DARURI

În toți anii mei șirag 

Am semănat flori 

Așteptând să culeg ,poate 

Parfumul din zori.

Însă în straturi e neghină 

Cu venin și spini,

Nici-o floare nu înflorește ...

Adun doar ciulini !

               Continuare

Întoarsă acasă, povestesc familiei întâmplarea.

-Ești în stare să-l creșt ? întreabă, tata.

-Dacă-l crești mare, mai ai puterea să-l tai? întreabă mama. Încă ceva,

puiul, nu-i o jucărie.

-Până una, alta, tu fata mea ești în vacanță, te poți ocupa de el?

Așa, că a rămas bibeloul nostru și răspundea la numele de PUIUL.

    Ca prieten m-a ales pe mine, nu mă scăpa din vedere și el când 

se rătăcea prin grădina de legume piuia până ne găseam.Se manifesta 

în anume fel să-și arate bucuria.În vara aceia m-am bucurat de prietenia 

lui, mergea după apă la Prut, la coborâre se descurca, la urcare îl 

băgam în buzunat și el era fericit.Atașamentul lui m-a făcut să-l iubesc 

peste măsură. Moartea lui m-a dat peste cap, mai ales că, a murit 

datorită mie. Era cald afară, luam masa de seară, mama m-a trimis in

casă să aduc ceva. Am plecat în fugă, fără să văd că mă urmăreșe,

se oprește la scară și mă așteaptă ;La coborâre ....l-am călcat...m-am blocat...

am înlemnit cu el în mînă ...

       -Fata mea , mă întreabă, a murit?

      -Da, imediat. Toți cei de la masă, aveau lacrimi în ochi.

      -Mai bine că n-a suferit...

      - Vreau să-l îngrop, într-un loc ferit. 

      -Bine, draga mea, mă duc să caut printre rufele date la tăiat pentru cordele 

pentru țesut, să-l învelesc și tata o să-i pună o cruce, să știi unde-l vei plânge.

            -Tot așa ai rămas cum te știu!

             -Numai de câte ori ai încercat tu să mă lămurești să-mi așez viața pe alt făgaș .

Am  apreciat mereu efortul tău ,te-am simțit mereu aproape .Tu ai rămas pentru mine

casa părintească ,locul de baștină și știu bine că atunci când dorul mă va chema,te voi

găsi prezentă .

              -Sunt gata să-ți ascult toate rătăcirile și,cum zici tu de multe ori ,toate păcatele.

               -Apropo,Aristița,știi că uneori mă apasă .Și nu știu ce să fac?A-și vrea să-mi tri-

ez faptele bune de cele rele...

                 -Și la ce concluzie ai ajuns?

                  -Nu prea am fapte bune!...

                   -De când te frământă pe tine astfel de întrebări?Te cunosc ca o persoană dură ,

voluntară,care nu are nevoie de sfaturi,chiar dacă sunt date cu bunăvoință și cu dragoste .

Surioara mea dragă îmi pari foarte schimbată.!

                     -Am timp să-ți povestesc despre tot și toate.Spuneai că te-ai întânlit cu Mircea ?

                      -Da ,Mircea ,coleg ge liceu.Îmi spunea că este căsătorit , are familie și doi copii

frumoși.Abia acum a reușit să -mi spună că pe atunci îi pustiisem inima cu răceala cu care i-am

răspuns la încercarea lui  de -a fi împreună.Eu făcusem pasiune pentru Vali ,iar el era topit pentru

Adriana .Uite așa se învârte roata ,așa este în viață .Așa se face că eu tot am așteptat că Vali se

va întoarce la mine cândva...

                          -Și eu am rămas cu un mare gol în suflet ,am fost bolnavă de dragoste pentru  Fane .

M-am dizolvat si iar m-am adunat .Până acum a fost singura mea iubire .Mi se pare atât mult de atunci .

Nu m-a înțeles sau nu și-a dorit să știe ce mult însemna el pentru mine.De atunci .multă vreme ,caut ,

caut mereu vedeam în orice băiat un posibil îndrăgostit de mine...

                              -În final ai găsit ce căutai?

