Dezamagirea
E ca o floare care-a înflorit
Sub cer senin, dar vântul a strivit,
E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,
Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.
E-un drum pe care-l vezi în depărtare,
Dar pasul tău nu-l poate mai urma,
E-un vis ce pare-a fi la îndemână,
Dar dispare ca umbra-n marea grea.
E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,
Și dintr-o dată cade, e minciună,
Un strop de speranță stins pe jos,
Ca o iluzie ce-abia mai sună.
Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat
Să vadă adevărul, chiar amar,
Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,
Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.
Și totuși, în tăcerea ei rămâne,
O poartă către altceva mai bun,
Căci dezamăgirea te îndeamnă,
Să te ridici și să-nveți un nou drum.
Стихи из этой категории
Scrisoare către mine însumi
Și te caut pe tine cel ce-ai fost,
Te caut in poze, in amintiri
Te caut in munți și-n mare
Pe străzi plimbate și-n vise uitate
In copaci tăiați din care-au ramas doar cioate
Te caut in cer, in soare si-n stele
In parfumuri si-n haine demodate
In lacrimi șiroaie, seci și amare
In gândul bizar ce mi-e pe suflet tumoare,
Te caut in anii de demult, plini de culoare.
Și te caut in ochii candva tineri ai mamei
Pe care-ai adus lacrimi sărate.
Mi se sfarmă-n maini mucegaită ultima rădăcină
Măcinat de vină
Te caut, pe tine cel ce-ai fost cândva fericire in jurul oamenilor.
Te caut chiar aici...in mine, n-ai murit
Doar te-ai pierdut...
Știu ca o sa ma uiți
Știu că o să mă uiți curând,
Că vor veni alți pași pe drum,
Și în privirea ta nu voi mai fi,
Doar o amintire în vânt.
Știu că timpul va șterge conturul
Chipului meu, al vocii, al dorinței,
Și vei rămâne doar cu ecoul
Unui zâmbet pierdut între clipe.
Cu fiecare zi, voi deveni
O umbră de care nu te vei mai împiedica,
Iar inima ta va învăța
Să bată fără să mai simtă greul.
Dar până atunci, te voi iubi
Cu toată intensitatea ce mi-a rămas,
Știind că, în final, o să mă uiți
Cum uităm, uneori, chiar și ceea ce am iubit.
Vei plânge, poate, când îți va lipsi
Un colț din sufletul ce-ți părea al meu,
Dar timpul va topi și lacrima
Și voi fi doar o palidă umbră în cerul tău.
Îți voi fi uitare, așa cum sunt vântul,
Care lasă în urmă doar liniște rece,
Iar tu, la fel, vei trăi fără dor,
Fără povestea ce ne lega pe noi.
Poate că vei zâmbi când îți vei aminti,
Dar nu vei ști că eu sunt acolo,
Într-un colț al minții tale uitate,
Tăcută, dar nemurind niciodată.
Știu că o să mă uiți curând,
Și poate atunci mă vei înțelege,
Că am fost tot ce-ai avut cândva,
Și că în uitare, iubirea nu dispare.
Toamnă
Pe șevaletul toamnei
un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor
cu cele reci ale strugurilor
galbenul auriu și pufos al gutuilor
cu indigoul distant al prunelor
adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții
care fac farmece
stolurile flămânde de grauri
cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului
de cicoare
stolurile nehotărâte de rândunele
rătăcite de cârd
șoarecii neliniștiți
care strâng spicele
aplică o tușă de galben bolnav peste frunze
ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor
urletul prelung al lupilor
zbaterile aripilor prin aerul ruginit al zilelor
e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză
să găsești toate nuanțele de roșu
de portocaliu
de galben aprins
maro sau auriu
să le ferești din calea lacrămii ochiului
care subțiază culorile
făcând loc albului iernii
de la geamul meu privesc cum Marele Pictor
își strânge pensulele
cum își ia șevaletul în spate
și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Ultima speranță
Aș pleca în depărtări și poate,
Să găsesc acel răspuns
Ades prin suflet îmi străbate,
De săgeți mă simt străpuns.
Începe să mi se taie suflarea,
Nu pot să rostesc un cuvânt,
Că nimic nu schimbă starea,
Ce-o trăiesc în fiecare gând.
Ce am în suflet știu doar eu,
Că pot să trec și peste tot
Sau poate că așa-i și mereu
Să las totul fără de zgomot
Să privesc spre tine în viitor,
Căci nu știu ce va fi în carte,
Ce-aștept să fie folositor
Sclipirea o să o văd departe.
În umbra durerii,pasu-i greu
Simt cum parcă am pierdut
Să-mi trăiesc gândul meu
Sperând la orice bun început...
Spațiu instabil
Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;
Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,
Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.
Mă scufund.
Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,
Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;
Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.
Salvează-mă,
Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,
Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;
Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...
