Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 1 октября 2023
Просмотры: 622
Стихи из этой категории
Cât mai poți?
Oh suflet drag ,
În ale mele cuvinte
Alinare cauți
Să mă bucur că m-ai citit ?
Sau să jelesc că m-ai înțeles ?
Suflet tânăr ...
De ce petalele ți se ofilesc ?
Și chipul rigid îl ai
Când nu poți exprima cu adevărat
Ce simți
Împietrit rămâi
În tine fericirea izbucnește
Dar nu o poți arăta
Nu știi oare ?
Când un dans nu-l poți dansa
Dar muzica o simți
Înlemnit rămâi
Și te gândești de ce ....
Și te întreb cât ai ascuns ?
Cât ai evitat ?
Că nu este momentul
Sau ce o să spună cei din jur
În colivie singur te ai închis
Zăvorul l-ai pus
Și lumina ai închis o
În siguranță să fi pretinzi
Ohhh ohh oh
Cât mai poți să înduri ?
Măi chip blajin
De mână te țin
Calm în centru te pun
Și te las să vezi
Că numa cât vrei
Doar atât ai să suferi .
Masura timpului
Am măsurat timpul în clipe,
Să pot să mă bucur de cele fericite.
Erau atât de puține, atât de amorțite,
Încât s-au topit în ninsori fulguite,
M-am speriat, o clipă înseamnă atât de puțin,
Dar poate curma, soarta unui destin.
Am măsurat timpul în ore,
Le-am așezat în suflet pe cele majore,
Fior și înțelepciune, cu plansul de copil,
Creație divină, iubire în delir.
O primăvară a vieții, cu ghiocei firavi,
O dragoste imensă, alături de cei dragi.
Am măsurat timpul în zile,
Unele frumoase, altele inutile,
Minciuni, trădări, poveri cu doruri grele,
Cu traume cronicizate în chinuri și durere,
Decorul unei toamne târzii și numai ploi,
Cu vântul ce se zbate, lăsând copacii goi.
Am măsurat timpul în ani,
Prea mulți și deseori atât de banali,
Minciuni imaginare cu vrajă și magie,
Pierdute inutil în nopți de agonie,
Atunci chiar nu știam, trăiam în compromis,
Cu stima anulată, pierdută în abis.
Am măsurat timpul în timp,
Și am umplut complet, clepsidra de nisip,
Acum, voiam tăcere și liniște deplină,
Să pot ierta păcate la semeni fără vină,
Să ma opresc o clipă, să mă cunosc mai bine,
Să-mi regăsesc uitarea, pierdută în rutină.
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Garantat
Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4
Cât mai poți?
Oh suflet drag ,
În ale mele cuvinte
Alinare cauți
Să mă bucur că m-ai citit ?
Sau să jelesc că m-ai înțeles ?
Suflet tânăr ...
De ce petalele ți se ofilesc ?
Și chipul rigid îl ai
Când nu poți exprima cu adevărat
Ce simți
Împietrit rămâi
În tine fericirea izbucnește
Dar nu o poți arăta
Nu știi oare ?
Când un dans nu-l poți dansa
Dar muzica o simți
Înlemnit rămâi
Și te gândești de ce ....
Și te întreb cât ai ascuns ?
Cât ai evitat ?
Că nu este momentul
Sau ce o să spună cei din jur
În colivie singur te ai închis
Zăvorul l-ai pus
Și lumina ai închis o
În siguranță să fi pretinzi
Ohhh ohh oh
Cât mai poți să înduri ?
Măi chip blajin
De mână te țin
Calm în centru te pun
Și te las să vezi
Că numa cât vrei
Doar atât ai să suferi .
Masura timpului
Am măsurat timpul în clipe,
Să pot să mă bucur de cele fericite.
Erau atât de puține, atât de amorțite,
Încât s-au topit în ninsori fulguite,
M-am speriat, o clipă înseamnă atât de puțin,
Dar poate curma, soarta unui destin.
Am măsurat timpul în ore,
Le-am așezat în suflet pe cele majore,
Fior și înțelepciune, cu plansul de copil,
Creație divină, iubire în delir.
O primăvară a vieții, cu ghiocei firavi,
O dragoste imensă, alături de cei dragi.
Am măsurat timpul în zile,
Unele frumoase, altele inutile,
Minciuni, trădări, poveri cu doruri grele,
Cu traume cronicizate în chinuri și durere,
Decorul unei toamne târzii și numai ploi,
Cu vântul ce se zbate, lăsând copacii goi.
Am măsurat timpul în ani,
Prea mulți și deseori atât de banali,
Minciuni imaginare cu vrajă și magie,
Pierdute inutil în nopți de agonie,
Atunci chiar nu știam, trăiam în compromis,
Cu stima anulată, pierdută în abis.
