Norocul, bată-l vina
“Norocul ți-l faci cu a ta mână”
O-nțeleaptă vorbă strămoșească,
Să nu crezi: “Imi ține morală o bâtrană,
Oș lăsa-o eu să vorbească,
În strună să-i cânt,
Și ea după strună să-mi joace,
Și așa s-o ținem până când
M-o lăsa cu povețele ei în pace.”
Destinul ți-e o carte deschisă
Și sufletul ți-e cerneală
C-a ta inimă s-o lași scrisă,
Căci ea ție îți e leală
Și-i dictează cum să scrie
Stiloului cel mort al conștiinței
Despre lunga lui călătorie
În ale veseliei și suferinței.
Coperțile-i sunt colorate
De cei pe care-i porți în inimă,
Care te susțin în tot și-n toate
Și direct pe suflet îți imprimă
Minunate desene, mici scrijelituri,
Dar tot tu ești autorul cel dintâi.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: ANONIM
destin
Дата публикации: 15 марта
Просмотры: 122
Стихи из этой категории
Prizonierii umbrelor
Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.
Doar noi... cu noi
Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te caut de mult și nu te - ajung
Iar tu, din tine m-alungi c-un singur cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și trădări
Lâng-o albă caleașcă părăsită
Și murgul obosit să fie prizonier,
Din potcoave scăpărănd lumină
Își scutură liber coama eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din cerul cu nori și multe stele stinse.
Soarele iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!
Memorii
Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.
Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.
Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.
Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.
Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.
Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.
Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.
Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.
Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.
Amarul incandescent
M-am tot gândit:
Ochii sunt ferestrele bunătății,
Dar și ale melancoliei,
Ale unui suflet blând,
De emoție chinuit în somn.
Dar vă jur solemn
Că încep să îndemn:
Uitați un alchimist
Care tristețea și jalea
În bucurie le transpune,
Zâmbet lin înflorind
Pe un chip ridat de timp,
Amarul incandescent,
Care a durat numai un moment.
Gânduri peste gânduri
Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,
Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?
Sau o vei socoti fãrã valoare
Ca şi cum chiar mai mult ai merita?
Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã
Cel ce le-mparte celor muritori?
Când pentr-un bine, cât un miez de nucã
Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!
Rodeşte mintea nemulţumitoare
Un pai uscat sau grâu deplin în spic?
Dar, Domnul dã rãsplatã celui care
Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!
Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,
E un adevãrat mãrgãritar
Fie rãscumpãrat pe veşnicie,
Fie jertfit degeaba pe altar!
Acelaşi timp îl are înţeleptul,
Pe care-l are cel nepãsãtor.
Pe când acesta crede c-are dreptul,
Dintâiul va fi recunoscãtor.
Nu ştim nimic de timpul care vine,
Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;
Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,
În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.
În floarea tinereţii, omul crede
Cã el este stãpân pe timpul sãu,
Însã abia la bãtrâneţe vede
Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!
O urmã de pantof, în praful verii,
Va fi, creştine, existenţa ta?
Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,
Pe care focul îl va curãţa?
Iar gândurile tale, cele multe,
Vor fi un lan de grâu, folositor?
Sau o grãmadã mare de insulte,
Pierdute pentru vecii vecilor?
Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:
Învaţã, prin urmare, A TRÃI!
Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,
Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã
Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...
26.11.2021, Maribor, SLO
Prizonierii umbrelor
Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.
Doar noi... cu noi
Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te caut de mult și nu te - ajung
Iar tu, din tine m-alungi c-un singur cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și trădări
Lâng-o albă caleașcă părăsită
Și murgul obosit să fie prizonier,
Din potcoave scăpărănd lumină
Își scutură liber coama eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din cerul cu nori și multe stele stinse.
Soarele iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!
Memorii
Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.
Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.
Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.
Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.
Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.
Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.
Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.
Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.
Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.
Amarul incandescent
M-am tot gândit:
Ochii sunt ferestrele bunătății,
Dar și ale melancoliei,
Ale unui suflet blând,
De emoție chinuit în somn.
Dar vă jur solemn
Că încep să îndemn:
Uitați un alchimist
Care tristețea și jalea
În bucurie le transpune,
Zâmbet lin înflorind
Pe un chip ridat de timp,
Amarul incandescent,
Care a durat numai un moment.
Gânduri peste gânduri
Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,
Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?
Sau o vei socoti fãrã valoare
Ca şi cum chiar mai mult ai merita?
Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã
Cel ce le-mparte celor muritori?
Când pentr-un bine, cât un miez de nucã
Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!
Rodeşte mintea nemulţumitoare
Un pai uscat sau grâu deplin în spic?
Dar, Domnul dã rãsplatã celui care
Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!
Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,
E un adevãrat mãrgãritar
Fie rãscumpãrat pe veşnicie,
Fie jertfit degeaba pe altar!
Acelaşi timp îl are înţeleptul,
Pe care-l are cel nepãsãtor.
Pe când acesta crede c-are dreptul,
Dintâiul va fi recunoscãtor.
Nu ştim nimic de timpul care vine,
Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;
Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,
În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.
În floarea tinereţii, omul crede
Cã el este stãpân pe timpul sãu,
Însã abia la bãtrâneţe vede
Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!
O urmã de pantof, în praful verii,
Va fi, creştine, existenţa ta?
Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,
Pe care focul îl va curãţa?
Iar gândurile tale, cele multe,
Vor fi un lan de grâu, folositor?
Sau o grãmadã mare de insulte,
Pierdute pentru vecii vecilor?
Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:
Învaţã, prin urmare, A TRÃI!
Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,
Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã
Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...
26.11.2021, Maribor, SLO
Другие стихотворения автора
Hristos a înviat!
Te-ai dat spre răstignire,
Spre-a noastră mântuire,
Crucea în spate ai purtat,
Din Iad spre Rai ne-ai înălțat.
Pe Golgota tu răstignit,
Multe Doamne ai pătimit,
Iar celor ce te-au prigonit,
Păcatul nu le-ai socotit.
Cu mult suspin și cu durere,
Maica Ta privea -n tăcere,
Alăturea și Ioan sta,
Și o îmbărbăta.
Iar scriptura s-a împlinit,
Iadul cu moartea ai zdrobit,
Și - a treia zi Te-ai ridicat,
Hristos a înviat!
Crucea aceasta, lemn sfințit,
Semn creștinesc a devenit,
Noi când cu ea ne însemnăm,
Pe cela rău îl alungăm.
AUTOR: Rada Maria 6D
Două vieți. Sfârșit feeric.
Lună nu-i și noaptea-i chioară,
Soare nu-i și ziua-i seară,
Pe zile veșnic-ntuneric
Două vieți. Sfârșit feeric.
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Și viața are tot ce vrei!
E zi de vară, iarba-i verde.
O singură viață. N-ai ce pierde!
Într-o zi senină cu apus,
De vechi fețe în viitor dus,
Petreceam viața de-un sihastru
Și nu știam. Pe cer albastru!
Atunci ambii priveam în zare.
Fericit așa că acu doare
Te i-au de mâina prima oară,
Lună nu-i și noaptea-i chioră.
În virtualitatea seninului
Trăind ispite pentru viitor,
Pierdut în dulceața măslinului
Uitase-m că EU pe MINE-s autor.
Scriam atunci străine poezii,
Uitând cu tot de ale sale hârtii
Și iată-s de unu singur afară.
Soare nu-i, și ziua-i seară.
Răsărit. E cald afară,
Citești balada-mi prima oară
Te copleșești. Îi miazăzi.
O recitești și iar revii.
Apus. Afară se răcește.
Nimenea balada-mi n-o citește.
E frig. Așa de stratosferic!
Pe zile veșnic-ntuneric.
Noapte. Iarna. Frig și ger.
Trag cald de-o speranță din cer...
Tăcerea are volum. Și-i tare!
Îngheț. Eu îngheț! Mă doare…
Nepăsarea are fața de Prometeu,
Ridicat în picioare-răsuflu greu.
Răsună un gând exoteric:
Două vieți. Sfârșit feeric.
Și scrisu-mi învie parcă din morți,
Balada cuprinde luminatele nopți,
Nu am nevoie de soare, de luna,
Flacăra vieții lumina-mi asuma.
Hipernării sfârșit! Scris de condei!
