Poezia, drog curat

Luna ai fost și  luna ești,

O taină vie din povești,

Strălucitoare, rece, blândă,

Ce sufletul mi-l prinde-n undă.

Eu, soare-n zori, ce-n mine arde,

Te caut, ziua-mi cade-n spate,

Și noapte de noapte te chem în vis,

Un dor nestins, un gând promis.

Tu strălucești pe cer tăcut,

Eu ard, mereu necunoscut,

Dar, între noi, rămâne-n șoapte

Povestea nopții fără moarte.

Luna ai fost, luna vei fi,

Un far al sufletului gri,

Căci în lumina ta divină

Eu regăsesc a mea lumină.

✨✨
Cum e sufletul din tine?
Plin de soare sau pustiu?
Ți-e senin ca-n nopți divine
Sau te-ncearcă vreun târziu?

E speranța-n miez de floare
Sau doar frunze-ngălbenite?
Ți-e iubirea cântătoare
Sau tăcerile-s zidite?

Cum e-n suflet? Îți dă pace
Ori te-apasă vreun regret?
Ai un vis ce te desface
De poveri ce-s grele-n piept?

Dacă-i greu, lasă lumina
Să-ți pătrundă-n taină firea.
Sufletul, ca și grădina,
Înflorește din iubirea.

Dacă-n suflet e furtună,
Fă-ți un port din gânduri bune.
Căci și cerul, după ploaie,
Se îmbracă iar în lume.
A.A.✨
_________________________________________
Și..
Cum mai e la voi în suflet? 🤭

Când toți au rănit, fără milă, prea tăcut,

Când sufletul plângea căzut și pierdut,

Când lumea mi-a fost doar un vânt răvășit,

Dumnezeu a venit… și El m-a iubit.

Când vorbele arse mi-au frânt orice vis,

Când drumul părea o prăpastie-nchis,

Când nimeni n-a stat lângă pasul meu frânt,

Dumnezeu m-a luat și mi-a dat un cuvânt.

El mâna și-a pus peste rana din piept,

Mi-a spus: „Nu te teme, Eu sunt și te-aștept.”

Și-n loc de durere, în loc de oftat,

Când toți au rănit… Dumnezeu a vindecat.

E ca o floare care-a înflorit

Sub cer senin, dar vântul a strivit,

E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,

Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.

E-un drum pe care-l vezi în depărtare,

Dar pasul tău nu-l poate mai urma,

E-un vis ce pare-a fi la îndemână,

Dar dispare ca umbra-n marea grea.

E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,

Și dintr-o dată cade, e minciună,

Un strop de speranță stins pe jos,

Ca o iluzie ce-abia mai sună.

Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat

Să vadă adevărul, chiar amar,

Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,

Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.

Și totuși, în tăcerea ei rămâne,

O poartă către altceva mai bun,

Căci dezamăgirea te îndeamnă,

Să te ridici și să-nveți un nou drum.

Sus, acolo unde ești,

Dincolo de nori cerești,

Te simt aproape, veghetor,

Un dor al meu nemuritor.

Lumina ta mă însoțește,

Un far ce-n suflet îmi vorbește,

Iar pașii mei, oricât de grei,

Îți caută urmele-alei.

Tată drag, când vântu-i rece,

Și noaptea-n gânduri mă petrece,

Eu știu că steaua ce-o privesc

E glasul tău cel părintesc.

Sus, acolo, printre astre,

Îți duci destinul peste noastre,

Dar eu, aici, pe-acest pământ,

Îți port iubirea în cuvânt.

Cu fiecare zi ce trece,

Te simt mai viu, nimic nu plece.

Ești rădăcina ce mă ține,

Ești cerul meu, ești totu-n mine.

Așa că, tată, sus privește,

Din zări albastre-mi zâmbește.

Eu știu că timpul nu-i hotar –

Tu ești cu mine-n gândul clar.

Cu tine lumea-i mai frumoasă,

Lângă tine eu mă simt acasă.

