Sărbători fericite !

Sunt cetățean al cosmosului;

Aici mă nasc,

aici trăiesc.

Sunt cetățean;

Trăiesc pe-un punct albastru,

plutind mereu în univers.

Pământul este casa mea.

.........................................................

Noaptea stelele sclipesc

și înaintea mea dansează,

Iar luna veselă se-arată

și parcă numele-mi scandează.

Apoi soarele apare,

copertina-albastră-o trage.

El personal mi se prezintă

punând astrele deoparte.

Dar ele iute-și pierd răbdarea

și înlătură lumina

vrând să mă îmbie iar

cu sclipirea lor de aur.

Însă soarele, el reapare.

Și azi vrea să îmi vorbească,

pașii să mi-i orienteze.

A mea lumină vrea să fie.

Și iar e ceartă între astre

și iar e cerul sângeriu.

Căci viața mea este frumoasă

și-acum toate îmi sporesc.

Sunt centru de univers.

Dar vremea trece...

Apare-asupritor necazul 

și flacăra din mine-o stinge.

Bolta își continuă ciclul:

Stelele-ntr-un dans leneș

cad rând pe rând sub orizont;

Răsare-apoi lumina rece 

a soarelui rătăcitor

ce plutește în derivă

lent și chinuitor.

.......................................................

Treptat, treptat îmbătrânesc

iar perii albi mi se-ntăresc

și-abia acum eu realizez

ce mic am fost în univers...

Precum un strop de apă-n ploaie,

precum un fulg de nea-n ninsoare;

Așa sunt și eu între oameni.

Cerul... el nu mă cunoaște...

El este și mereu va fi

deasupra, iar eu dedesubt,

separați, dar împreună

într-un univers în care

omul e doar pasager.

Așa e viața-n univers,

e o viață trecătoare.

Timpul, el va sta-n picioare.

Dar e-o onoare că trăiesc

și cu ochii mei privesc

cerul vast și preamăreț.

Într-un mare cosmos locuiesc;

Cetățean eu mă numesc.

Te aștept să vii,

Au înflorit din nou cireșii

Parfumul lor îmi trezește mii de amintiri

Despre noi, despre ale noastre povestiri.

Și mi-e dor, nu pot minți

De tine, de noi, de clipele ce le-am petrecut împreună

De-aș putea da tot timpul inapoi

Doar pentru o singură clipă cu tine.

Cateodată vorbesc cu soarele despre tine

Îi povestesc de amor,

Dar, totuși, uneori…

El nu-mi răspunde, plânge după a lui iubire.

Te simt mereu aici, ești ca o rană deschisă

Ce nu se vindecă deloc.

Parcă-i înfiptă ca un glonț,

Pe al meu suflet.

Și mă doare, și mă alină , și mă chinuie

Nu mă lasă.

Astăzi, nici soarele nu-mi mai surâde

Norii negrii l-au ascuns departe

Florile s-au trecut, au dispărut în zare

Iar tu…

N-ai mai apărut.

Tot aici sunt,

Lângă copacii morți de frig

Aștept cu inima prăpădită,

O rază de lumină

 Oasele devin fragile si se rup.

 Oamenii mor si inimile devin slabite cu fiecare atom din corpul tau.

vagonul de tren se târâie gâfâind cu luminile stinse

femeia doarme cu jumătate de trup pe umărul meu drept

spune ceva prin somn despre o întâmplare mai veche

neinteligibil

câteva becuri de pe marginea căii ferate

ne-mproșcă în față c-un galben bolnav 

nu mai mult de-o secundă

apoi dispar

.

sub noi roțile clănțănesc cuprinse parcă de friguri

.

în timp ce dormeai

ți-a alunecat dintr-un ochi

o perlă

îi spun

iar ea ridică din umeri nepăsătoare

era probabil o perlă din vis

fiindcă eu nu-mi mai fac asemenea lucruri

din amintiri triste

.

demult

demult

demult

abia dacă îmi mai aduc aminte

.

nu te cred

(nici nu mi-ai spus cum te cheamă!)

toate femeile

ascund amintirile triste

sub sideful speranței

și-și atârnă perla durerii la gât

.

vai

pe care voi bărbații o despicați cu securea

în două

ne omorâți încă o dată

și dați strălucirea amintirii deoparte

doar să aflați ce se ascunde-n trecut

.

iar trenul își vede de drum

strivind între roți și șine de cale ferată

timpul …

Metamorfoză

Fusei la socri cu nevasta,

Și am rămas mirat de asta,

La dânșii soața mea e mută,

La mine acasă e limbută.

Abuz în serviciu

Nevastă-sa e bioloagă,

Iar casnicia lor e în declin,

C-a prins-o în zănoagă,

Cum studia un corp străin.

Unui ucenic

Cu ce profesor prost ai studiat,

De nu poţi să înfăptuieşti nimic?

Iar el răspunse entuziasmat,

Am fost autodidact de mic.

Dorinţă

Un chel spuse la soţioară,

După ce de aici m-oi duce,

Că n-am avut podoabă capilară,

Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.

La o întrunire de partid

Cum se creează între ei conexiuni,

Le explica un lider de partid…

Dar am şi eu suspiciuni,

Că-n capul lor e numai vid.

Dilemă

Am fost la o bijuterie,

Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,

Vreţi ceva pentru soţie,

Sau doriţi ceva mai scump?

Confuzie

Una cu fustă a atacat,

În miezul zilei pe maidan,

Iar la anchetă a declarat:

• Am crezut că-i scoţian.

