În sufletu-mi e toamnă

Dragă jurnalule,

A mai trecut o zi,

Din acest vis nu mă pot trezi,

E ca un coșmar din care nu pot ieși,

În această viață în care nu pot iubi.

Ce e iubirea față de semeni?

Ce iubirea când durere ademeni?

Nu știu să iubesc, 

Nu știu să trăiesc.

Încă o zi și încep să șovăiesc.

Încă o zi, 

Încă o zi, iar de păcatele mele mă voi căii.

M-ascund de oameni căutând doar omenie

Găsind ființele robite de mândrie

Plătesc tăcerile să-mi țină companie

Lipind cuvintele-ascuțite pe hârtie

Stă invizibilă tăcuta modestie

Se etalează convenabila prostie

Sau aroganța mănuind o șmecherie

Prezintă-n scenă opulența cu măndrie

Pierdute suflete adună bogăție

Lipsiți de scrupule ne-aruncă în robie

Clădind palate din minciună și hoție

Avar hrănindu-se din noi cu lăcomie

Ne-au condamnat să ne târâm în sărăcie

Considerându-ne doar sclavi la datorie

Elaborând fraze scrobite cu trufie

Explică gloatei cât de greu e la domnie

Toți ‚patrioții’ ce-au furat din vistierie

Sperăm s-jungă-ntemnițați la pușcărie

Aștept secundele să bată armonie

Un imposibil delirând o teorie

O zi frumoasă v-oi avea 

Când soarele și luna

Calea îmi v-or lumina 

De parcă țin cununa 

O zi frumoasă v-a pleca 

Și v-a veni una tristă 

V-or plânge norii după dor

Și luna după mine 

Când soarele se v-a țicni 

V-a lumina în față 

Îmi v-oi topi inima mea 

Și dorul după viață 

Când luna se v-a sătura 

Îmi v-a lua cununa 

Inima se v-a strica 

Ca sticla de oglindă

Și îmi doresc mult să mă întorc 

În lumea aceea cu mult noroc

Unde seara ne adunam

Și până dimineața nu plecam

Eram copii, dar am crescut

Copilărie frumoasă am avut

Ne jucam noapte și zi

Printre copaci și râsete vii

Nu știam de telefoane

Doar de jocuri cu banane

Noi râdeam chiar din orice 

Și erau chiar râsete 

Îmi aduc și acum aminte

Pe vremea când eram cuminte

Ma jucam mult pe afară 

Și acum sunt prins într-o povară

Dacă timpul s-ar întoarce 

Aș iubi ce am și aș tace

Căci mulți sunt care nu au

Și visează la ce dau

Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015

Scriu poezie pentru mine

Și pentru cei ce mă citesc

Eu n-am pretenții de poet

Și doar fac vers și iscălesc

Scriu ce văd, trăiesc și simt

De oameni, fapte, copilărie,

Despre femeia ce-o iubesc

Cu nume biblic, spus Marie

Scriu despre iubiri adevărate

Și despre despărțiri, minciună,

De-a pune etichete mă feresc

Și limba-ncerc s-o țin în strună

Scriu de viață și despre moarte

De început și-apoi despre apus,

Și uneori îmi este atât de frică

Să nu fiu judecat de ce am spus

Scriu și despre cei ce ne conduc

Pe care periodic îmi pun votul,

Sperând un trai cu bunăstare

Și poate nu director tot nepotul

Voi scrie vers și pune pe hârtie

Și azi și mâine și poate-n viitor,

Numai dacă va vrea și Domnul

Pentru că știu că sunt un muritor!

Miros de mare,
parfumuri desființate
aruncate toate pe o parte
cutremurate, mare.

Miros de mare,
iar cerul și pământul se-mbină.
Culorile impregnează în lumină,
pești, furtuni si neclintire în uzină.
Alinare
miros de mare
iubire și teroare.

Plimbându-mă prin parc discret,

Aud o voce sugrumată de tutun,

"Maestre, hai să-ți fac portret,

Că pentru astăzi e preț bun..."

Mi-e gândul abătut în altă parte,

Mă uit cu coada ochiului la el,

"Sunt prea bătrân de poză frate,

Și prea hidos pentru al tău penel."

Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,

Că - mi era drag de cum eram,

Mă întorc, și apoi cu politețe,

Îi spun doleanța ce-o aveam:

" De ești așa de bun cum zici,

Pictura să mi-o faci din vorbe,

De mă privești portretul ai să-l strici,

Și nici nu te-ncadrezi în norme.

Mi-e fața ponosită și ridată,

Căci mult am plâns în viața mea,

Te rog s-o faci puțin catifelată,

Exact ca-n tinerețe cum era.

Mi-s ochii șterși fără sclipire,

Cu irisul umbrit, nedefinit...

Te rog să-i pui pe cei de mire,

Că îmi erau de albastru infinit.

Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,

Că mult am chinuit și suferit,

Să-i pui un pic de negru, să se vadă,

C-am fost îndestulat și fericit.

Mi-e mâna moale ca de moaște,

Trudită-n grele munci de vulg,

Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,

Când arma-n palmă îmi părea un fulg.

Un singur lucru însă îți mai cer,

Chiar dacă ție ți se pare inutil,

Să-mi pui și suflet... dar la el

Nu schimbi nimic, că-i de copil."

Unuia cu nasul mare

Din nasul tău prea borcănat,

E-o cale atât de lungă,

Că ore în şir a tot durat,

Ca mucii-n şerveţel s-ajungă.

Unei colege

E un veritabil diamant,

Mulţi îţi zic despre iubit,

Însă, eu îţi spun tranşant,

E un pic neşlefuit.

Unora

Epigrame zeci v-am dedicat,

Ca să vă cuprindă râsul,

Însă după ce le-aţi ascultat,

V-a pufnit deodată plânsul.

Apărare

Eu îţi spun aici pe loc,

Nu mai da cu epigrama,

Că eu n-am umor deloc,

Şi mă năpădeşte drama.

Unuia care critică

De câte ori ne adunăm,

Tot o dai cu critica,

Dar demult noi aşteptăm,

Şi autocritica.

Unui şomer

Tot se-aude aici la ţară,

C-a pierdut multe servicii,

Tenismen e, zic novicii…

Însă el e-un pierde-vară.

Unui pierde-vară

Eu i-am zis că-i pierde-vară,

Însă el m-a combătut,

Şi plecând la muncă afară,

De trei veri, a dispărut…

Unui tată

Ce destin ţi s-a urzit,

Să ai greutăţi cu mii,

Însă nu te-ai chinuit,

Le-ai lăsat pentru copii.

Unui frate

El e frate bun cu mine

Dar necazul când mă paşte

Îl solicit, dar vezi bine…

Parcă nu mă mai cunoaşte.

Uneia cu regim

Ei i s-a prescris regim,

Ceai, infuzii, apă plată,

Dar le-a garnisit puţin,

Cu fripturi şi vişinată.

O vorbă mult prea rea,

Ai aruncat fără căință,

Și a lăsat în urma sa,

Noian de suferință.

O vreme de tăcere,

În calea mea ai pus,

Și ochiu-ntruna cere,

O lacrimă în plus.

Un gest de amăgire,

Pe chip ți se arată,

Iar pura mea iubire,

E-n turnuri ferecată.

Și stau de atâta vreme,

Arzând cu doru-n piept,

Iar inima se teme,

Că veșnic o s-aștept.

De ieri întruna mă frământ,

Și umbre cad asupra mea potop,

Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,

Ce-n raiuri nu-și mai are loc.

Mi-e osul rece și carnea învinețită, 

Pe scânduri umede mă lăfăiesc, 

Și adulmec cu privirea-mi obosită, 

Frânturi din traiul nostru omenesc. 

Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,

Și-mi cântă versuri din tropar,

O, moarte! De ce să mă mai numeri,

Când sunt demult în celălalt hotar. 

O mamă aș vrea să am la căpătâi, 

Mă mângâie duios pe creștet, 

Să-mi spună întruna mai rămâi, 

Că firul vieții încă nu e veșted. 

Și plouă întruna ca-n potop, 

Sub ape e și umbra celui sfânt, 

În raiuri nimeni nu mai are loc, 

Şi zac inert... Nu mă frământ.

Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?

Ce muget anost, peste veacuri ascult.

Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?

Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.

Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?

Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.

Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?

Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.

Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?

Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.