Tind spre valori mai nalte,
Decât al mulțimii de fără de carte:
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Odreslele vieții de soare-n zi
Cresc, luminând întunecatul.
Lumea cu alți ochi începe a încălzi
Și crește-n zare întruchipatul.
Când ai vis și ești gata să arzi,
Când nu ai nici leacă timp palavrei,
Delpinești rândul de ifosarzi
Și viața are tot ce vrei!
Ființa, chear și virtuală, de sihastru
Naște-n mine lumini noi.
Cunoștințele ca cer albastru
Se văd cu greu de după nori.
Și-i soare tare-n miazăzi,
Și am lipit la loc destule șferde,
Și dacă-n iarnă țineam ca oi muri,
E zi de vară, iarba-i verde.
Cu cât mai mult iubim o fată,
Cu atât mai nițel îi plăcem ei.
Eu am iubit, nu doar odată
Și vorbele clasicului-s la temei,
Și ca-n vis aș repeta-o iarăși,
Dar un gând deja mă prea dizmierde:
Iubirea pură e de sine însăși
O singură viață. N-ai ce pierde!
O singură viață. N-ai ce pierde!
E zi de vară, iarba-i verde
Și viața are tot ce vrei!
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Două vieți. Sfârșit feeric.
Pe zile veșnic-ntuneric
Soare nu-i și ziua-i seară,
Lună nu-i și noaptea-i chioră.
Gândurile mele
Toate gândurile mele
Stau și în șoaptă îmi vorbesc
Cum să fac să infliresc,
Clipele să le trăiesc.
Una-i viața, scurtă -i firea
Zile, ani se duc în vânt
Eu rămân fără menirea
De-a trăi cu rost în gând.
Mă întreb în zori și -n noapte
Cui îi pasă că mă pierd?
Timpul curge mai departe,
Iar eu nu știu să -l petrec.
Mucegai negru
Loc pustiu și tulburat.
De pereți stă atârnat,
Amorul ce-odată...
Pentru Tine a făcut palat.
Amintiri umile umbresc un loc uitat.
Vopsea neagră pe pereți și pe tavan,
Am renovat o cameră, un cadran...
Când degeaba încercam
Să mă arunc în nostalgie.
(Rușine să îmi fie.)
Decojiți sunt acum suporții
Ce susțineau voia sorții.
Și de mucegai acaparați
Firavii suporți neînsemnați.
Rafturi goale ce odată aveau
Speranțe și vise ce zideau
Și lumina dragostei voiau
Mândru Ție să ți-o dau.
Stau în mijloc,
Stau într-un loc,
Doar cu o pală de foc.
Incendiu ar vrea
Să fie pala mea...
Dragostea, Ea.
Dar vântul bate prin obloanele deschise
Alungând micele vise.
Camera goală și înnegrită,
A fost odată fericită.
Pentru Tine, a mea iubită...
Hristos a înviat!
Te-ai dat spre răstignire,
Spre-a noastră mântuire,
Crucea în spate ai purtat,
Din Iad spre Rai ne-ai înălțat.
Pe Golgota tu răstignit,
Multe Doamne ai pătimit,
Iar celor ce te-au prigonit,
Păcatul nu le-ai socotit.
Cu mult suspin și cu durere,
Maica Ta privea -n tăcere,
Alăturea și Ioan sta,
Și o îmbărbăta.
Iar scriptura s-a împlinit,
Iadul cu moartea ai zdrobit,
Și - a treia zi Te-ai ridicat,
Hristos a înviat!
Crucea aceasta, lemn sfințit,
Semn creștinesc a devenit,
Noi când cu ea ne însemnăm,
Pe cela rău îl alungăm.
AUTOR: Rada Maria 6D
Două vieți. Sfârșit feeric.
Lună nu-i și noaptea-i chioară,
Soare nu-i și ziua-i seară,
Pe zile veșnic-ntuneric
Două vieți. Sfârșit feeric.
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Și viața are tot ce vrei!
E zi de vară, iarba-i verde.
O singură viață. N-ai ce pierde!
Într-o zi senină cu apus,
De vechi fețe în viitor dus,
Petreceam viața de-un sihastru
Și nu știam. Pe cer albastru!
Atunci ambii priveam în zare.
