În sufletu-mi e toamnă
În pasul meu e primăvară,
În gândul meu e roua dimineţii,
În suflet port o zi şi-o seară,
Melancolii de adormit poeţii.
Mă calcă liniştea pe trup,
Miroase-n jur a violete,
Sunt miel în pielea unui lup,
Şi tigru-n inimă de fete.
Mă pierd în nopţi cu lună,
Şi defrişez trăiri de mamă,
Aştept pe tata să îmi spună,
Poveşti cu iz de teamă.
Mă mângâie o adiere,
Şi simt că-i a ta palmă,
Pe boltă sclipesc stele,
În sufletu-mi e toamnă.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 8 декабря 2023
Views: 592
Poems in the same category
INCEP
Incep a scrie aceste versuri
cernand o lacrima .
Plang in asternut ca o femeie inselata de barbat ,
Insa eu am fost inselata de viata.
As fi vrut sa-si fi cerut scuze,
dar si-a pus cureaua la pantaloni,
in picioare pantofii de calcat suflete neocrotite,
Palaria ca un domn de afaceri si a plecat,
Lasand in urma tot ce nu se poate repara de oameni .
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Parfumul tău...
Miroase versul a cerneală,
A smirnă îngerească poezia,
Cuvintele răcesc de umezeală,
Până se uscă-n vânt hârtia.
Miroase fulgul a troiene,
A foc și fum uscat, zăpezi,
Din țurțuri picură desene,
În care chipuri strâmbe vezi.
Miroase verdele a iarbă,
Iar frunzele a vârf și rădăcină,
Pământu-i gata ca să fiarbă,
În must de verde și lumină.
Miroase norul alb a ploaie,
Iar vântul slobod a furtună,
Dansând, umbrele se înfoaie,
Și plâng cu stropi pe lângă mână.
Miroase a toate împrejur,
Dar aș tocmi un crunt călău,
Să le închidă într-un vas obscur,
Să simt numai parfumul tău.
Clasa mea
Sinonime,strofe,cuvinte
Ah,ce greu îmi e a le scrie
Mie atât de greu a-mi grupa gândurile
Și de a face strofe pentru această poezie
În clasa a treia m-am alăturat
Și eu parte îngrupul vostru am luat
La început ca un necunoscut alarmat
Dar,până la final ca un egal voi m-ați tratat
Chiar dacă unii au plecat
Pe drumul propriu la care din nefericire noi nu am participat
Dar nu-i loc de tristețe
Căci alți au venit și spațiul liber ei cu inimile au luat
Ce păcat că timpul a trecut
Atât de repede,nimeni nu la văzut
Când la sfârșit de clasă a opta,ea ne-a adus
Și adios trebuie spus
Dar ca orice poezie bună
Sau poveste pe care oameni o adoră
Ca orice sfârșit de oră
Trebuie poezia a fi încheiată
De sus
diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...
căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi
apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft
cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut
să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm
în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni
date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult
dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris
se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...
inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs
cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare
chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
La nici douăzeci și patru de ore trecute,
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
În această după amiază să resimţit mai tare,
Cutremurul dar nu a făcut pagubă mare.
Doar la Târgu Jiu după cutremur să aflat,
Că doar câteva clădiri cutremurul a afectat.
Oamenii cu toții disperaţi pleacă de acasă,
De frică că un nou cutremur să nu înceapă.
Dar de atunci replici multe mai urmează,
La blocuri și case ele însă nu dăunează.
Și acum în Oltenia se întreabă lumea toată,
Așa chiar dintr-o dată cutremurul ni se arată?
A fost Luni, a fost și Marți oare iar va apărea?
Se întreabă disperată acuma toată lumea?
Asta nimeni nu va putea să dea un răspuns,
Nimeni nu știe din ce cauză aici să ajuns.
Numai bunul Dumnezeu ne va putea apăra,
Doar EL cu puterea SA.
Să nu mai avem cutremure în curând,
Dar nici Dumnezeu nu știe până când!
INCEP
Incep a scrie aceste versuri
cernand o lacrima .
Plang in asternut ca o femeie inselata de barbat ,
Insa eu am fost inselata de viata.
As fi vrut sa-si fi cerut scuze,
dar si-a pus cureaua la pantaloni,
in picioare pantofii de calcat suflete neocrotite,
Palaria ca un domn de afaceri si a plecat,
Lasand in urma tot ce nu se poate repara de oameni .
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Parfumul tău...
Miroase versul a cerneală,
A smirnă îngerească poezia,
Cuvintele răcesc de umezeală,
Până se uscă-n vânt hârtia.
Miroase fulgul a troiene,
A foc și fum uscat, zăpezi,
Din țurțuri picură desene,
În care chipuri strâmbe vezi.
