiu pace în furtună,

Să alin, nu să strivesc,

Chiar când inima-mi suspină,

Să iubesc… și-n rău, și-n chin, smerit.

⸻

Nu-i așa că-n vis, în carte,

Vindecăm viața de moarte?

Că prin versuri, printre rime,

Împletim iubiri sublime?

Că un gând ce-n zori răsare

Poate fi un colț de soare,

O scânteie de lumină,

O speranță ce alină?

Poezia ne împarte

Timpul în clipe deșarte,

Dar în ea, sub cer de stele,

Viața-nvinge doruri grele.

De ce alegi să te consumi

În loc să-ți vezi de drum?

De ce la gânduri te supui,

Când viața-i plină de parfum?

În loc să numeri nopți și ploi,

Privește zorii care vin.

În loc de griji, să pui culori,

Căci timpul trece, și-i puțin.

De ce îți lași sufletul greu

Să poarte umbre de-ndoială?

Privește cerul larg și-albastru,

Și fă-ți din vis a ta petală.

Alege drumul luminos,

Lasă-ți inima să zboare.

Luptă să fii mereu frumos,

În lume, soare după soare.

Tu n-ai știut cum să iubești,

Ai vrut doar vise pe hârtie,

Dar dragostea, ca să trăiești,

Nu e un joc de fantezie.

Eu ți-am întins o mână caldă,

Dar tu erai doar umbra ta,

Cu inima pustie, albă,

Ca iarna rece-n viața mea.

Eu ți-am fost umbră și lumină,

Ți-am fost și vânt, și adăpost,

Dar tu credeai că e de vină

Destinul scris fără de rost

Tu n-ai știut să-mi fii aproape,

Când ochii-mi plângeau nopți la rând,

Ți-ai pus tăcerea între șoapte

Și-ai stat în urmă, surd și blând.

Dar timpul trece și învață,

Și azi te las în drumul tău,

Căci cine nu iubește-n viață

Rămâne singur, gol și rău.

Simt că te pierd printre turiști

Și că vei pleca departe

Nu știu cum să te descriu

Dar am simțit că ești aparte

Nu vreau să mă părăsești 

Dacă poți rămâi aproape

Să fii aici când am nevoie 

Să mă opresti de la păcate 

Trist, sunt trist mereu de dor,

Pe cer nu mai văd nici stele...

Cred că stelele tot mor,

Şi cad in palma ta mergele.

Să ştii ca nu mai vreau să mor,

Nu mai vreau sa simt durere. 

Insă dragostea o să o las ca arhespor,

Să rămină sursa, ce imi dă putere.

Apa-i curge liniștită,

Valurile sunt domoale,

Doruri,gânduri curg la vale,

Mii de drumuri ies în cale.

El e tânăr  și frumos,

Apele îi curg în jos

Apele duc cu ele

Doruri  multe , multă jele.

Dar dorința lui cea mare:

La hotar el vrea ...cărare

Și cărarea din  hotare,

Să fie plină de soare.

Ascultând povestea lui,

E povestea fratelui

Care ține despărțite

Două surorii  vitregite.

Ascultându-le cum plânge

Și cum cată -n depărtare ,

Se privesc în ochi  și spun,

Vreau cu sora să  m-adun;

Sunt surori  de-aceiași mamă,

Au acelaș  grai frumos,

Poartă ie și năframă,

Doina  o cântă  duios;

Au aceiași  rugăminte

Și  același  dor le poartă:

Vor în brațe să se strângă

Așa cum era odată.

În lumea noastră, în reci culori, 

Un băiat rătăcește, în jocuri și dorințe,

Repetă greșeala, ce ne frânge inimile, 

În neînțelegere și în tăcere, ne despărțim triști.

Prin zori de zi și serile lungi și sumbre,

El evadează în lumi pline de fantezii, 

Timpul lui e un zbor fără rost și pierdere de timp, 

neștiind ca diferite persoane ne fac sa ne simțim mai vii.

În fiecare zi, cuvinte goale și absențe, 

El lasă distanța să crească și să strivească, 

În sufletul nostru, se ivește durerea apărută,

În lumea lui, timpul se scurge, iar iubirea ni se risipește.

În colțuri întunecate, ne-am pierdut amândoi, 

În tăcerea nopții, ne strigăm numele, fără de folos,

În inimile noastre, se ascunde tristețea,

În lumea lui, iubirea noastră e doar un fleac.

Așa că ne despartim, cu lacrimi și regrete,

Un băiat ce repetă greșeala, ne-a rupt din nou în două,

În inimile noastre, rămân doar amintiri frumoase,

Iar noi, neștiind ne aflăm pe căi separate..

În căutarea unui alt început, 

Un nou început, fără de rău.

Nu am avut parte de-un final dorit,
Dar începutul nostru a strălucit.
Cu tine-am simțit că trăiesc infinit,
Un vis prea frumos ca să fie sfârșit.

Am crezut în noi, în iubirea curată,
În clipa în care m-ai vrut altădată.
Dar timpul și viața nu ne-au mai lăsat,
Și pașii încet ne-au dus separat.

Aș vrea să îți spun că nimic n-am pierdut,
Că tot ce mi-ai făcut pentru mine-a durut.
Îți port amintirea ca foc nevăzut,
Un dor ce rămâne, mereu neștiut.

Deși drumurile ne-au dus despărțiți,
Îți vreau fericirea în pași liniștiți.
Iubirea din mine nu poate să piară,
Ea arde în suflet, luminoasă, clară.

Și a venit tocmai din Galileia 

Botezul sfânt să îl primească, 

De la Ioan numit botezatorul 

Ca lumea să se mântuiască. 

Ioan când l-a văzut pe Domnul 

Intrând în apă, cerând botezul, 

Cu glasul tremurând a întrebat 

Cum să-mi cufund..Stăpânul?

Ioane, fără lucrarea ta cea Sfântă 

Omul nu poate fi vreodată izbăvit, 

Doar prin botez se scapă de păcat 

Și cel ce crede-n Duhul, e mântuit. 

Atunci, Ioan a înțeles și a văzut 

Cerul deschis și cum un porumbel, 

A coborât de Sus cu Duhul Sfânt 

Pân' la Iisus și a stat peste El. 

Ioan în apa Sfântă l-a botezat 

Și auzit cum Tatăl a mărturisit, 

Acesta este fiul meu cel iubit 

Întru Care am binevoit. 

De la botez omul este salvat 

Și poate căpăta și mântuirea, 

Ce Domnul nouă ne-a promis-o 

La toți acei..ce dăruiesc iubirea!