Icoană

În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,

Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.

Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,

Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.

Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,

Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.

Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,

Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.

Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,

Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.

Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,

Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.

Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,

Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.

Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,

Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.

Politica românească, precum un roman bine scris,

Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.

Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,

Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.

cam рaisрrezece ani am asteрtat,

ca sa cresc eu mare, 

copilaria a trecut

si atat de tare doare.

timрul a zburat,

si eu regret nesрus, 

sa fiu mare m-am rugat

copilaria mea sa dus.

daca a vrut sa fie o cale,

sa рlec eu in trecut

sa uit de toate ce a fost,

s-o i-au de la inceрut.

Scălat în ploaia de petale ,

Mă ascund în nisipul toamnei ,

Ca sub o plapumă moale 

Și în urmă înfloresc mici stropi de lumină ,

În care sufletul îș va usca trupul ,

Eu sau poate altcineva , sau poate noi toți 

Vom scrie povestea adevărată a universului .

Aceeasi rutina ce te omoara

Aceleasi ganduri ce te infioara

Aceleasi situatii din care parca n-ai scapare

Cand simti doar gol sub picioare

Aceleasi ore si aceeasi alarma

Acasa mereu aceeasi drama

Mereu pe fuga ,obosesti

Esti viu dar nu mai traiesti

De ani buni nici nu mai zambesti

Ca nu mai stii ce inseamna sa iubesti

Sau sa fii iubit sau apreciat

Ca lumea e rea,e de c***t

Si vor sa te faca sa crezi ca esti ca ei

Dar ce zice lumea in seama sa nu iei

Ca esti mai bun ca astia toti

Care ti-au furat sufletul ca niste hoti

Aruncandu-te intr-o rutina bolnava

Ca o plaga,o boala grava….

Aminteste-ti cine esti si ce poti face

Ca sufletul pierdut prin rutina iti zace

Aminteste-ti cum zambeai odata

Si cand ai fost fericit ultima data

Aminteste-ti cand te lasai condus de un vis

Capul sus,incredere in tine si zero compromis

Aminteste-ti cum erai

Nu mai fugi,o clipa stai

Si gandeste-te  ce inseamna de fapt

Sa-ti traiesti viata cu adevarat!

Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze 

Conștiința îi este pe cale sa cedeze

Este constant la un pas să clacheze....

Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire

Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire

Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...

Este mereu la un pas să facă ultimul pas 

Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras 

Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....

Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas 

Nu se mai lasă de nimic distras 

Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....

Face ultimul pas de pe drumul vieții

Face primul pas pe cărarea morții.....

Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles

Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers

Sufletul său rămâne călător prin univers.....

Te rog spune mi ca ma liniștesc, in viitorul apropiat. Căci simt ca nu pot respira fără nu a spune sau gândi ceva greșit. Liniște.. unde ești? Nu vezi ca am nevoie de tine, ca de prima masa a zilei pe care o încep cu mâinile in buzunare. Liniște, sursa mea de inspirație pentru a scrie, sa ma detașez, sa încep sa derulez fiecare clipa pe care o trăiesc in slow-motion. Te rog, spune mi ca tu te întorci și ma ghidezi, ma inspiri, si ma lași ca sa respir, sa visez. Sa trăiesc in bula invizibila ușor plutitoare peste toate marile si oceanele, norii si grădinile. Arunca ma in mare, liniște. Arunca-ma, mare, in liniște. Condu-ma la liniște. Liniștea din mare, marea din liniste.

 Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...

singura formă de guvernare ar fi dictatura,

prima lege aprobată într-un parlament al femeilor

ar fi castrarea fizică a bărbaților

(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),

abrogarea egalității dintre sexe

- care sunt inegale de la natură! -

și decretarea supremației sexului slab

cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,

neprocreabili,

inversând ordinea firească a lucrurilor

în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,

a supunerii necondiționate,

(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie

decât să vadă un bărbat la cratiță!),

da,

ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,

ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate

- luarea în derâdere a femeii,

a imaginii ori a autorității ei -

preluată de la Iulius Cezar,

pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,

pentru tentativă de viol

( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)

și seducere,

iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos

- expresia perfecțiunii! -

între ghearele unui vultur...