Te rog
Scrisoare către mine însumi
Și te caut pe tine cel ce-ai fost,
Te caut in poze, in amintiri
Te caut in munți și-n mare
Pe străzi plimbate și-n vise uitate
In copaci tăiați din care-au ramas doar cioate
Te caut in cer, in soare si-n stele
In parfumuri si-n haine demodate
In lacrimi șiroaie, seci și amare
In gândul bizar ce mi-e pe suflet tumoare,
Te caut in anii de demult, plini de culoare.
Și te caut in ochii candva tineri ai mamei
Pe care-ai adus lacrimi sărate.
Mi se sfarmă-n maini mucegaită ultima rădăcină
Măcinat de vină
Te caut, pe tine cel ce-ai fost cândva fericire in jurul oamenilor.
Te caut chiar aici...in mine, n-ai murit
Doar te-ai pierdut...
Știu ca o sa ma uiți
Știu că o să mă uiți curând,
Că vor veni alți pași pe drum,
Și în privirea ta nu voi mai fi,
Doar o amintire în vânt.
Știu că timpul va șterge conturul
Chipului meu, al vocii, al dorinței,
Și vei rămâne doar cu ecoul
Unui zâmbet pierdut între clipe.
Cu fiecare zi, voi deveni
O umbră de care nu te vei mai împiedica,
Iar inima ta va învăța
Să bată fără să mai simtă greul.
Dar până atunci, te voi iubi
Cu toată intensitatea ce mi-a rămas,
Știind că, în final, o să mă uiți
Cum uităm, uneori, chiar și ceea ce am iubit.
Vei plânge, poate, când îți va lipsi
Un colț din sufletul ce-ți părea al meu,
Dar timpul va topi și lacrima
Și voi fi doar o palidă umbră în cerul tău.
Îți voi fi uitare, așa cum sunt vântul,
Care lasă în urmă doar liniște rece,
Iar tu, la fel, vei trăi fără dor,
Fără povestea ce ne lega pe noi.
Poate că vei zâmbi când îți vei aminti,
Dar nu vei ști că eu sunt acolo,
Într-un colț al minții tale uitate,
Tăcută, dar nemurind niciodată.
Știu că o să mă uiți curând,
Și poate atunci mă vei înțelege,
Că am fost tot ce-ai avut cândva,
Și că în uitare, iubirea nu dispare.
Toamnă
Pe șevaletul toamnei
un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor
cu cele reci ale strugurilor
galbenul auriu și pufos al gutuilor
cu indigoul distant al prunelor
adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții
care fac farmece
stolurile flămânde de grauri
cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului
de cicoare
stolurile nehotărâte de rândunele
rătăcite de cârd
șoarecii neliniștiți
care strâng spicele
aplică o tușă de galben bolnav peste frunze
ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor
urletul prelung al lupilor
zbaterile aripilor prin aerul ruginit al zilelor
e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză
să găsești toate nuanțele de roșu
de portocaliu
de galben aprins
maro sau auriu
să le ferești din calea lacrămii ochiului
care subțiază culorile
făcând loc albului iernii
de la geamul meu privesc cum Marele Pictor
își strânge pensulele
cum își ia șevaletul în spate
și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Ultima speranță
Aș pleca în depărtări și poate,
Să găsesc acel răspuns
Ades prin suflet îmi străbate,
De săgeți mă simt străpuns.
Începe să mi se taie suflarea,
Nu pot să rostesc un cuvânt,
Că nimic nu schimbă starea,
Ce-o trăiesc în fiecare gând.
Ce am în suflet știu doar eu,
Că pot să trec și peste tot
Sau poate că așa-i și mereu
Să las totul fără de zgomot
Să privesc spre tine în viitor,
Căci nu știu ce va fi în carte,
Ce-aștept să fie folositor
Sclipirea o să o văd departe.
În umbra durerii,pasu-i greu
Simt cum parcă am pierdut
Să-mi trăiesc gândul meu
Sperând la orice bun început...
Spațiu instabil
Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;
Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,
Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.
Mă scufund.
Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,
Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;
Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.
Salvează-mă,
Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,
Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;
Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...
Te rog
Другие стихотворения автора
Ești rană
Ești rana închisă-n adâncul din piept,
O amintire ce-n suflet am drept,
Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,
Un vis ce în taină mă face-a iubi.
Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,
Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,
Durerea ce-ascunde și bine, și rău,
O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.
Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,
Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.
Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,
Și rana din piept mi-e a vieții avere.
Poate ai iubit
Poate-ai iubit, dar n-ai știut
Să dai din tine ce nu doare,
Și eu, cu sufletul prea tăcut,
Ți-am fost doar umbră trecătoare.
Luna ești
Luna ai fost și luna ești,
O taină vie din povești,
Strălucitoare, rece, blândă,
Ce sufletul mi-l prinde-n undă.
Eu, soare-n zori, ce-n mine arde,
Te caut, ziua-mi cade-n spate,
Și noapte de noapte te chem în vis,
Un dor nestins, un gând promis.
Tu strălucești pe cer tăcut,
Eu ard, mereu necunoscut,
Dar, între noi, rămâne-n șoapte
Povestea nopții fără moarte.