Fericit așa că acu doare
Te i-au de mâina prima oară,
Lună nu-i și noaptea-i chioră.
În virtualitatea seninului
Trăind ispite pentru viitor,
Pierdut în dulceața măslinului
Uitase-m că EU pe MINE-s autor.
Scriam atunci străine poezii,
Uitând cu tot de ale sale hârtii
Și iată-s de unu singur afară.
Soare nu-i, și ziua-i seară.
Răsărit. E cald afară,
Citești balada-mi prima oară
Te copleșești. Îi miazăzi.
O recitești și iar revii.
Apus. Afară se răcește.
Nimenea balada-mi n-o citește.
E frig. Așa de stratosferic!
Pe zile veșnic-ntuneric.
Noapte. Iarna. Frig și ger.
Trag cald de-o speranță din cer...
Tăcerea are volum. Și-i tare!
Îngheț. Eu îngheț! Mă doare…
Nepăsarea are fața de Prometeu,
Ridicat în picioare-răsuflu greu.
Răsună un gând exoteric:
Două vieți. Sfârșit feeric.
Și scrisu-mi învie parcă din morți,
Balada cuprinde luminatele nopți,
Nu am nevoie de soare, de luna,
Flacăra vieții lumina-mi asuma.
Hipernării sfârșit! Scris de condei!
Tind spre valori mai nalte,
Decât al mulțimii de fără de carte:
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Odreslele vieții de soare-n zi
Cresc, luminând întunecatul.
Lumea cu alți ochi începe a încălzi
Și crește-n zare întruchipatul.
Când ai vis și ești gata să arzi,
Când nu ai nici leacă timp palavrei,
Delpinești rândul de ifosarzi
Și viața are tot ce vrei!
Ființa, chear și virtuală, de sihastru
Naște-n mine lumini noi.
Cunoștințele ca cer albastru
Se văd cu greu de după nori.
Și-i soare tare-n miazăzi,
Și am lipit la loc destule șferde,
Și dacă-n iarnă țineam ca oi muri,
E zi de vară, iarba-i verde.
Cu cât mai mult iubim o fată,
Cu atât mai nițel îi plăcem ei.
Eu am iubit, nu doar odată
Și vorbele clasicului-s la temei,
Și ca-n vis aș repeta-o iarăși,
Dar un gând deja mă prea dizmierde:
Iubirea pură e de sine însăși
O singură viață. N-ai ce pierde!
O singură viață. N-ai ce pierde!
E zi de vară, iarba-i verde
Și viața are tot ce vrei!
Mare. Plajă. Vin-ș femei.
Două vieți. Sfârșit feeric.
Pe zile veșnic-ntuneric
Soare nu-i și ziua-i seară,
Lună nu-i și noaptea-i chioră.
Gândurile mele
Toate gândurile mele
Stau și în șoaptă îmi vorbesc
Cum să fac să infliresc,
Clipele să le trăiesc.
Una-i viața, scurtă -i firea
Zile, ani se duc în vânt
Eu rămân fără menirea
De-a trăi cu rost în gând.
Mă întreb în zori și -n noapte
Cui îi pasă că mă pierd?
Timpul curge mai departe,
Iar eu nu știu să -l petrec.
Mucegai negru
Loc pustiu și tulburat.
De pereți stă atârnat,
Amorul ce-odată...
Pentru Tine a făcut palat.
Amintiri umile umbresc un loc uitat.
Vopsea neagră pe pereți și pe tavan,
Am renovat o cameră, un cadran...
Când degeaba încercam
Să mă arunc în nostalgie.
(Rușine să îmi fie.)
Decojiți sunt acum suporții
Ce susțineau voia sorții.
Și de mucegai acaparați
Firavii suporți neînsemnați.
Rafturi goale ce odată aveau
Speranțe și vise ce zideau
Și lumina dragostei voiau
Mândru Ție să ți-o dau.
Stau în mijloc,
Stau într-un loc,
Doar cu o pală de foc.
Incendiu ar vrea
Să fie pala mea...
Dragostea, Ea.
Dar vântul bate prin obloanele deschise
Alungând micele vise.
Camera goală și înnegrită,
A fost odată fericită.
Pentru Tine, a mea iubită...