Potrivire

Ce bine arătau ca miri,

Şi ce miros în jur plutea,

Ea - un buchet de trandafiri rozé,

El - un buchet de Aligoté.

Medicului epigramist

Încercând o epigramă,

Cu mintea-i filozofă,

Un medic mai de seamă,

A avortat o strofă.

S-a făcut reparații tot anul la CET,

directorul declara la TV:

Căldură va fi în orice casă,

Chiar de afară va fi ger...

Instant o abureală deasă,

A și ieșit de sub calorifer.

Împărțire pământ – cota doi acri

De la primărie,

A venit solie,

Şi-un tip cam acru,

Îmi măsură un acru.

Unui chel

Marcat pe veci de adevăr,

Și ca o răzbunare pe geneză,

Porni cu un buștean de păr,

La un tâmplar, să-l ia la freză.

Unui general retras la sat

Ne e bine un general,

Ca sa fie în general,

Prea comun,

Într-o comună.

fiecare, numai pentru el,

prin puterea setei de-avere,

își construiește

babilonul cel mare- 

un fel de matrice de percepere a realității.

pe străzile pustii și-ntunecate ale cetății,

ești lovit de

pene de corbi,

zgomot de petarde,

umbre din fumigene,

zăngănit de cătușe....

căteva elemente din arsenalul scutului pentru

democrație.

Într-un cuib de cucuvele,

Plânge umbra mamei mele,

Prin fereastră intră-n casă,

Raza ei întunecoasă,

Și se-ndreaptă înspre icoană,

Unde intră ca să doarmă.

Casa prinde rădăcină,

Umbra mamei e lumină,

Și se vede prin podea,

Ochii săi de catifea,

Și preumblă prin pământ,

Trupul ei bătrân, flămând,

Și se-ntinde ca o mână,

Printr-un vrej de mătrăgună,

Şi mă ia de după gât,

Să-i țin noaptea de urât,

Şi mă mângâie pe frunte,

Și pe tâmplele cărunte...

Și îmi soarbe de pe obraz,

Lacrimile de necaz.

Eu cu patimă sărut,

Lacrimile ei de lut,

Şi le-adun încet pe toate,

Zi de zi noapte de noapte,

Plămădind cu a mea mână,

Trupul ei de sfântă mumă,

Şi-n a șasea dimineață,

Am suflat cu a mea viață,

Dar icoana de pe masă,

Unde doarme seara acasă,

Maica mea cu chip frumos,

Îmi șopti cu glas mieros:

Nu se poate fiul meu,

Să mă știu în viață eu,

Iară tu să fii în casă,

Doar o rază luminoasă.

Fă din lacrima de lut,

Un altar înspre trecut,

Și pe masa sa întinsă,

Las-o candelă aprinsă,

Și să știi feciorul meu,

Că lumina... voi fi eu!

Maica mea, lumina mea!

Fiul meu, altarul meu!

Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,

Fereastra închizi în urma mea,

Și parcă aud un zumzăit de șoapte,

Cum zgârie pe geam și pe perdea:

Adio, nu te-oi mai vedea!

Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,

Iar locuri preumblate-mi par străine,

Întorc privirea-mi tristă înspre casă,

Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:

Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!

Port luna în priviri și inima pe targă,

Și caut un spital de inimi tinere, ucise,

Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,

Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:

Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!

Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,

Şi umblă șarpele pe mere coapte,

Se-ascund în scorburi pustnici goi,

Hai vino raiule înapoi!

Atomii se ciocnesc în eprubete,

În univers zbor îngeri pe comete,

Trudește Doamne și a șaptea zi,

Că ai Tu vreme spre a te odihni,

Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,

Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,

Să stea cu îngerul de după gât,

Și când ești trist, să-ți țină de urât.

Mă latră potaia din lanţ,

Hrănită cu carne din mine, mai dulce,

Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,

Mai bine-i făceam atuncea o cruce.

Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,

Pe băţul cel zvârl pentru aport,

Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,

Şi latră întruna a mort.

Mă latră potaia din cușcă,

Pe care-o înveleam când ningea,

Acum sare la mine și mușcă,

Atuncea pe mâini mă lingea.

Mă latră potaia, acuma căzut,

Şi sare precum un ghepard,

Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,

Vecinu-o hrănea printre gard.

Am numai câteva stări sufleteşti,

Nu pot ajunge la limită niciodată,

Se sting în mine sentimente fireşti,

Fiindcă am conştiinţa pătată.

Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,

Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,

Îmi e contrazisă de suflet făptura,

Şi în polemici mi se stinge privirea.

Mă consum la maxim în fiecare stare,

Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,

Nu pot respira decât pe culmi de disperare,

Iar paroxismul este a mea răsuflare.

Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,

Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,

Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,

Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.

Veniţi şi alungaţi-mi teama,

Voi, mângâieri de mamă ,

Se întinde peste mine drama,

Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .

Veniţi şi alungaţi-mi grija,

Voi, sfaturi părinteşti

Mă hăcuieşte-n suflet schija,

Şi toate în jur par nefireşti.

Veniţi şi-mi alinaţi durerea,

Voi, leacuri din străbuni,

Mi-e inima amară  precum fierea,

Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.

Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,

Voi, preoţi din altarele creştine,

O singură  meteahnă  nu-mi iertaţi,

Şi anume, c-am iubit pe orişicine.

Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,

Voi, îngeri păzitori,

Să-mi pot sălta pentru o clipă,

Privirea peste muritori.