                               -Nu Aristița ,de aici vine și golul din sufletul meu .Eu nu știu ce-i fericirea ,nu am pe

lângă un suflet apropiat ,cu care să comunic ,să mă destăinui, chiar să plâng atunci îmi este greu!...

M-am amăgit că adunând bani ,pot urca pe scara socială și că o viață îndestulată îmi va aduce împăcarea .

Dar golul din sufletul meu, crește din zi în zi !...

                                 -Mi se pare că esti cam aspră cu tine .Încă mai ai timp să schimbi multe în viața ta !...

Doar abia ai împlinit treizeci de ani ,nu? Ștefania oprește mașina ,își pune mâinile la ochi și plânge în hohote...

Aristița rămâne nemișcată un timp .Asta nu-i Ștefania pe care o cunosc eu ,îți zice ea.

                                    -Te am lăsat să te descarci .Ai adunat multă suferință ,dar toate au o rezolvare .

Hai să vedem cu ce începem! Cu duioșia unei mame,Aristița o cuprinde în brațe o mângâie ca pe un copil și o

scoate din mașină să respire aerul curat , să-și adune puterile și să pornească  mai departe.

                                       -Cum pot eu surioara mea rebelă ,să te desprind de trecutul tău, să te speli de păcate ,

să te purifici și să-ți găsești liniștea drumul drept, fie și mai tărziu?

După cum știu am nevoie de mult curaj și dorința de o lua de la capăt spune cu vocea răgușită  de plâns  Ștefania.

Abia acum cele două surori se îmbrățișează cu adevărat ,regăsindu-se una pe alta .Aristița reprezenta pentru 

Ștefania ,trecutul ei curat, aspirația către împlinire prin învățătură ,o viață ordonată și respectul celor din jur .

Deși roiesc în jurul meu bărbați am o situație materială bună ,nu asta mi-am dorit  Acum vreau un partener, o familie,

copii în primul rând .Știi ,aristița ce am devenit eu?Un obiect de trebuință ,odată uzat cui mai trebuești? Chipul Aristiție

se umbrește ,o idee pusese stăpânire pe mintea ei .

                                        -Știi Aristița ,mă simt ca în fața unei judecăți și nici nu vreau să mă apăr .De ce am ales eu calea

asta care acum mă dezgustă?Îmi amintesc uneori în liniștea mea zbucimată de atmosfera de fericire din familia noastră 

înainte de moartea mamei Ce tainică împăcare în zilele de sărbătoare, când ne adunam toți în jurul mesei!...Ce aură de fericire 

pe chipul mamei când așeza în dreptul fiecărui farfuriile încărcate făcute de mâinile ei harnice,care știau să muncească  der și 

alinte .Părinții noștri se înțelegeau atât de bine ,fără certuri ,fără descărcări nervoase, fără voci ridicate ,stridente .La noi în 

casă domnea armonia ,spiritul datoriei, și al muncii O viață ordonată ,curată , de invidiat .Poate dacă nu murea mama ,soarta

mea era alta. Spun -poate -pentru că ea avea darul de a ne face să înțelegem că mai presus de bani și de bunăstare , este 

calitatea omului , curățenia lui sufletească .Spun asta deoarece tu ai fost mai mult alături de mama , și se văd rezultatele 

educației pe care ți-a dat-o . Însă eu vreau să mă justific, așa simt .Tocmai când aveam cea mai mare nevoie de ea ,mama s-a 

prăpădit .Deși tu ai făcut totul  sâ-i ții locul ,încă de la început am simțit că sunt liberă  și că pot face tot ce doresc .

Mi-am făcut prieteni  pe cine nu trebuia .Nu știam  atunci că  având libertate trebuie să știi și cum s-o folosești .Apoi tata s-a

recăsătorit , avra alte preocupări , iar tu ,din prea multă dragoste  m-ai  acceptat așa cum sunt .Încet ,germenii au încolțit,

ajutată și de anturajul pe care îl frecventam .

                              -Ștefania ,cuprinsă de un val de emoții,rămâne tăcută .Aristița  o strânge în brațe  și îi șterge lacrimile

sărate de pe obraz  Ea se liniștește  treptat ,gustă puțină apă și se urcă cuminte la volanul mașinii.Amândouă păstrează

o vreme tăcerea.Mașina rulează cu vitează  pe auotostradă .Urmează o liniște aparentă ,însă fiecare dintre ele trăiește

sentimente neclare ,contradictorii,iar frământările Ștefaniei se reflectă ,asupra Aristiției.

                                                  va urma

               -

  - Fă și tu calculele ,din 1997 sunt pensionară. Însă ,propiu -zis nu am ieșit atunci la pensie pentru că în 1990 ne-am privatizat și am înființat o societate familială ,un bar ,de ne-am ocupat noi. A fost un fel de muncă necunoscută . A fost foarte greu ,dar a funcționat aproape 30 de ani când toate întreprinderile din jur au falimentat și am rămas fără clienți . În ultima vreme ,rămăsesem cu patru ,cinci fideli care veneau încă de la început și mă rugau să nu închid ,că ar trebui să meargă până la gară și este prea departe pentru ei. Unul din clienți era regretatul ANGELO om bun la toate  și foarte serviabil .

 - Dar ce bucurii mai poți să ai acum ? întreabă fiul !..

- Nu mă refer la bucurii materiale,că nu le pot realiza, și nici la bucuriile tinereții ,că nu pot întoarce timpuli Vorbesc despre bucurii mărunte,cum ar fi faptul că voi familia ,sunteți sănătoși și pe linia de plutire în această viață zbuciumată și nesigură ,zise mama        

 - Cum poți să te bucuri de lucruri mărunte?

 - Nu știu de unde am moștenit asta ,dar când mă scol  dimineața, mă bucur că sunt sănătoasă,, mă uit afară și parcă o rază de soare îmi zâmbește numai mie, și-mi urează bună dimineața, Mă salută Ina și Sara (cățelușele mele), bucuroase că mă văd. Mai încolo , în grădină florile udate aseară   sunt vesele ,dansează în bătaia vântului. În copacul mic de lângă fereastră ,păsărelele își fac gimnastica de dimineață. Zorelele de pe gardul de plasă îmi înfrumusățează măsuța unde îmi beau cafeaua în fiecare dimineață

 - Spune..tu ,poți ignora toate acestea?

 - Acum înțeleg de ce îți  place aici,deși ai foarte mult de muncă.

 - îmi place chiar și atunci când se deslănțuie natura cu ploi torenți-ale,tunete și fulgere. Stau  sub umbrar și o ascult. În concluzie  iubesc foarte mult natura, dar voi vă pierdeți mult timp  cu internetul, nu mai citiți o carte , nu mai mergeți în oraș să vă plimbați.. Sunt locuri frumoase de prmenadă: faleza, grădina publică ,stradaDomnească ,locuri  preferate altă dată pentru plimbările în amurg.Unde sunt balurile ,reuniunele cu farmecul lor? Ce se întâmplă acum în cluburi ,și cine le patronează Unde e bunul gust,unde-i decența? Fete mai mult dezbrăcate,muzică asurzitoare,,tineret amețit de băutură și de alte bazaconii pe care le fumează...doamne ..ce schimbări  în rău!...

Ce vă spun acum pare o poveste, dar eu am fost martor la ea.

Personajul principal era chiar prietena mea. Ne-am cunoscut la facultate.

Ana era îndrăgostită lulea de cine? nu merita. Fiu de milionar, făcea risipă 

de bani, ce o fi văzut Ana la el? Că avea un palat,nu casă, cu mașină așa 

bengoasă? Că i se deschideau uș, când auzeau cum îl cheamă,și a cui 

odraslă este?

     Poate Ana era flămândă, a crezut că norocul a dat peste ea? În doi ani de 

     bogăție, aparent, ea nu avea nimic. Prin ce a trecut, lăsăm deoparte , 

ne va povesti chiar ea, însă Ana a fugit în lume, să nu mai fie găsită.

