Haos sunt, haos rămân,
Haos sunt, haos rămân,
Umbre și doruri prin gânduri se strâng.
Știu ce-i dorul, știu cum te chem,
Dar tac și păstrez tot ce am în poem.
În mine furtuni, cuvinte-n tăcere,
Frânturi de lumină pierdute-n durere.
Vântul mă poartă prin visele reci,
Dar nu-ți spun taina ce-n mine petreci.
Haos sunt, haos rămân,
Ziduri de teamă ce-n suflet se strâng.
Știu ce-i dorul, dar las în abis
Un glas nerostit, un vis interzis.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Andreia Aga
Data postării: 10 februarie
Vizualizări: 179
Poezii din aceiaşi categorie
Din depărtare -
Ne privim din depărtare
Simțind un rece vânt pe umeri
Te apleci din ce in ce mai tare
Pașii mei pe rând să-i numeri.
Iar vântul bate, bate tare
Inima e înghețată dur
Și mă doare, doare
Prea multe eu îndur
Peste case tot mai des
Suflă vântul,
Sunt pline de zăpezi
Iar gândul...
Iar gândul meu tot se strecoară
S-a ajungă la tine adesea,
Dar mintea noastră zboară,
Și viața cam ne plictisea.
Trec anii, trece viața
Tot mai des e rece-n trupul ostenit
Oare când se va dezgheța
Amarul necontenit.
Revenire
De-o să mă ierți
Iubito voi crede în minuni
Și-ți cer iertare îngenunchiat
Cupris de remușcări,
C-am îndrăznit să tulbur Cerul iarăși
Sau să gonesc un înger al iubirii
Ce locuia în ființa-ți iubitoare!
Mărturisesc rușinea ce o port,
Și iarasi îți cer iertare!
Adio tot ce ține de eros,
Să plece tot ce nu îți place!
Să vină doar iubirea cea mai mare!
Să ne iubim precum copiii știu a face,
Doar din surâs sau din priviri,
Adio vorbe colorate
Ce-ți zgârie catifelatele urechi,
Noi suntem puritatea ce-a apus,
Iubirea cea sosită doar din basme...
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Ecou
Vteau ca inima să-mi fie atinsă,
De-a ta dulce mângâiere aprinsă,
De-al tău zâmbet de copil topită,
Și de-al tău chip îndrăgostită.
Și-aș vrea să-mi fii mereu aproape,
Citindu-mi poeziile în fiecare noapte,
Ascultându-mi poveștile, de se poate,
Fiind cucerită de-ale mele șoapte.
Iar în nopți de abanos înghițite,
Să-mi umpli cerul de steluțe,
Să-mi aduci o lună ce strălucește,
Cu mii de nuanțe să mă farmece.
Chipul tău, în al meu suflet tablou,
Să-mi fie al vieții mele bibelou,
Făcând din mine un ultim erou,
Salvând la nesfârșit zâmbetul tău.
Și chiar de-ar fi un simplu vis,
Ar fi unul ce nu poate fi descris,
Ce-mi poate târî fericirea în abis,
Lăsându-mă de durere cuprins.
Asta sunt eu, poetul neînțeles,
Artistul ce iubește în exces,
Romanticul ce nu are succes,
Pierzându-se în acest mistic proces.
Iar de vrei să pleci, pleacă,
Pune-mi sufletul iarăși în gheață,
Sfâșie-l cu a ta pedeapsă,
Și ia-mi cu tine orice speranță.
N-avem nevoie de frumos
N-avem nevoie de frumos,
De lucru bun şi adevărat,
Ne place fructul găunos,
Şi munca stând în pat.
Creem un balamuc multicolor,
Culori livide şi stridente,
Cu lighioane în decor,
Şi personaje indecente.
Pe viermele ce roade-n măr,
Simbol l-am declarat,
Bem apă otrăvită din ciubăr,
În care întâi mizerii am vărsat.
Pe prunc din alăptat l-am rupt,
Vedetă am făcut din mamă,
Venin de cobră noi am supt,
Şi acum muşcăm fără de teamă.
De apocalipsă în fiecare zi vorbim,
Acum i-o ştire neinteresantă,
Pe cel de sus nu-L mai iubim,
Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.