Privirea ta îmi dă lumină,

Iar inima nu mai suspină.

Când ești aproape, totul cântă,

Chiar și tăcerea e mai blândă.

Tu ești răspuns la orice dor,

Tu faci din clipă viitor.

Cu tine zilele-s senine,

Iar nopțile sunt pline, pline.

De vise calde și iubire,

De pace, dor și fericire.

Cu tine lumea prinde viață,

Iar timpul parcă nu mă-ngheață.

Rămâi cu mine, viața-mi pasă,

Lângă tine eu mă simt acasă.

Pe-un vânt de toamnă, ’n anul ’59,
Două jumătăți de pâine tăiate de moarte,
Țara de jos și țara de sus așteptau să răsară
Din același pântece de pământ și soarte.
La Iași și la București, aceleași flăcări,
În palat, în cârciumă, în ogradă,
Un singur cuvânt, o taină pe buze:
„Să ne-ndreptăm cu fruntea către ziadă.”

Ion-Al. Cuza – un nume ca o sabie,
Înfruntând potopul străinului grai,
Și cu el, Golescu, Kogălniceanu – isteați,
Țesând cu fir de dreptate un viitor mai grei.
Făcură lege dintr-o dorință veche,
Dintr-un bocet veșnic de pe malul Prutului,
Dintr-o horă întreruptă ’n vremuri de bejenie
Și-un strigăt de “Unire!” trezit din piatra scaunului.

Fu ziua de 24, când soarele, mai gata,
Făcu din două steaguri o singură pânză vânătă.
Clopote spărseră liniștea ca gheața,
Și-un nor de flori căzu peste oastea-ntăiată.
N-a fost lovitură de spadă, nici semn pe cer,
Ci înțelepciune-adunată ca un grâu sfânt,
O mână întinsă peste Milcov și peste Olt,
Și-un semn de condei, aprobat de sânge și de cuvânt.

Atunci se înfiripă un trup cu două inimi,
Cu doi munți în spate și un fluviu ’n cale.
Țăranul își ridică ochii de la brazde,
Văzând cum se-ncheagă o nouă poveste.
Și deși multe bătălii mai avea să vină,
Și coroana de oțel era-ncă ’ntemnițată,
Această zi rămase ca o piatră de hotar,
Când România – ca un pom – din două ramuri fu ’ntreagă, ’ncrengată.

Azi, când trecem pe lângă Coloana Unirii,
Să auzim în vânt vuietul acelor vremi:
E glasul lui Cuza, e raspa plugarului,
E zumzetul a milioane de nădejdi adunate.
Căci unirea n-a fost un capăt, ci o ușă,
Prin care-am intrat cu toții în istorie –
O patrie cusută cu ață de mărire,
Țesută în 1859 din dor și dintr-o bucurie.

Te iubesc cum iubește pământul ploaia,

 Fără să-i ceară vreodată cuvânt.

 Cum își ascunde pădurea văpaia

 Frunzelor care se-ntorc iar în vânt.

Te iubesc cum lumina atinge tăcerea,

 Fără s-o frângă, fără s-o doară;

 Cum își închide izvorul durerea

 Și-o face cântec într-o vioară.

Dacă într-o zi s-ar stinge și stelele,

 Iar cerul și-ar pierde albastrul senin,

 Ți-aș aprinde în suflet luminile mele,

 Ca nimeni să nu te cunoască străin.

Ești rugăciunea pe care n-o spun,

 Dar Dumnezeu o aude mereu;

 Ești drumul pe care, chiar dacă-l ascund,

 Îl poartă în taină pasul meu.

    pentru că tu-mi eşti soare 
    şi furtuni azurii... 
    
    cer adânc şi senin 
    şi ninsori plumburii... 
    
    zâmbet strălucit în priviri 
    hohot ascuns în rouă din vii... 
    