Miroase verdele a iarbă,
Iar frunzele a vârf și rădăcină,
Pământu-i gata ca să fiarbă,
În must de verde și lumină.
Miroase norul alb a ploaie,
Iar vântul slobod a furtună,
Dansând, umbrele se înfoaie,
Și plâng cu stropi pe lângă mână.
Miroase a toate împrejur,
Dar aș tocmi un crunt călău,
Să le închidă într-un vas obscur,
Să simt numai parfumul tău.
Clasa mea
Sinonime,strofe,cuvinte
Ah,ce greu îmi e a le scrie
Mie atât de greu a-mi grupa gândurile
Și de a face strofe pentru această poezie
În clasa a treia m-am alăturat
Și eu parte îngrupul vostru am luat
La început ca un necunoscut alarmat
Dar,până la final ca un egal voi m-ați tratat
Chiar dacă unii au plecat
Pe drumul propriu la care din nefericire noi nu am participat
Dar nu-i loc de tristețe
Căci alți au venit și spațiul liber ei cu inimile au luat
Ce păcat că timpul a trecut
Atât de repede,nimeni nu la văzut
Când la sfârșit de clasă a opta,ea ne-a adus
Și adios trebuie spus
Dar ca orice poezie bună
Sau poveste pe care oameni o adoră
Ca orice sfârșit de oră
Trebuie poezia a fi încheiată
De sus
diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...
căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi
apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft
cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut
să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm
în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni
date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult
dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris
se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...
inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs
cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare
chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
La nici douăzeci și patru de ore trecute,
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
În această după amiază să resimţit mai tare,
Cutremurul dar nu a făcut pagubă mare.
Doar la Târgu Jiu după cutremur să aflat,
Că doar câteva clădiri cutremurul a afectat.
Oamenii cu toții disperaţi pleacă de acasă,
De frică că un nou cutremur să nu înceapă.
Dar de atunci replici multe mai urmează,
La blocuri și case ele însă nu dăunează.
Și acum în Oltenia se întreabă lumea toată,
Așa chiar dintr-o dată cutremurul ni se arată?
A fost Luni, a fost și Marți oare iar va apărea?
Se întreabă disperată acuma toată lumea?
Asta nimeni nu va putea să dea un răspuns,
Nimeni nu știe din ce cauză aici să ajuns.
Numai bunul Dumnezeu ne va putea apăra,
Doar EL cu puterea SA.
Să nu mai avem cutremure în curând,
Dar nici Dumnezeu nu știe până când!
Other poems by the author
Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Ruine
Azi inima am întrebat-o despre tine,
Căci rănile din piept mă dor neîncetat,
De parc-aș fi un templu al iubirii în ruine,
Pe care-un râu de lacrimi treptat l-a inundat.
Și vei săpa adânc cândva printre vestigii,
Ca să-mi refaci tot corpul omenesc,
Și-atunci cu conștiința vei avea litigii,
Găsind sculptat pe oase: Te iubesc!
Și-ai vrea să mă mai scol dintre ruine,
Ori plânsă toată să alergi-napoi în timp,
Să îmi dedici iubirea și să-mi fie bine,
Să aduni toți anii duși în doar un anotimp.
Dar astăzi templul dăinuie-n picioare,
Și-l vizitează noaptea ușoare nostalgii,
Tristețea îi aduce ofrande și osanale,
Doar tu iubito, tu nu mai vrei să vii.
Și zilnic cade de pe templu câte-o piatră,
Și mor iubiri abandonate ceas de ceas,
Iar tu, departe de a fi femeia idolatră,
Spășită ai să te-nchini la ce a mai rămas.
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Ruine
Azi inima am întrebat-o despre tine,
Căci rănile din piept mă dor neîncetat,
De parc-aș fi un templu al iubirii în ruine,
Pe care-un râu de lacrimi treptat l-a inundat.
Și vei săpa adânc cândva printre vestigii,
Ca să-mi refaci tot corpul omenesc,
Și-atunci cu conștiința vei avea litigii,
Găsind sculptat pe oase: Te iubesc!
Și-ai vrea să mă mai scol dintre ruine,
Ori plânsă toată să alergi-napoi în timp,
Să îmi dedici iubirea și să-mi fie bine,
Să aduni toți anii duși în doar un anotimp.
Dar astăzi templul dăinuie-n picioare,
Și-l vizitează noaptea ușoare nostalgii,
Tristețea îi aduce ofrande și osanale,
Doar tu iubito, tu nu mai vrei să vii.
Și zilnic cade de pe templu câte-o piatră,
Și mor iubiri abandonate ceas de ceas,
Iar tu, departe de a fi femeia idolatră,
Spășită ai să te-nchini la ce a mai rămas.
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.