Coboară omule cu mintea,
În inima-ţi de piatră,
Prin foc să-ţi treacă gândul,
Să poţi păşi din nou pe apă.
Luna ești
Luna ai fost și luna ești,
O taină vie din povești,
Strălucitoare, rece, blândă,
Ce sufletul mi-l prinde-n undă.
Eu, soare-n zori, ce-n mine arde,
Te caut, ziua-mi cade-n spate,
Și noapte de noapte te chem în vis,
Un dor nestins, un gând promis.
Tu strălucești pe cer tăcut,
Eu ard, mereu necunoscut,
Dar, între noi, rămâne-n șoapte
Povestea nopții fără moarte.
Luna ai fost, luna vei fi,
Un far al sufletului gri,
Căci în lumina ta divină
Eu regăsesc a mea lumină.
Strigoi
Ce păcat că nu-ți mai amintești de noi
Și mă lași să plâng în perne moi,
Golindu-mă picatură cu picatură
Și tot ce-a rămas e numai ura.
Fără culoare este viața mea
De când tu ai plecat din ea
De când m-a părăsit inima.
Tot ce pot să fac acum este să sper,
Dar e greu când nu mai sunt nori pe cer,
Și nici flori pe pământ,
Să le folosesc la un descânt.
Căci, numai așa te pot aduce înapoi,
Însă într-o altă formă,
De strigoi.
Din depărtare -
Ne privim din depărtare
Simțind un rece vânt pe umeri
Te apleci din ce in ce mai tare
Pașii mei pe rând să-i numeri.
Iar vântul bate, bate tare
Inima e înghețată dur
Și mă doare, doare
Prea multe eu îndur
Peste case tot mai des
Suflă vântul,
Sunt pline de zăpezi
Iar gândul...
Iar gândul meu tot se strecoară
S-a ajungă la tine adesea,
Dar mintea noastră zboară,
Și viața cam ne plictisea.
Trec anii, trece viața
Tot mai des e rece-n trupul ostenit
Oare când se va dezgheța
Amarul necontenit.
Revenire
De-o să mă ierți
Iubito voi crede în minuni
Și-ți cer iertare îngenunchiat
Cupris de remușcări,
C-am îndrăznit să tulbur Cerul iarăși
Sau să gonesc un înger al iubirii
Ce locuia în ființa-ți iubitoare!
Mărturisesc rușinea ce o port,
Și iarasi îți cer iertare!
Adio tot ce ține de eros,
Să plece tot ce nu îți place!
Să vină doar iubirea cea mai mare!
Să ne iubim precum copiii știu a face,
Doar din surâs sau din priviri,
Adio vorbe colorate
Ce-ți zgârie catifelatele urechi,
Noi suntem puritatea ce-a apus,
Iubirea cea sosită doar din basme...
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Ecou
Vteau ca inima să-mi fie atinsă,
De-a ta dulce mângâiere aprinsă,
De-al tău zâmbet de copil topită,
Și de-al tău chip îndrăgostită.
Și-aș vrea să-mi fii mereu aproape,
Citindu-mi poeziile în fiecare noapte,
Ascultându-mi poveștile, de se poate,
Fiind cucerită de-ale mele șoapte.
Iar în nopți de abanos înghițite,
Să-mi umpli cerul de steluțe,
Să-mi aduci o lună ce strălucește,
Cu mii de nuanțe să mă farmece.
Chipul tău, în al meu suflet tablou,
Să-mi fie al vieții mele bibelou,
Făcând din mine un ultim erou,
Salvând la nesfârșit zâmbetul tău.
Și chiar de-ar fi un simplu vis,
Ar fi unul ce nu poate fi descris,
Ce-mi poate târî fericirea în abis,
Lăsându-mă de durere cuprins.
Asta sunt eu, poetul neînțeles,
Artistul ce iubește în exces,
Romanticul ce nu are succes,
Pierzându-se în acest mistic proces.
Iar de vrei să pleci, pleacă,
Pune-mi sufletul iarăși în gheață,
Sfâșie-l cu a ta pedeapsă,
Și ia-mi cu tine orice speranță.
N-avem nevoie de frumos
N-avem nevoie de frumos,
De lucru bun şi adevărat,
Ne place fructul găunos,
Şi munca stând în pat.
