Picătura de ploaie

Pe ulița cu praf domol,

S-a coborât o toamnă-n zbor,

Și-a pus pe umeri veșmânt de dor,

Lăsând tristețea-n umbra lor.

Pe garduri atârnă-un greu gutui,

Iar via-și leapădă mantia arsă,

Și fum subțire, de nicăieri,

Se ridică spre o noapte largă.

În curți, prin frunze risipite,

Se-aud ecouri de demult,

Și roata vremii-ncremenite

Se-oprește-n drum, ca s-o ascult.

Bătrâne porți stau deschise-n vânt,

Și-n sobă focul prinde viață,

Un pas încet pe vechi pământ

Aduce-ncet brumă și ceață.

Din ce val adânc nemăsurat de gânduri

Te desprinzi, picătură de cenușă?

Treci peste timpul împărțit în rânduri

Și bați tăcut la ultima mea ușă.

Ești doar apă, sare și durere,

Sau o tăcere care a învățat să vorbească?

O lume întreagă ce-și dorește-n tăcere

Misterul luminii să îl înțeleagă.

Cazi din ochiul ce-a privit infinitul,

O sferă mică purtând un univers,

În tine se adună începutul și sfârșitul,

Tot ce-am trăit dar și ce s-a șters.

Ești martora vie a trecerii noastre,

Amprenta clipelor ce nu se mai întorc,

Purtând în adâncuri cioburi albastre

Misterul din care visele se torc.

Nu ești o înfrângere, ești cunoaștere pură,

Limpede puntea între spirit și lut,

Din tot ce e efemer pe această natură,

Tu ești singurul adevăr pe care l-am știut.

În ochii tăi, lumina blândă

Se-aprinde ca o stea curată,

Iar glasul tău, chemare sfântă,

Îmi mângâie inima îndurerată.

Ești rugă-n zori și-n noaptea lină,

Ești lacrimă și alinare,

Sub mâna ta, ca sub lumină,

Îmi înfloresc cărări cu soare.

În pașii tăi e rugăciune,

În zâmbet — cer de sărbătoare,

Tu porți în suflet o minune,

Tu ești iubire și iertare.

Mama mea, icoană sfântă,

Cu chipul tău de dor și har,

În viața mea rămâi cântată,

Ca-ntr-un etern și sfânt altar.

Nu-l căuta pe străzi, prin lumea mare,

Nici printre cei ce te-au trădat prin cuvânt,

Dușmanul tău nu-i o umbră trecătoare,

Nici cel ce sapă groapa sub pământ.

El locuiește mut în a ta casă,

În casa pieptului, sub propriul tău veșmânt,

Te amăgește când te vrea în frunte,

Și te doboară tocmai când ești blând.

Îți spune-n șoaptă că nu ai nicio șansă,

Că drumul e prea greu și n-are rost,

Că viața ta e doar o scurtă farsă

Și că ești doar un biet oaspete-n adăpost.

El stă de veghe-n umbra ta la masă,

Îți taie aripile când vrei să zbori,

Și îți presară îndoială deasă

Pe tot ce-ai vrea să clădești până în zori.

Te lupți cu lumea, strigi în gura mare,

Te plângi de soartă și de greul an,

Dar uiți că cel ce-ți pune cea mai mare piedică în cale

Ești tu însuși... sub propriul tău tiran.

Până nu-l frângi și nu-i închizi a sa gură

Să nu-ți mai dicteze teamă și păcat,

Vei fi mereu o veche și ruginită armură

În care propriul tău suflet a căzut... și a plecat.

De-aș putea da timpul înapoi,

Să repar greșeala făcută în trecut,

Aș șterge și păcatul cel mai greoi

Ce l-am pus eu însumi pe-al meu trup.

De-aș putea schimba pașii ce i-am lăsat

Pe cărarea care mă ducea în gol,

Aș schimba macazul și-aș lua de la început,

Să încep de la zero fără ocol.

De-aș putea preface-n flăcări scrumul

Și să-nvăț să iert pe cei ce m-au rănit,

Căci oricine greșește în viața asta scurtă,

Privind la ce-a fost și ce a devenit.