Am măsurat timpul în timp,
Și am umplut complet, clepsidra de nisip,
Acum, voiam tăcere și liniște deplină,
Să pot ierta păcate la semeni fără vină,
Să ma opresc o clipă, să mă cunosc mai bine,
Să-mi regăsesc uitarea, pierdută în rutină.
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Garantat
Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4
Другие стихотворения автора
Ți-am scris...
Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,
Și-am povestit ce este bun,
Și du-te liniștită la culcare,
Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.
Ți-am scris despre un vis de mâine,
Un pat, un leagăn și-un copil,
Dar și în somn mă latră al tău câine,
Și tot ce-ți scriu e practic inutil.
Ți-am scris apoi pe false adrese,
Tot ce normal era să-ți scriu,
Dar până și poștașul înțelese,
Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.
Ți-am scris și despre fericire,
Minciuni, citite într-o carte veche,
Și-apoi am mai văzut o știre,
Că ți-ai găsit din nou pereche.
Îți scriu acum ca unui om străin,
Și plâng că trebuie să mint,
Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,
La nunta voastră de argint.
În sufletu-mi e toamnă
În pasul meu e primăvară,
În gândul meu e roua dimineţii,
În suflet port o zi şi-o seară,
Melancolii de adormit poeţii.
Mă calcă liniştea pe trup,
Miroase-n jur a violete,
Sunt miel în pielea unui lup,
Şi tigru-n inimă de fete.
Mă pierd în nopţi cu lună,
Şi defrişez trăiri de mamă,
Aştept pe tata să îmi spună,
Poveşti cu iz de teamă.
Mă mângâie o adiere,
Şi simt că-i a ta palmă,
Pe boltă sclipesc stele,
În sufletu-mi e toamnă.
Pe vremuri...
Pe vremuri când copii eram,
Dormeam cu fratele de gât,
Cu aceeași lacrimă plângeam,
Și ne-mpăcam numaidecât.
Pe vremuri când copii eram,
Mușcam același colț de pâine,
Apoi cu joaca ne-ntreceam,
Și nu știam de-i azi ori mâine.
Acum mă-ntreb unde s-au dus,
Și ani, și joc, și al meu frate,
Doar părul alb îmi dă răspuns,
Și pozele îngălbenite și uscate.
Mi-s lacrimile râuri până-n cer,
Iar gândurile îngropate-n sânge,
Împovărat de ani, eu tot mai sper,
Că lacrima comună iar va plânge.
Pe geam, spre seară strălucesc,
Aceleași raze purpurii, bătrâne,
În mintea mea, e fratele, gândesc,
Venit să muște-un colț de pâine.
Sub coasa tristă stă răpusă soarta,
Deși, ne țin aceleași rădăcini,
Și eu, și el avem închisă poarta,
Iar drumul ne e plin de mărăcini.
Singur în raclă
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
La cap plânge-un crin,
Rămas fără apă,
Îl ud cu-al meu chin,
Și cerul se crapă.
Umblă-o fecioară,
Pe drumul pustiu,
Și păsări ce zboară,
Îi strigă că-s viu.
Cu brațele-ntinse,
Pe vânturi mă frâng,
Și doruri ucise,
În tăcere mă plâng.
Pe tâmple-mi coboară,
Ninsori fără timp,
Și iernii, spre seară,
Îi dau soare la schimb.
Mormântul mă cheamă,
În lunci fără glas,
Și-n suflet cu teamă,
Îi strig, bun rămas…
Dar moartea ezită,
Să-mi cearnă hotar,
Căci umbra-mi albită,
Se-ascunde-n altar.
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
Râsul acesta al meu...
Râsul acesta al meu,
n-ar fi trebuit să existe,
nici sunetul său,
nici buzele care s-au deschis
precum ferestrele dimineața.
Râsul acesta al meu,
se luptă dureros zi de zi
să apară pe buzele mele.
Pe râsul acesta al meu,
îl plâng în fiecare zi,
e bolnav,
e prizonierul unei ființe triste,
abia mai respiră.
E un râs care cară durerea
în hohote.
Privindu-mi ochii,
poți vedea suferința
și nașterea sa,
dintr-un zâmbet șters,
și-o grimasă
îngropată sub lacrimi.
Râsul acesta al meu...
n-ar fi trebuit să existe.
În mine...
În mine se sting prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Și umbra de mine se teme,
Că-n pământ zi de zi tot cobor.
Noaptea în brațe îmi doarme,
De zi, nici o veste nu știu,
Pe creștet parcă am coarne,
Iar trupul mi-l simt un sicriu.
La masă vin îngeri ciudați,
Beau sânge din venele mele,
Și pleacă apoi rușinați,
Cu lacrima mea către stele.
Aș vrea ca să țip, să vorbesc,
A lumii tăcere însă mă-neacă,
Mă biciuie acei pe care-i iubesc,
Iar șoapta mi-e stinsă și seacă.
