A fost odată

Eu întuneric mi-s, dar și lumină,
Îs rău strecurat în taină divină,
Împletitură sacră de iad și cu rai
Născut într-un suflet cu blând chip bălai.

În ochi îmi străluce putere dospită
Precum plămădeala de lut făurită,
Dar trupul mi-i firav și pământesc,
Otravă pierdută în corp omenesc.

Mi-s cer poleit cu stele și lună
Pe care, în noapte, sori se adună,
Mi-s apă ce picură în stropi cristalină
Si venele-mi umplu cu picuri de vină.

Mi-s înger și demon, aer și foc,
Lege, păcat, adunat la un loc.
Mi-s spirit și om crescut din pământ,
Eu mi-s blestem și ceresc jurământ.

Se-întunecă iar cerul, chiar dacă-i răsărit,
Cad picături de ploaie făcându-se nisip,
Bolbrosește apa un cântec temător
Soptind către pădure că totu-i trecător.

Copaci bătrâni se pleacă de parcă-s obosiți
De-atâta timp încearcă să stea neîndoiți,
Dar a venit și timpul pentru odihna lor,
Culcând în pace capul în calmul lor decor.

De anii s-ar reduce la simplul ciripit
Al păsărilor glas i-ar umple cu tril necontenit,
Dar umerii lor poartă iubiri fierbinți și dor,
Ce-ntr-un târziu îi seacă și la final ei mor.

Doar veșnica pădure păstrează glasul stins
Ce povestește-n noapte iubiri de neatins.
Doar ea ascultă timpul ce trece schimbător,
Păstrând într-a ei ramuri destinul muritor.
 

Îți curge seva frumuseții-n vene
Si strălucești cu aripile-ți terne
De parc-ai fi un nefiresc delir,
Te-înalți și te cobori în visuri inutil.

O strălucire vie a purei dimineți
Si noaptea o săruți cu a durerii gheți
Suav și fraged, cu chipu-ți insipid,
Te-ai transformat din rece în veșnic colorit.

Nu vei trăi magia eternei tale vieți
Căci ploile vor pune pe tine a lor ceți
Si din coconul mârșav din care ai fugit
Te vei întoarce iarăși pe pământ obosit.

Azi înger sunt cu aripe răpuse,
Încătușat de vechi dorințe-apuse
Pe catafalcul negru cu-amintiri
Nu mai tresar, rămân fără simțiri.

Închis-am în durere absolutul
Si ferecatu-i-am neprevăzutul
Căci ce mai poate astăzi iar trezi
Un suflet ce începe-a putrezi?

Poate că de călca-voi spre eternitate
Voi regăsi în stele-ntunecate
O mică rază de lumin-aprinsă
Ce-o să învie flacăra mea stinsă.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

Marea mea nu negociază.
Ea îneacă metodic corăbiile trăirilor...
dar dă piept cu stânca, se sparge de ea,
și-și urlă cursul pe care nimeni, niciodată, nu i-l va schimba.

Acum... privește-mă.
O țin în mână.
Îi simt pumnul de carne cum lovește în palmele mele,
izbituri disperate, sacadate, sfinte,
ultima rezistență înainte ca liniștea să o soarbă cu totul.

Această Inimă-Mare...
Un uragan de sânge și revoltă,
care învață, abia la urmă,
imensitatea unui calm absolut.

Boală ponosită născută din mocirlă 

Prepari durere și delir,

Năvod ți e mantia din argilă 

Ești mumie prefăcută- n mir

Pedeapsă a eternului Eden 

Eroină te-n crezi că ești,

Judecător excentric din infern

Fugărită în măruntaiele trupești 

Pătrunzi în oasele de om 

În clocot îi prepari durere ,

Măcelărești precum un gnom

De viață îl seci și râzi cum piere

Ești cruntă boală și zăludă 

Pândești, lovești prin piele ieși,

Te -n frupti din carnea lor cea crudă 

În beznă -i rostogolești și-i versi.

Așa m-am săturat de mine și de toate,

Încât m-aș da la câini să mă mănânce,

Ori inima din piept să pot a-mi scoate,

S-o pun să bată-n trupuri fără sânge.

Așa mi-e silă de omul de pe stradă,

Încât l-aș transforma instant în piatră,

Creaţia lui Dumnezeu să n-o mai vadă,

Ori l-aș întoarce la stadiul de primată.

Așa murdar e omul la fire și la trup,

Încât l-aș arunca pe veci sub ape,

C-un nou potop păcatul să-l astup,

Şi nici un Noe, nimeni să nu scape.

Așa mi-e silă de această specie umană,

Încât i-aș alunga pe toți de pe pământ,

Ori Creatorul să-și facă iarăși o pomană,

Și să-i îngroape într-un imens mormânt.

Așa curați ar trebui noi oamenii să fim,

Că mir ne-ar izvorî din lacrimă și sânge,

Am fi cu aripi lungi precum un serafim,

Și am cânta atunci când inima ne plânge.

În jurul tău când totu-i ars, 

Și flacăra-i stăpână, 

Nu aduna ce a rămas, 

Ci sapă o fântână. 

Furtuna-n cale ți s-a pus, 

Și barca țăndări e făcută, 

Nu plânge lemnul ce s-a dus, 

Ci fă-ți din ce-a rămas o plută.

De ți se ia și dreptul la cuvânt, 

Și ești de toți prezenți mințit, 

Nu-ți vinde liniștea pe un mormânt,

Ci fă din adevăr... cuțit.

Când gerul ți-a ucis grădina, 

Și rodul sub zăpadă plânge,

Nu blestema, și nu da vina, 

Sămânța ce-a rămas o strânge.

Când ce ai fost se clatină-n oglindă, 

Și chipul tău se-ntreabă cine ești, 

Nu căuta o scuză să surprindă, 

Ci un chip nou cu care să privești. 

Când drumul brusc ți se va frânge, 

Și pașii-s împietriți lângă hotar, 

Nu te întoarce înapoi și plânge, 

Ci fă-ți prin toate un culoar. 

Iar dacă valul vieții te lovește, 

Și nu mai vezi nici o ieșire, 

Tu înspre cer umil privește,

Și aripi fă-ți din prăbușire.