    De ce te iubesc ? 
    
    pentru că eşti, că exişti 
    corolă-mplinită în stelele mii... 
    
    zbor nesfârşit, neatins 
    de cântecul primilor zori în zi... 
    
    cuvânt suspendat, nerostit 
    de cascadele argintii…

Cu ai mei doi,

Ochi văd, unul și atât.

Cristalin luciu oricând și oricât,

Întins în tot, cuprins și acoperit de ploi

Și de rază, că-i soare ori că-i lună,

Se uită acum în mine și caută-n suflet

Cântecul trezit din somn, complet.

Fără de cuvinte dar plin de-nsemnătate,

Melodios în armonie îmbină idei nenumărate.

În primă notă, din nimic pornind chiar viața...

Pământ și pietre și munți și de mireasmă, plină ceața,

Din flori și din sufletele ce mișcă atât de lent.

Crește din ele o pasiune a traiului violent

Cu foc, căldură și cu nestăpânită ardoare,

În tot ce trăiește și ce nu moare.

Totul se transformă din nimic în mai mult

Și rămâne cafeniul ce a început să fie demult.

Dansează mici și mari pe adierea vântului ce aduce

Frunze verzi ca de smarald și iarba ce se duce,

Fie ca să prindă căldura ce o calcă,

Fie să admire cum în lumea înaltă,

Neclintiți și străvezii copaci umbresc

Tot ce-n verde se ascunde de îndepărtatul foc ceresc.

Acum, printre verdele marilor gardieni ai primăverii

Se-ntrevede o nouă notă de speranță, din senin și supus tăcerii,

Cerul ce are să aducă nori și umbră deasă

Și pentru prima dată să cadă ploaie peste a vieții casă.

Să se prelingă pe pământ și pietre și munți;

Peste iarbă și copacii ce ascund și puțini și mulți.

Totul să crească și să asculte acum,

Cum trei note se contopesc și conectează sonorul comun.

O ciclicitate a muzicalității celor treci culori răsună

În adâncul ființei ce simte-n sine tot ce vrea să-i spună...

Adevăr din esență, acum universal, începe

Să nască în aceasta iubirea față de tot ce percepe,

Fie că-i maroniul pământ ori verdele pădurii,

Fie că o fi albastrul limpede al cerului sau simțirea căldurii.

Se-mbină într-unul și formează un întreg,

Al căror părți se atrag și se împletesc în al lumii dezleg.

Între timp, vântul ce a trecut peste toate străbate în continuare

Timpul și fuge dar fără de scăpare,

Căci acesta există în albul absolut ce vine cu lumina

Și mișcă în adiere chiar viața ce nu are a se termina.

Iar eu mă simt de parcă aș fi chiar briza

Ce trece prin spectrul trăirii fără a favoriza

Vreo notă ori culoare, vreo simțire ori visare

Și în albul nemărginit, viață dau focului neprihănit.

Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,

Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,

Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,

Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.

Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,

Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,

În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,

Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.

Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,

Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,

Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,

Cad flori de gheață necontenit asupra ta.

Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,

Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,

Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,

Voi fi pe al tău umăr un înger protector.

De ziua mea? Ce vreau de ziua mea?
Nu știu, iubito, cât de mult contează.
Să fii aici, acum. Atât aș vrea
În rest, nimic nu mă interesează.

Nu vreau cadouri scumpe, nici urări
De sănătate sau urări de bine,
Nu vreau vreun tort să suflu-n lumânări
Vreau doar o viață-ntreagă lângă tine.

Te-nșeli iubito, dacă crezi că vreau
Ca azi să port însemnele regale,
Prefer umil, îngenuncheat să stau,
Supus icoanei existenței tale.

Și nu îmi pasă de ce alții zic,
Nu-i treaba mea la cine ei se-nchină,
Eu sunt un orb ce ființa mi-o dedic,
Iubirii dătătoare de lumină.

De ziua mea? Ce vreau de ziua mea?
Vreau ce-i al meu, vreau ce mi se cuvine,
Să fiu bolnav doar de prezența ta,
Să fiu sărac de tot, bogat de tine.