În mine se frâng prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Sub pleoapă o lacrimă-mi geme,
Și cere strident ajutor...
Ți-am scris...
Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,
Și-am povestit ce este bun,
Și du-te liniștită la culcare,
Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.
Ți-am scris despre un vis de mâine,
Un pat, un leagăn și-un copil,
Dar și în somn mă latră al tău câine,
Și tot ce-ți scriu e practic inutil.
Ți-am scris apoi pe false adrese,
Tot ce normal era să-ți scriu,
Dar până și poștașul înțelese,
Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.
Ți-am scris și despre fericire,
Minciuni, citite într-o carte veche,
Și-apoi am mai văzut o știre,
Că ți-ai găsit din nou pereche.
Îți scriu acum ca unui om străin,
Și plâng că trebuie să mint,
Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,
La nunta voastră de argint.
În sufletu-mi e toamnă
În pasul meu e primăvară,
În gândul meu e roua dimineţii,
În suflet port o zi şi-o seară,
Melancolii de adormit poeţii.
Mă calcă liniştea pe trup,
Miroase-n jur a violete,
Sunt miel în pielea unui lup,
Şi tigru-n inimă de fete.
Mă pierd în nopţi cu lună,
Şi defrişez trăiri de mamă,
Aştept pe tata să îmi spună,
Poveşti cu iz de teamă.
Mă mângâie o adiere,
Şi simt că-i a ta palmă,
Pe boltă sclipesc stele,
În sufletu-mi e toamnă.
Pe vremuri...
Pe vremuri când copii eram,
Dormeam cu fratele de gât,
Cu aceeași lacrimă plângeam,
Și ne-mpăcam numaidecât.
Pe vremuri când copii eram,
Mușcam același colț de pâine,
Apoi cu joaca ne-ntreceam,
Și nu știam de-i azi ori mâine.
Acum mă-ntreb unde s-au dus,
Și ani, și joc, și al meu frate,
Doar părul alb îmi dă răspuns,
Și pozele îngălbenite și uscate.
Mi-s lacrimile râuri până-n cer,
Iar gândurile îngropate-n sânge,
Împovărat de ani, eu tot mai sper,
Că lacrima comună iar va plânge.
Pe geam, spre seară strălucesc,
Aceleași raze purpurii, bătrâne,
În mintea mea, e fratele, gândesc,
Venit să muște-un colț de pâine.
Sub coasa tristă stă răpusă soarta,
Deși, ne țin aceleași rădăcini,
Și eu, și el avem închisă poarta,
Iar drumul ne e plin de mărăcini.
Singur în raclă
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
La cap plânge-un crin,
Rămas fără apă,
Îl ud cu-al meu chin,
Și cerul se crapă.
Umblă-o fecioară,
Pe drumul pustiu,
Și păsări ce zboară,
Îi strigă că-s viu.
Cu brațele-ntinse,
Pe vânturi mă frâng,
Și doruri ucise,
În tăcere mă plâng.
Pe tâmple-mi coboară,
Ninsori fără timp,
Și iernii, spre seară,
Îi dau soare la schimb.
Mormântul mă cheamă,
În lunci fără glas,
Și-n suflet cu teamă,
Îi strig, bun rămas…
Dar moartea ezită,
Să-mi cearnă hotar,
Căci umbra-mi albită,
Se-ascunde-n altar.
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
Râsul acesta al meu...
Râsul acesta al meu,
n-ar fi trebuit să existe,
nici sunetul său,
nici buzele care s-au deschis
precum ferestrele dimineața.
Râsul acesta al meu,
se luptă dureros zi de zi
să apară pe buzele mele.
Pe râsul acesta al meu,
îl plâng în fiecare zi,
e bolnav,
e prizonierul unei ființe triste,
abia mai respiră.
E un râs care cară durerea
în hohote.
Privindu-mi ochii,
poți vedea suferința
și nașterea sa,
dintr-un zâmbet șters,
și-o grimasă
îngropată sub lacrimi.
Râsul acesta al meu...
n-ar fi trebuit să existe.
În mine...
În mine se sting prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Și umbra de mine se teme,
Că-n pământ zi de zi tot cobor.
Noaptea în brațe îmi doarme,
De zi, nici o veste nu știu,
Pe creștet parcă am coarne,
Iar trupul mi-l simt un sicriu.
La masă vin îngeri ciudați,
Beau sânge din venele mele,
Și pleacă apoi rușinați,
Cu lacrima mea către stele.
Aș vrea ca să țip, să vorbesc,
A lumii tăcere însă mă-neacă,
Mă biciuie acei pe care-i iubesc,
Iar șoapta mi-e stinsă și seacă.
În mine se frâng prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Sub pleoapă o lacrimă-mi geme,
Și cere strident ajutor...