De-aș putea aduce în vechiul prag

Pe cei dragi plecați mult prea devreme,

I-aș strânge la piept cu atâta drag,

S-alung din casă orice teamă, din orice vreme.

De-aș putea opri o clipă timpul

Să nu treacă grabnic și nedrept,

Aș lăsa iubirea să dea impulsul

Și liniștea să se așeze-n piept.

De-aș putea... dar timpul e un munte

Ce nu se clintește-n fața mea,

Așa că merg înainte, fără să privesc pe punte,

Primesc tot ce-a fost... vrea inima, ori nu vrea.

Nu voi crede că cerul e senin,

Chiar dacă ochii îmi arată asta,

Când viața-mi toarnă-n suflet un pelin

Și-mi cere-n lacrimi să-mi măsor noaptea.

Nu voi crede în zâmbete de rând,

Nici în minciuna pusă la păstrare,

Când simt o greutate stând pe gând

Și-un dor ce nu își află nicicum alinarea.

Nu voi crede-n povești cu drum curat,

În pacea care vine ascunsă pe furiș,

Când umbra unui pas ce-a tocit pragul

Rămâne singură pe un tăiș.

Nu voi crede că timpul e un doctor bun

Și șterge tot ce sufletul a plâns,

Când eu de-abia mă mai adun

Din focul care încă n-a fost stins.

Nu voi crede că totul e frumos

Și lumea-i caldă, fără de prihană,

Până nu-mi văd părinții sănătoși,

Și fără-o rană... fără nicio rană.

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

Încă sper și cred că poate fi :

,,Mântuirea - ntregii Românii ,,

Cum spus - a și desenul animat

Chiar de la DOMNITORUL cu Sabat ,

Mirajul de la ,, Timișoara ,, ziar ;

De - ar fi tot românașul : sâmbătar ...

Căci prost ,, e cel ce crede omul

Și nu se încrede în DOMNUL ,,

Și să trăim fără să avem icoane

Și cruci și alte lucruri ce-s romane ,

Iar bestia romană ,oricât ar fi prudentă , 

Tot fi - va nimicită și vremea e recentă !

Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

De în apus cerul sărută umbra

În acalmie tremură visarea

Din tremur rece se oprește unda

În care doar exultă nepăsarea.

Din zbucium aleargă trezirea

Când ploaia rece țintuiește clipa

Pe lanțul vrăjii rupe tresărirea

Ce za cu za s-a oțelit cu frica.

Prin urletul descătușării

Ecoul dus spre nori aleargă

Prea aprig fiorul negării

E silit grav să înțeleagă.

De cum a îndrăznit furtuna

Să ostoiască strigătul durerii

Înfumurată maxim pare urma

Și vrea șterge rânjetul tăcerii.

Divină pare mângâierea

Pe pleoapele visării fade

Gingașă simt e adierea

Ce cu blândețe parcă bate.

În căutări de a-nțelege

De ce e zâmbetul pierdut

Tumultul nu putu a șterge

Crâmpeiul dorului tăcut.

Renașterea prin jocul sorții

De a stârnit totuși dorința

Va pierde poate calea morții

Pe care zăbovește suferința.

Mă închin ție greu pământ

Purtător de oase...

Mă închin ție mare adâncă

Cu izvor în stâncă ...

Mă închin ție cer sihastru ,

Pentru omenire ...

Omenirea-i judecată

Pentru jaf și crime...

Și mă rog la Dumnezeu

Să clădească un OM NOU !.

Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?

Împotriva cui lupți ?

În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,

Multe scopuri și nici o învingere,

E evident !

Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,

Cerințele cresc,dar nu ei !

Cine sunt ei ? 

Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.

Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.

Nu mai poți ?

Nici eu nu mai pot.

Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.

Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,

Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:

-Îți mulțumim Soare !

Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !

Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !

Un tovarăș ce nu poate trăda !

Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.

Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?

Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!

Un omagiu adus ție pentru a nu uita,

Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !