Norocul, bată-l vina

Frumoși sunt ochii tăi

Mai făcut să mă îndrăgostesc de ei 

Voi scrie despre tine 

Ca să cunoască lumea ce-i iubire 

 Vocea ta mă calmează 

Deoarece îmi spune că-s în siguranță 

Tu ești viața mea 

Și-o însoțitoare stea

 Chipul tău nicicând nu mă lasă 

Iar ieșirile fără tine mă apasă 

Și chiar dacă ești departe 

Eu te voi iubi de parcă ești aproape

Ai fost acolo când plângeam,

Ai fost acolo când eram

Fără putere și credință 

Fără o adevărată esență 

Însă tu m-ai ajutat

Și sufletul l-ai mangâiat

Cu a ta inimă dulce 

Ce sufletul îl conduce

Un suflet pur cu inocență

Strălucește blând în prezență 

Ai fost steaua sclipitoare

Te-am văzut din departare..

Lumina ce sclipea 

Inima mi-o topea 

Bătând din ce în ce mai tare

Am văzut ceva in zare..

A fost liniștea uimitoare.

Luna soare stele cer

Toate m au innecat in ger

Si cand incep sa ma plang

Nimeni nu ma asculta,

Toti imi spun ca din nimic ma frang.

Cu gandul ca ii deranjez am ramas

In camera mea m am retras

Gerul inca ma bantuie

Parca ar incerca sa ma gatuie

Nu stiu ce sa fac

Vreau doar sa va fac pe plac

Voi incerca de acum

Sa ma impac cu gerul..oarecum

De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut

Peste inima mea franta, pansamente pun o suta

Dar rana ce mi-ai lasat

E prea adanca sa se fi vindecat.

Si ele se dezlipesc

Cicatrici nu se ivesc

Pentru ca nu s-a vindecat

Durerea ce ai lasat

Cand cu atata usurinta ai plecat.

Momentul potrivit ai zis sa astept

Sincronizarea n-a avut efect

Pentru ca nu te-ai vindecat

De trecutul ce te-a afectat.

Si am fost un pansament

Pe care l-ai dezlipit incet.

N-am putut sa repar ce am ivit

Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.

Suflet misterios, plin de haos si culore

Pentru ca nu te-ai vindecat

Din haos si mie mi-ai dat

Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare

Cum as putea din haos sa-mi revin oare?

Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare

A fost atat de profund

O sa te mai intorci cum zici oare?

Mai multa culoare de mi-ai fi dat

In haos nu m-as fi scufundat.

Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici

Ma gasesti plina de frici.

Rana poate s-a inchis

Haosul l-am depasit

M-am trezit la realitate

M-am schimbat cum nu se poate.

Daca n-ai sa te intorci

Din tot haosul cel mare

Acea pata de culoare

Mi-o voi aminti ca fiind pata

Ce m-a facut sa fiu alta

Iar tie n-o sa iti doresc

Decat bine, iti multumesc

Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata

Ce a-ncercat ca nimeni alta!

Am revenit să sufăr în tăcere...

Să scriu despre iubire nu mi face plăcere, 

Nici sa ma-ndragostesc de o persoana ocupata,

Dar asta e o situație mult prea complicata.

Nu ma asteptam sa simt ce simt acum;

Dar din păcate nu pășim pe același drum.

El cu iubirea vieții lui de mână, 

Eu în continuare așteptând sa mi scrie noapte bună.

El nu observa dar comportamentul lui ma doare;

Semnele lui m au făcut confuza tare.

E nehotărât, dar zice ca o iubește pe ea,

Dar și eu l as vrea în viata mea.

Am scris deja in multe feluri
Diverse poezii,
Dar vreau sa iti arat si alte moduri,
Sa definesc iar a iubi.

Nu am sa-ti dau vreo floare
Ca n-am gasit niciuna,
Sa aiba o valoare,
Mai mare ca iubirea.

Asa ca iti astern
Pe-o coala de hartie,
Din nou un vers modern
Si plin de veselie.

Caci primavara ne-a batut
Din nou subtil in poarta,
Si un cadou ea ne-a facut
8 Martie te-asteapta.

Demult, în vremi nespuse

Când toate se-nvârteau în cerc

Şi-ncă nimic nu apăruse

În Universul cel deşert,

Un haos era Totul

Şi-n el, Nimicul cel incert!

Doar gânduri, vise fulgerau

În noaptea cea adâncă,

Şoptind poveşti ce existau

În cărţi nescrise încă…

Dar  acolo, în abis,

E o mică scânteioară:

Dulce-atingere de vis!

Pâlpâie timid, de parcă

Gata e să se desfacă:

Mii şi mii de alte stele

Zugrăvite-n acuarele.

Şi, deodată, se-avântă:

Se înalţă, stă pe loc,

Se răsfiră şi se-adună

Cuminţică la mijloc…

Şi, cum cugetă aşa,

Vede undeva în zare

O lumină gingaşă,

Neînchipuit de mare!

Cum? Nu-i singură pe cale?

Ce-i acolo-aşa frumos?

Vai! Sunt multe felinare

Ce se joacă în Cosmos!