dimineața îmi place să alerg singur

uneori îmi iau și câinele

un suflet curat și candid

care nu se opune niciodată

o face din toată inima

cu dragoste

așa cum noi oamenii nu izbutim

nici măcar dimineața când alergăm

când trebuie să ajungem la serviciu

la supermarket

unde se dau fierăstraie Husqvarna

la ofertă

întotdeauna avem ceva cu ceilalți

care merg la biserică     

cumpără

se plimbă

fac jogging

altceva

de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri

la aceleași ore

în același fel

ca niște roboți imbecilizați

programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit

dintr-o perspectivă empirică a mașinii

exprimată în serii scurte de biți

numai că mie nu-mi mai pasă

nu mai ascult părerile nimănui

Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației

căderii „în jos”

excluzând din această ecuație tocmai Pământul

la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul

despre care știm cu toții că nu există

să las Soarele să-mi încălzească sufletul

anima-animus

ceva abstract

necuantificabil

unii oameni de știință dau cifre

între 21 și o,o1 grame

e ca visul etern al omului de a zbura

din care s-a născut avionul

navele cosmice

care echivalează cu  omorârea visului…

fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine

în care azi = x - 365

(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)

prin urmare  mâine = azi - restul de zile

care nu sunt congruente cu azi

nici cu mâine

putând fi denumite generic timp

cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna

până în zori

când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului

la un moment dat

altitudinea de cădere a fulgului

densitatea aerului

timpul parcurs de acesta

accelerația gravitațională terestră

impactul cu genele curbate și dese ale iubitei

ea îsăși o ecuație de gradul doi

în care timpul și banii reprezintă

condiția necesară și suficientă

de unde descoperim că femeia = timp + bani

știm însă că timpul înseamnă bani

și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii

iraționale

rămâne doar să extragem rădăcina pătrată

din relația femeie = bani la puterea x²

descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor

sentimentale

iar banii efectul...

mă întorsesem atunci la mijloc de Martie

Babele își scuturau cojoacele de zăpadă

tu înălbeai cerul cu cearșafuri

bunica

mai încolo

învârtea într-o cratiță norii

cineva tăiase mărul din dreptul ferestrei

furase și cele câteva mere de aur

rămăsese doar un ciot în mijlocul curții

(precum un scaun stigher la o masa înmărmurită a tăcerii!)

de care mă-mpedic

„de ce ați tăiat mărul?” întreb

și-mi aud propriu glas ca un glonț rătăcit

cum mi se înfige în creier

tu îți zdrobești ultima lacrimă

de ascuțișul taios al liniștii

(bunica nu mai are lacrimi de mult!)

„nu știi? mă întrebi la rându-ți

din lemn de cireș se cioplesc scaune ale tăcerii

și păsări măiestre?

și-a zis că-l cheamă Brâncuși”…

la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul  e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni  mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul  prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil.  singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…

urmele pașilor tăi prin nisipul fierbinte
se pierd în valuri ca un stol de cormorani
înșirați pe o linie imaginară a orizontului
te văd încercând apa cu vârful degetelor de la picioare
ca atunci când îmi atingi buzele
cum te abandonezi albastrului infinit al cerului risipit printre valuri
râzând
țâșnesc lacrimi din ochii delfinilor otrăviți cu materiale radioactive
la atingerea mâinilor tale de înger
de aici
de pe țărm
pari o zeiță a mării
înveșmântată într-o rochie translucidă
țipetele pescărușilor îmi amintesc de prima noastră noapte de dragoste
unică
mai ții minte
în noaptea aceea căzuse o stea undeva în mijlocul mării
și cerul întunecat izbucnise în lacrimi
un val uriaș mușcase apoi din digul cu stabilopozi și iederă
împroșcând malul cu albatroși diafani
iar tu îți pierdusei șiragul de mătănii din chihlimbar
și pantoful de aur al Cenușeresei
Doamne
ce noapte de vis
în noaptea aceasta ne vom întoarce din nou
în locul acela de odihnă al cormoranilor cu pene verzui spre albastru
vom arunca cu pietre în stihiile mării
ne vom întinde pe lespezile calde cu fața spre cer
așteptând să mai cadă vreo stea
sau vreun albatros ostenit
în drum spre Capul Bunei Speranțe...