Și-a găsit liniștea într-o cabană în pădurea vecină cu mica fermă a lui Alex

fiu de țăran.Prin muncă a devenit omul cel mai iubit, era respectos, manierat, 

și în ferma lui se muncea cu suflet 

    Ana îmi povestește acum : parcă am fost legată la ochi, acum simt că iubesc

și ce înseamnă iubirea, ea aduce fericirea, mă simt bine aici, cred că aici e 

locul meu.Viața de oraș nu-mi place. Când merg pe drum toți oamenii mă 

salută, schimbăm o vorbă , că așa este la sat.

Mie ,mi-a plăcut căsuța . Din paiantă ,însă bine  cimentuită ,cu geam mare spre alee .

Asevărat  că  era  mult  de lucru .Fără ajutorul  familiei mele nu m-aș fi descurcat .

Ce  visam  noaptea ,ginerele meu punea în practică ziua .Așa am reușit ca în scurt

timp căsuța să arate ca nouă  cu poartă și garduri  cu pomi  înfloriți cu grădină pe rod ,

cu flori  ,de la cele de primăvară ,până la crizanteme .Vara era un rai ,cărările bine croite

mă plimba prin toată grădina cu ceașca de cafea în mână fericită de ce văd .Omul schimbă

locul ,e foarte adevărat ,dar trebuia să-ți și placă ce faci .

     Am apă ,am curent  electric-plăcii solare-,am apa Siretului  aproape ,unde arunc undițele

când am timp .În clipele de odihnă ,meditez  sub umbrar ascultând  zgomotul naturii : fulgerile ,

trăsnetele  ploii ,gemetele plopilor uriași în furtună ,foșnetul  frunzelor răvășite de vânt ,zborul

păsărilor ,roitul albinelor .Natura este atât de frumoasă  dar cum s-o guști de la etajul  patru ?

     Până la sfârșitul  lunii septembrie ,mă bucur de tot ce văd ,ascult ,simt.Când prima brumă

ucide tot ,fac curățenie de toamnă ,ar grădina ,mai las flori artificiale  în geam ,pun lacătul  pe ușă

cu regret  și plec la locuința mea de iarnă .Când mi-e dor  de ea ,o mai vizitez ,o găsesc  acoperită de

zăpadă ,fără alei ,fără cărării și foarte foarte  tristă .!       

                                                                           SFÂRȘIT

„Viața este atât de frumoasă”

Mă gândesc plimbând în parc,

„Însă lumea e prea nervoasă”

A câtă oară eu remarc.

Tot e sur și monoton,

Și în inima se pare:

"Doar tu ești raza de lumină"

În această îngropare.”

Trecând pe lângă oameni,

Aștepți doar bun și iubire,

Dar în schimb primești,

Indiferență și dușmănie.

Am scos cuvintele grele din limbaj:

adevăr, datorie, jertfă.

Le-am înlocuit cu variante ușoare,

ușor de purtat,

ușor de uitat.

Conștiința a devenit o aplicație

care se actualizează după trend,

iar binele - 

o alegere personală

cu termen de expirare.

Ne-am obisnuit să trăim fără verticală,

într-un echilibru comod,

unde nimic nu doare prea tare

și nimic nu obligă.

Am numit libertate

fuga de responsabilitate

și progres

uitarea rădăcinilor.

Dar noaptea,

când nu mai e nimeni de convins,

morala bate încet la ușă,

ca un oaspete vechi

pe care nu-l mai recunoaștem,

dar pe care încă îl așteptăm.

Umbrela dacă plouă,

Ajută la ceva ..

De-i soarele puternic,

Prezentă e și ea .

De ești cumva la mare,

Și-a acolo prinde bine,

S-o ai mereu aproape,

Alăturea de tine.

Afară în parc, oriunde..

Umbrela dacă-i mare,

Și atunci e foarte bine.

E alăturea de tine.

Sora ei pălăria,

Desigur că ar vrea,

Să facă ce umbrela,

Acum ne face ea.

Când vântul se pornește,

Și se luptă cu ea,

Umbrela se închide,

Fără a ne apăra.

Eram bătrân și stăteam la prag,
Cu mâinile-n genunchi, ca doi străini,
Când am văzut venind pe drum
Un tânăr drept, cu ochii plini.

Mergea cum mergeam odată eu,
Cu pas ușor, neatent la ani,
Și-n mersul lui am recunoscut
Greșelile mele tinerești, ca niște bani
Pierduți pe drum, fără socoteală.

S-a oprit în fața mea tăcut
Și m-a privit fără rușine.
— Nu mă mai ții minte? mi-a spus.
— Sunt tu, dar fără de mâine.

Avea în glas o nepăsare
Care m-a durut mai mult ca moartea,
Căci el credea în toate atunci,
Iar eu nu mai credeam nici noaptea.

L-am întrebat de ce-a venit,
Căci n-am nimic să-i mai dau;
Mi-a spus: Te iau de mână-napoi,
Că te-ai pierdut prea rău.

Și m-a apucat cu palma caldă,
Cum nu mai fusese de mult,
Și-n clipa-aceea am simțit
Cât timp mi-a fost de mult tăcut.

Am mers o vreme fără glas,
Pe drumul vechi, copilăresc;
El îmi arăta ce-am fost odat’
Și ce n-am știut să iubesc.

Mi-a spus de zilele pierdute,
De frica mea de a trăi,
De toate da-urile spuse prea târziu
Și de nu-urile grăbite, știi.

— Nu te judec, mi-a spus încet,
Te-am așteptat o viață-ntreagă.
Și-atunci am plâns ca un copil
Ce-și regăsește mama-n pragă.

Când am ajuns la margini de sat,
El s-a oprit și mi-a dat drumul:
— De-aici mergi singur, mi-a zis blând,
Eu nu pot trece tot drumul.

Și-n timp ce se-ntorcea ușor,
Am înțeles, fără cuvinte,
Că nu tinerețea m-a părăsit,
Eu am plecat prea mult din mine.

Acum stau iar la vechiul prag,
Dar nu mai sunt chiar singur, parcă:
Mă ține cineva de mână
Dintr-o vreme care nu pleacă.

Mă consolez la gândul,

Deşi nu mi-e uşor,

Că voi muri odată,

Aşa cum stele mor.

Că voi avea destinul

A mii de galaxii,

Ce s-au născut odată

Şi odată vor muri.

Mă consolez la gândul

Că totu'-i efemer,

Că vor muri şi munţii

Cu minereu de fier.

Şi stânca cea mai tare,

Că va muri odată,

Că va muri granitul

Şi orice altă piatră.

Mă consolez la gândul

Că totu'-i trecător,

Că toate de pe lume,

Se nasc, trăiesc şi mor.

Că tot ce s-a născut

În Univers vreodată,

Va-mpărtăşi a morţii

Neabătută soartă.

Mă consolez la gândul

Că voi muri odată...

Am intrat în grădina nopții

ca într-o biserică fără lumânări.

Aerul mirosea a pământ zdrobit

și a frunze amare de măslin

Luna atărna deasupra lumii

ca o candelă aproape stinsă,

iar vântul trecea printre ramuri

cu glas de psalm întunecat.

Și L-am văzut pe hristos.

Singur.

Atât de singur,

încât tăcerea din jurul Lui

părea mai grea decât lumea.

Ucenicii dormeau rezemați de piatră,

cu fețele căzute în somnul trupului,

iar El veghea

ca un ultim sfeșnic aprins

la marginea întunericului.

M-am apropiat încet.

Atunci am simțit

cum noaptea întreagă tremura

de durerea rugăciunii Lui

Nu era doar rugăciune.

Era sângele iubirii

picurând peste țărâna omului.

Fiecare cuvânt urca spre cer

ca fumul unei tămâi sfâșâiate,

iar stelele păreau că ard

mai palid,

ca și cum întreg universul

asculta.

Și am înțeles:

Hristos nu Se ruga numai pentru El.

Se ruga pentru fiecare inimă

care avea să cadă,

să se teamă,

să-l uite

și apoi să-L caute din nou prin noapte.

Iar măslinii bătrâni,

negri sub lumina lunii,

stăteau împietriți

ca niște martori ai durerii dumnezeiești.

De atunci,

ori de câte ori vine noaptea peste sufletul meu,

aud încă rugăciunea aceea

curgând prin lume

ca un râu de lumină și iubire.