Creem un balamuc multicolor,
Culori livide şi stridente,
Cu lighioane în decor,
Şi personaje indecente.
Pe viermele ce roade-n măr,
Simbol l-am declarat,
Bem apă otrăvită din ciubăr,
În care întâi mizerii am vărsat.
Pe prunc din alăptat l-am rupt,
Vedetă am făcut din mamă,
Venin de cobră noi am supt,
Şi acum muşcăm fără de teamă.
De apocalipsă în fiecare zi vorbim,
Acum i-o ştire neinteresantă,
Pe cel de sus nu-L mai iubim,
Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.
Coboară omule cu mintea,
În inima-ţi de piatră,
Prin foc să-ţi treacă gândul,
Să poţi păşi din nou pe apă.
Luna ești
Luna ai fost și luna ești,
O taină vie din povești,
Strălucitoare, rece, blândă,
Ce sufletul mi-l prinde-n undă.
Eu, soare-n zori, ce-n mine arde,
Te caut, ziua-mi cade-n spate,
Și noapte de noapte te chem în vis,
Un dor nestins, un gând promis.
Tu strălucești pe cer tăcut,
Eu ard, mereu necunoscut,
Dar, între noi, rămâne-n șoapte
Povestea nopții fără moarte.
Luna ai fost, luna vei fi,
Un far al sufletului gri,
Căci în lumina ta divină
Eu regăsesc a mea lumină.
Strigoi
Ce păcat că nu-ți mai amintești de noi
Și mă lași să plâng în perne moi,
Golindu-mă picatură cu picatură
Și tot ce-a rămas e numai ura.
Fără culoare este viața mea
De când tu ai plecat din ea
De când m-a părăsit inima.
Tot ce pot să fac acum este să sper,
Dar e greu când nu mai sunt nori pe cer,
Și nici flori pe pământ,
Să le folosesc la un descânt.
Căci, numai așa te pot aduce înapoi,
Însă într-o altă formă,
De strigoi.
Alte poezii ale autorului
În trecerea mea
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Ești rană
Ești rana închisă-n adâncul din piept,
O amintire ce-n suflet am drept,
Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,
Un vis ce în taină mă face-a iubi.
Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,
Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,
Durerea ce-ascunde și bine, și rău,
O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.
Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,
Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.
Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,
Și rana din piept mi-e a vieții avere.
Primăvara din suflet
A venit primăvara ca și când n-a venit,
Zăpada din sufletul tău n-a topit.
Copacii se-nalță, îmbrăcați în culori,
Dar tu te ascunzi printre umbre și nori.
Se-aud păsărele cântând pe alei,
Dar gândul tău zboară prin ierni și prin nei.
Soarele joacă prin raze ușor,
Dar tu ții în tine un frig arzător.
E timpul să lași vântul cald să te ia,
Să rupă tăceri înghețate-ntr-o stea,
Să simți cum renaște din tine un dor,
Ca floarea ce iese din iarna de dor.
Dacă ar fi să plec diseară
Dacă ar fi să plec diseară, pe tărâmul de tăcere,
Aș lăsa vântul să-ți aducă o șoaptă plină de putere.
Cu blândețea unui zeu și-un zâmbet cald pe chipul său,
Să-ți șteargă el orice tristețe, cum aș fi vrut s-o fac doar eu.
Dacă ar fi să zbor spre stele, pe curcubeu purtat de gând,
Aș lăsa sufletul din mine să-ți lumineze drumul tău blând.
Iar steaua mea să-ți mângâie părul cu raze strălucind ușor,
Să-ți ocrotească fruntea plină de vise albastre, pline de dor.
Dar de-aș pleca, te rog, zâmbește, căci voi rămâne-n orice colț,
În vânt, în cer, în dorul tainic, sau într-un cântec fără solț.
Privirea ta va fi lumina ce-mi poartă gândul neîncetat,
Chiar de tăcerea-mi va vorbi, eu te iubesc cu-adevărat.
Am iertat
Te-am iertat de-atâtea ori,
Crezând că dorul prinde flori.
Dar iertarea, pas cu pas,
M-a făcut să te tot las.
Din ce în ce mai mult ți-am dat,
Până ce dorul s-a uscat.
Și-n loc să te iubesc mereu,
Am învățat să-mi fiu doar eu.
Acum privesc fără regret,
Nu ești ce-am vrut, ci un secret.
Iubirea mea s-a risipit,
Când am văzut că n-ai simțit.
Puterea cărții
Puterea Cărții
Citește azi, căci vei zbura
Pe-aripi de vis, în lumea ta.
O carte-i cheia spre mister,
Te duce sus, dincolo-n cer.
Cu fiecare rând citit,
Un drum nou ți s-a deschis grăbit,
Ești călător prin univers,
În pagini scrise-n tainic vers.
Întâlnești zâne, împărați,
Eroi puternici, înțelepți, curați.
Din vremuri vechi până departe,
Te poartă cartea mai departe.
Ea te învață să visezi,
Să lupți, să crezi, să nu cedezi.
Cuvântul scris e dar divin,
Izvor de har, al tău destin.
Așa că-n fiecare zi,
O carte-n suflet îți va fi,
Prieten bun și sfetnic drag,
Când pașii-n lume ți se-nșir pe prag.
În trecerea mea
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Ești rană
Ești rana închisă-n adâncul din piept,
O amintire ce-n suflet am drept,
Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,
Un vis ce în taină mă face-a iubi.
Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,
Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,
Durerea ce-ascunde și bine, și rău,
O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.
Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,
Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.
Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,
Și rana din piept mi-e a vieții avere.
Primăvara din suflet
A venit primăvara ca și când n-a venit,
Zăpada din sufletul tău n-a topit.
Copacii se-nalță, îmbrăcați în culori,
Dar tu te ascunzi printre umbre și nori.
Se-aud păsărele cântând pe alei,
Dar gândul tău zboară prin ierni și prin nei.
Soarele joacă prin raze ușor,
Dar tu ții în tine un frig arzător.
E timpul să lași vântul cald să te ia,
Să rupă tăceri înghețate-ntr-o stea,
Să simți cum renaște din tine un dor,
Ca floarea ce iese din iarna de dor.
Dacă ar fi să plec diseară
Dacă ar fi să plec diseară, pe tărâmul de tăcere,
Aș lăsa vântul să-ți aducă o șoaptă plină de putere.
Cu blândețea unui zeu și-un zâmbet cald pe chipul său,
Să-ți șteargă el orice tristețe, cum aș fi vrut s-o fac doar eu.
Dacă ar fi să zbor spre stele, pe curcubeu purtat de gând,
Aș lăsa sufletul din mine să-ți lumineze drumul tău blând.
Iar steaua mea să-ți mângâie părul cu raze strălucind ușor,
Să-ți ocrotească fruntea plină de vise albastre, pline de dor.
Dar de-aș pleca, te rog, zâmbește, căci voi rămâne-n orice colț,
În vânt, în cer, în dorul tainic, sau într-un cântec fără solț.
Privirea ta va fi lumina ce-mi poartă gândul neîncetat,
Chiar de tăcerea-mi va vorbi, eu te iubesc cu-adevărat.
Am iertat
Te-am iertat de-atâtea ori,
Crezând că dorul prinde flori.
Dar iertarea, pas cu pas,
M-a făcut să te tot las.
Din ce în ce mai mult ți-am dat,
Până ce dorul s-a uscat.
Și-n loc să te iubesc mereu,
Am învățat să-mi fiu doar eu.
Acum privesc fără regret,
Nu ești ce-am vrut, ci un secret.
Iubirea mea s-a risipit,
Când am văzut că n-ai simțit.
Puterea cărții
Puterea Cărții
Citește azi, căci vei zbura
Pe-aripi de vis, în lumea ta.
O carte-i cheia spre mister,
Te duce sus, dincolo-n cer.
Cu fiecare rând citit,
Un drum nou ți s-a deschis grăbit,
Ești călător prin univers,
În pagini scrise-n tainic vers.
Întâlnești zâne, împărați,
Eroi puternici, înțelepți, curați.
Din vremuri vechi până departe,
Te poartă cartea mai departe.
Ea te învață să visezi,
Să lupți, să crezi, să nu cedezi.
Cuvântul scris e dar divin,
Izvor de har, al tău destin.
Așa că-n fiecare zi,
O carte-n suflet îți va fi,
Prieten bun și sfetnic drag,
Când pașii-n lume ți se-nșir pe prag.