Râd la ea de parc-o cheamă

Să se prindă-n dansul lor

Învelite în marama

Vieţii şi culorilor.

Ea, Scânteia diafană

Îndrăzneşte, prinde aripi

Şi porneşte într-o goană

Spre albastrul zori-de-zi.

Şi, din fuga ei nebună,

O planetă se adună:

Mică, goală, cenuşie

Ce-o privea cu duioşie

Şi o rugă îi înalţă:

Hai, te rog, du-mă la viaţă!

Scânteioara o privi

Şi începe a se-nvârti

Cu viteza gândului

La porţile Timpului.

Şi în jurul ei descrie

O cupolă aurie:

Dintr-odată,

Stele mii

Se revarsă-n culori vii!

Totul e însufleţit,

Colorat şi strălucit

Pe planeta fericită

De dorinţa împlinită!

Acum e şi ea măreaţă

Pe altarul plin de viaţă

Al divinului ceresc

Unde toate se-mpletesc!

Mulţumesc, dragă Scânteie,

Creatoare de idee!

Pururi voi vorbi de tine

Vieţuind cum se cuvine,

Plăsmuind din calde gânduri

Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,

Rânduri, rânduri…

Şi, să-ţi fie chezăşie,

Am s-aşez un curcubeu

Să emane voioşie

Pân’ la cel mai mare Zeu!

Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor,
Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor.
Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor
Într-o piesă ce se joacă într-un sens în care mor.

E o certitudine obscură, un vârtej stârnit din ură
Când în drumul spre dezastru întâlnești propriul sfârșit,
Mă ascund în poala vieții căci n-am unde să mă ascund
Și răstorn, prin rațiune, datoria de a mă naște doar ca să ajung să mor.

Prizonier pe puntea vieții, un captiv în propriul vid,
Îmi înfrunt umbra și frica cu un salt spre absolut
Unde îmi calc pe demnitate și îmi strig durerea-n vânt
Încercând să găsesc locul de a ieși din labirint.

Zeci de lanțuri stau legate de firavul trup de vulg
Și mă țin fixat de vremea când eram un simplu lut,
Îmi oprește înălțarea spre tărâmul celor mulți
Unde întunericul din mine va găsi locul cel sfânt.

Aș dori să schimb povestea și să scriu un început
Care să încheie totul, chiar și primul început
Și să se scufunde omul într-un loc fără de fund
Unde cartea se închide fără a scrie un cuvânt.

Atunci totul va fi moarte, va fi negru pretutindeni
Vom fi unul și cu altul, un concept de eu și tu,
Va fi pace și tăcere în imensul Univers,
Iar pământul va fi negru ca și soarele pe cer.

Dar cum toate sunt visare căci ce-i om, ca omul moare
Și se duce în depărtare către zarea cea mai mare
Unde șade peste noapte bunul nostru Dumnezeu
Ce în întunericul de afară hotărăște să mor eu...

    O, Nun, cu trupul sinuos din apă,
    Stai un pic şi sufletu-mi adapă,
    Fă ca Nilul, la izvoare, uşor să rodească,
    Pe cer stea nouă, mult, să strălucească!
    
    O, mama Nut, zeiţa cerului albastru,
    Când am să mor prefă-mă-n praf de astru,
    Veşnic pe cerul nopţii să răsar,
    Lumina caldă-a lumii la hotar!
    
    O, Osiris, zeu al umbrelor eterne,
    Peste trupul meu uşor aşterne,
    Răsuflarea vieţii de apoi,
    Să mă renasc în trup de zeu ca voi!
    
    O, Ptah, credinţă-n tine am, aşa cum ştii,
    Că inima-n balanţă, numai tu, mi-o ţii,
    Să cântăreşti cât bine sau rău am făcut,
    În viaţa care tocmai prin mine s-a trecut!

Din iarba verde o nouă zi se înalță,
Cu rouă limpezită ecoul se-ncalță,
Tăcerea e jertfă, cerul ascultă,
Pașii mei goi - sunt rugăciune înaltă...

Tremurând în emoții, lacul m-așteaptă,
Coloane de jad către hăuri se-ndreaptă,
Lumea, încet, se trezește la viață,
Iată, cerul măiastru de nori se agață...

Rătăcesc fără voie prin sufletul meu,
Printre amintiri, fără țintă, mereu,
De sub pleoape lumina își caută calea,
Etern condamnat să ard odată cu zarea...

Sunt singur, însoțit doar de umbrele mele,
Din mine gânduri răzbat ca razele grele,
Strigătul meu sparge în frunze tăcerea,
Unde ești Doamne? Care Ți-e vrerea?

Oare când în ochii mei ai să privești,  

Fără de frici să te lovești,  

Că împietrit ai să te ivești,  

Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.  

Și o să mă înțelegi cândva,  

Cât de mută rămân la un gând,  

Când nici hartă n-am spre inima mea,  

Și doar amintiri mă dor, pe rând.  

Doar o veche rană curge încet,  

În valuri grele, dintr-o veche trăire,  

Pentru o statuie ce-n colț stă încet,  

Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.  

Cu zâmbet șters și chip de piatră,  

O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,  

Pentru o vecie, în taină, se-arată,  

Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.  

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!