Scut de iubire

Nu-i așa că-n vis, în carte,

Vindecăm viața de moarte?

Că prin versuri, printre rime,

Împletim iubiri sublime?

Că un gând ce-n zori răsare

Poate fi un colț de soare,

O scânteie de lumină,

O speranță ce alină?

Poezia ne împarte

Timpul în clipe deșarte,

Dar în ea, sub cer de stele,

Viața-nvinge doruri grele.

Nu cer

Nu cer să-mi dai ce n-ai să-mi dai,

Nici luna-n palme s-o cobori,

Nu cer un drum fără noroi,

Când pașii mei trec printre nori.

Nu cer să schimb ce nu pot fi,

Să mă prefac în altă umbră,

Dar dă-mi curajul de-a trăi,

Cu suflet plin, cu fruntea sumbră.

Nu cer nimic, doar să exist,

Să-mi port lumina-n pieptul gol,

Căci tot ce vreau, în mine-i scris,

Și-i mai frumos decât un rol.

Nu cer să-mi scuturi stele-n zori,

Nici să-mi deschizi un cer senin,

Când trec prin umbre sau fiori,

Eu vreau doar timpul meu deplin.

Nu cer cuvinte fără rost,

Nici jurăminte ce se pierd,

Doar un surâs, căci e un cost

Pe care viața nu-l dezmierd.

Nu cer nimic, doar să mă știi,

Un suflet simplu, un fugar,

Și să rămâi, să-mi fii, să-mi vii,

Când cerul lumii e amar.

Trec clipele ca valul lin,

Și viața curge-n al său rost,

În urma noastră lasă-un spin,

Dar și amintiri ce n-au un cost.

Privim spre anii ce-au zburat,

Și-n suflet strângem dor și vis,

Uităm că timpul ne-a-nvățat,

Că totul trece… chiar și-nchis.

Adunăm aur, strângem faimă,

Dar ce rămâne e iubirea,

Nu-i loc pe drum pentru o haină,

Ci doar pentru ce-nalță firea.

Să ne oprim un ceas, o zi,

Să prețuim ce-avem acum,

Căci Cerul ne va dărui

Lumină-n loc de al nost’ drum.

Haos sunt, haos rămân,

Umbre și doruri prin gânduri se strâng.

Știu ce-i dorul, știu cum te chem,

Dar tac și păstrez tot ce am în poem.

În mine furtuni, cuvinte-n tăcere,

Frânturi de lumină pierdute-n durere.

Vântul mă poartă prin visele reci,

Dar nu-ți spun taina ce-n mine petreci.

Haos sunt, haos rămân,

Ziduri de teamă ce-n suflet se strâng.

Știu ce-i dorul, dar las în abis

Un glas nerostit, un vis interzis.

Mi-a încolțit în piept lumina,

Și-n suflet mi-a crescut un ram.

Rămân aici, căci e divină

Această pace ce o am.

Aștept să vină primăvara

Cu flori pe gânduri și pe drum,

Să-mi șteargă dorul și povara,

Să-mi umple viața cu parfum.

Să văd cum vântul lin adie,

Cum mugurii se fac culori,

Să simt că totul reînvie,

Că-n mine iarăși cresc fiori.

Și-n clipa asta liniștită,

Eu las trecutul undeva,

Căci primăvara-i răsărită

Și vreau s-o simt, să pot trăi în ea.

Par o copilă, uneori,

Cu vise-n păr, cu flori în zori,

Dar port pe umeri, nevăzut,

Un dor adânc, un gând tăcut.

Par o copilă, uneori,

Cu râsul prins în vis și flori,

Dar port pe umeri, zi de zi,

Povara unor amintiri.

Mă bucur încă de ce-i mic,

De vânt, de ploaie, de un chic,

Dar viața-n taină mi-a lăsat

Și lacrimi ce m-au încercat.

Încerc să râd, să nu mă frâng,

Să cred că-n mine-i foc adânc,

Că orice vânt ar vrea să bată,

Eu tot rămân… mereu întreagă.

Aș îmbina trei poezii 

Ca tu sa fii doar una 

Să scriu ce gândesc la orele târzii 

Iar tu mândră ca Luna

Tu să luminezi în prag de întuneric

Să creezi o lume paralelă

Un gând banal și ezoteric 

O pagină, dintr-o nuvelă

Și-n mersul tău,parcă se-oprește

O clipă între lumi străine,

Cum vântu-n toamnă se oprește 

Să-ți prindă umbra lângă mine.

Iar vocea ta, ca un ecou periculos

Se-ntinde-n gând fără sfială

Un cântec vechi spectaculos

O vrajă dulce, specială!

Vreau sa plec,

In tristete sa ma-ninec. 

Sa ma scape o alinare,

Si o simpla sarutare.

Mi-a fost greu sa plec,

Am incercat sa te-ninteleg.

Si sa-ti caut scuze,

La ale tale muze..

Langa tine mi-a fost bine,

Cu veselie si suspine.

Da' locu' meu nu e aici.

E acolo unde cineva,

Asteapta sa fiu din nou a sa.

Nu-mi amintesc pe-altcineva

În frumusețe să te-ntreacă!

Nici zâmbetul de platină cu diamante să-l poarte

Cum numai tu îl porți universal!

Cine din lumea asta largă nu te-ar dori?

Iar de te-ar știi că ești captivă între pământ și cer,

Ori prinsă în ghearele tristeții,

Cu ușurință pentru tine s-ar jertfi!

Nu chipul tău ce-l porți e însăși iubirea cu misterul ei?

Sunt întrebări ce pleacă de la mine către tine...

Nu-mi trebuie răspunsuri astăzi,

Iar mâine nu există de tu nu vrei!

Dar voi rămâne-așa cum ți-am mărturisit deja,

Nu-mi amintesc pe nimeni

Să aibă frumusețea ta!

(11-24 noiembrie  Vasilica dragostea mea)

Let me see your face

It is a smile for a grace.

Happy moments to remind

To keep them in your soul and mind.

A window wide open to sky

An opportunity given to eye,

To look deeply into the haven

Without being a craven.

The rainbow after the rain

It is crowning your brain.

And your thoughts aim

To a silent song as a claim.

Ți-aș sculpta chipul 

Din mii de zâmbete

Câte tu mi-ai pus pe față 

De când ai apărut în a mea viață.

Ți-aș sculpta chipul 

Din milioane de stele,

Dar din câte sunt pe cer

Doar tu strălucești dintre ele.

Ți-aș sculpta chipul 

Din milioane de inimi,

Dar dintre toate

Doar a ta contează tare.

Ți-aș sculpta chipul 

În stânca munților 

Ca să nu poți vreodată 

Să te topești de al meu dor.

Ți-aș sculpta chipul 

Din absolut orice,

Dar nu din marmură 

Căci n-aș vrea să-l strivesc 

Cu iubirea mea toată.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.