Luna ai fost, luna vei fi,
Un far al sufletului gri,
Căci în lumina ta divină
Eu regăsesc a mea lumină.
Uitarea, dar necontenit
Uitarea vine-n pas tăcut,
Și șterge tot ce-a fost durere.
Lăsăm în urmă ce-a trecut,
Privim spre cer, spre mângâiere.
Pentru totdeauna-am înțeles,
Că timpul nu-l putem întoarce.
Dar viitorul ne-a ales,
Spre noi speranțe să ne poarte.
Suflet călător
Suflet călător
Suflet călător prin lumea mare,
Aduni lumină, vise și culoare.
Te-nalți spre cer, cobori pe pământ,
Cu dorul de taină ce-l porți în cuvânt.
Prin vânturi reci sau soare arzător,
Tu cauți mereu un loc ocrotitor.
Un zâmbet cald, o mână întinsă,
Un gând curat, o inimă aprinsă.
Pe drumuri strâmte sau cărări uitate,
Lași urme mici, dar pline de dreptate.
Cu inima deschisă, mereu dăruiești,
Iubirea divină ce-n tine o crești.
Suflet călător, fii far de lumină,
Un strop de speranță-n noaptea senină.
Prin tot ce atingi, lumea să strălucească,
Iubirea din tine s-o faci să rodească.
Primăvară
Mi-a încolțit în piept lumina,
Și-n suflet mi-a crescut un ram.
Rămân aici, căci e divină
Această pace ce o am.
Aștept să vină primăvara
Cu flori pe gânduri și pe drum,
Să-mi șteargă dorul și povara,
Să-mi umple viața cu parfum.
Să văd cum vântul lin adie,
Cum mugurii se fac culori,
Să simt că totul reînvie,
Că-n mine iarăși cresc fiori.
Și-n clipa asta liniștită,
Eu las trecutul undeva,
Căci primăvara-i răsărită
Și vreau s-o simt, să pot trăi în ea.
Ești rană
Ești rana închisă-n adâncul din piept,
O amintire ce-n suflet am drept,
Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,
Un vis ce în taină mă face-a iubi.
Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,
Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,
Durerea ce-ascunde și bine, și rău,
O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.
Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,
Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.
Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,
Și rana din piept mi-e a vieții avere.
Poate ai iubit
Poate-ai iubit, dar n-ai știut
Să dai din tine ce nu doare,
Și eu, cu sufletul prea tăcut,
Ți-am fost doar umbră trecătoare.
Luna ești
Luna ai fost și luna ești,
O taină vie din povești,
Strălucitoare, rece, blândă,
Ce sufletul mi-l prinde-n undă.
Eu, soare-n zori, ce-n mine arde,
Te caut, ziua-mi cade-n spate,
Și noapte de noapte te chem în vis,
Un dor nestins, un gând promis.
Tu strălucești pe cer tăcut,
Eu ard, mereu necunoscut,
Dar, între noi, rămâne-n șoapte
Povestea nopții fără moarte.
Luna ai fost, luna vei fi,
Un far al sufletului gri,
Căci în lumina ta divină
Eu regăsesc a mea lumină.
Uitarea, dar necontenit
Uitarea vine-n pas tăcut,
Și șterge tot ce-a fost durere.
Lăsăm în urmă ce-a trecut,
Privim spre cer, spre mângâiere.
Pentru totdeauna-am înțeles,
Că timpul nu-l putem întoarce.
Dar viitorul ne-a ales,
Spre noi speranțe să ne poarte.
Suflet călător
Suflet călător
Suflet călător prin lumea mare,
Aduni lumină, vise și culoare.
Te-nalți spre cer, cobori pe pământ,
Cu dorul de taină ce-l porți în cuvânt.
Prin vânturi reci sau soare arzător,
Tu cauți mereu un loc ocrotitor.
Un zâmbet cald, o mână întinsă,
Un gând curat, o inimă aprinsă.
Pe drumuri strâmte sau cărări uitate,
Lași urme mici, dar pline de dreptate.
Cu inima deschisă, mereu dăruiești,
Iubirea divină ce-n tine o crești.
Suflet călător, fii far de lumină,
Un strop de speranță-n noaptea senină.
Prin tot ce atingi, lumea să strălucească,
Iubirea din tine s-o faci să rodească.
Primăvară
Mi-a încolțit în piept lumina,
Și-n suflet mi-a crescut un ram.
Rămân aici, căci e divină
Această pace ce o am.
Aștept să vină primăvara
Cu flori pe gânduri și pe drum,
Să-mi șteargă dorul și povara,
Să-mi umple viața cu parfum.
Să văd cum vântul lin adie,
Cum mugurii se fac culori,
Să simt că totul reînvie,
Că-n mine iarăși cresc fiori.
Și-n clipa asta liniștită,
Eu las trecutul undeva,
Căci primăvara-i răsărită
Și vreau s-o simt, să pot trăi în ea.