Sărbători fericite !

Și brusc am încetat ca să mai scriu,

Iar muza mi-am închis-o-n turn,

Nu vreau ca sclavul lumii să mai fiu,

De-acum voi fi ursuz și taciturn.

În foc am să arunc ce-am scris până acum,

Iar scrisul meu va deveni tăcere,

Am ars în fiecare zi până la scrum,

M-am risipit în scris în loc să fac avere.

Ce să mai scriu, când văd sub ochii mei pierind,

Biblioteci și librării de-a valma,

Când văd poeți, profesori suferind,

Că s-a bătut cu neșcoliții palma.

Buldozerele sunt astăzi pe șosele,

Și sfarmă încontinuu călimări și harpe,

Te-nscriu în școli pe creier să te spele,

Și stau ascunși cu toții în gaură de șarpe.

Nu pot să scriu, că de-aș mai scrie,

M-aș așeza la masă și încontinuu aș plânge,

Și vor rămâne pe coala de hârtie,

Ca un protest, doar lacrimi mari de sânge.

Azi inima am întrebat-o despre tine,

Căci rănile din piept mă dor neîncetat,

De parc-aș fi un templu al iubirii în ruine,

Pe care-un râu de lacrimi treptat l-a inundat.

Și vei săpa adânc cândva printre vestigii,

Ca să-mi refaci tot corpul omenesc,

Și-atunci cu conștiința vei avea litigii,

Găsind sculptat pe oase: Te iubesc!

Și-ai vrea să mă mai scol dintre ruine,

Ori plânsă toată să alergi-napoi în timp,

Să îmi dedici iubirea și să-mi fie bine,

S-aduni toți anii duși în doar un anotimp.

Dar astăzi templul dăinuie-n picioare,

Și-l vizitează noaptea ușoare nostalgii,

Tristețea îi aduce ofrande și osanale,

Doar tu iubito, tu nu mai vrei să vii.

Și zilnic cade de pe templu câte-o piatră,

Și mor iubiri abandonate ceas de ceas,

Iar tu, departe de a fi femeia idolatră,

Spășită ai să te-nchini la ce a mai rămas.

Nu îți dau voie ca să pleci,

Atâta timp cât brațul te mai știe,

Cât umbra ta pe drumuri reci,

Al greierului cânt învie.

Te strig aiurea printre ploi,

Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,

Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,

Își fulgeră lumina păcătoasă.

Arunci ocheade înspre stele,

Să fiu gelos, să plec acasă,

Sclipirea lor ți-o faci mărgele,

Și-mi pari aievea de frumoasă.

Dar n-am nici cal ca să te fur,

Și nici palat cu împărăție,

Am doar un vis măreț și pur,

Ca tu să-mi fii pe veci soție.

Averi nu am îndeajuns,

De fapt sunt lefter în chimire,

Eu, însă țin în piept ascuns,

Un munte de iubire…

Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,

Părintesc mângâiată de lacrimi,

Mi-o tratez cu otrăvuri suave,

Şi insomnii pline de patimi.

Amintirile au început să-mi putrezească,

Am încercat întunericul să adorm,

Dar el spre infinit începe să crească,

Totul în mine devenind confuz şi inform.

Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,

Iar aceasta este realizarea tinereţii …

Prin degetele de la mâna amputată risip,

Petale veştejite din trandafirul vieţii.

Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,

Într-un leagăn cu muguri de ciumă,

Moartea plăcerea demonic îşi cântă,

Pe durere de tată şi mumă.

… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat

  etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a

  mea suferinţă. Mama râde de mine…

Mi-am luat bilet spre trecut,

Într-un tren ce gonește înapoi,

În prezent nu-i nimic de făcut,

În prezent, viețuiesc în nevoi.

Am bilet clasa întâi, loc la geam,

Şi aștept pe peron c-o valiză,

Unde-n ea mai nimica nu am,

Decât dor și din inimă-o schijă.

Am plecat spre trecut, spre acasă,

Peste valea cu pomi și grădini,

Amintiri peste suflet mă-apasă,

Şi zăresc peste tot doar străini.

O neliniște îmi bântuite-n trup,

Căci la poartă ruginită-i lăcata,

Temător bat în geam și ascult,

Dar nici urmă de mama și tata.

Mă așez lăcrimând lângă ușă,

Şi gonesc peste ani gânditor,

Lângă copilul cu chip de păpușă,

Ce cânta zi de zi în pridvor.

Mă vedeam cățărat în copaci,

Jucând mingea cu ceilalți copii,

Cu mama, când făcea cozonaci,

Cu tata alergând pe câmpii.

Parcă ieri am fost și la școală,

Prins în horă apoi ca fecior,

Stând la mama cu capul în poală,

Ori cu tata cosind pe răzor.

Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,

Mai așteaptă, m-am răzgândit...

Moarte, drept poruncă îți dau,

Să fiu în peretele casei zidit!

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Vai ce repede mai trece anul

Și înapoi nu poate să mai vie,

Este la fel cum irosește banul

Când e la shopping..a mea Mărie!

Mi s-a părut că e frumoasă

Când am vazut-o pe-nserat,

Ieri o vedeam a mea mireasă

Azi mi-a trecut...de însurat!

Sunt la piață pentru pepeni

Și poate mai sunt verdețuri,

Nu văd cumpărând pe nimeni

Toți se uită și se plâng..de prețuri!

Azi salariu mi-am aflat

După ce l-au indexat,

Și-am rămas tare mirat

Că n-au pus și...au tăiat!

Ne-au luat norma de hrană

Că aveam câștiguri mari,

Voi cânta seara în strană

Și primi bani..de la pălămari!

Ne pregătim, că vin alegeri

Iar Ei se luptă pentru liste,

Unii ne mint cu-a lor prelegeri

Iar alții la biserici...dau acatiste!

-Drumule,unde mă duci?..

Cu priveliști mă seduci;

Îmi promiți covrigi în coadă.

Viselor deșarte pradă,

Devenisem peste noapte,

Bântuită de propriile șoapte.

C-am ales țară străină,

Ce nu pare ca -- n vitrină.

Din rădăcini m am smuls,

Mânată de-un impuls,

Să -mi schimb ursita,

Depășindu -mi limita.

Dar, împlinirea mea interioară;

E dor în gândul ce zboară 

Spre tărâmul meu iubit,

Unde -am crescut și pătimit,

Unde chiar mă simt acasă 

Cu mușcate la terasă.

-Du-mă , drumule -napoi;

Acolo -ntre pereții goi,

La masa lipsurilor mele,

Să privesc la stele 

Cu ceaiul meu și -o pâine 

Fără grija zilei de mâine...

o vreme te-am tot căutat prin ganguri

mi-am zgârâiat retina de întuneric

am inhalat mirosul  neplăcut al țigărilor de contrabandă

Cernobîl

și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată

din rulotele de pe margini

întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo

iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili

ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”

nu

aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri

în derivă

ăilalți

drogații  pereni

cu ciroze în ultimă fază la creier

„artiști underground” furioși și promiscui

inadaptabili

habar nu aveau

nu mai erai de-a lor

lumile subterare se degradează dramatic în timp

coloanele vertebrale se strâmbă

te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas

faci cataractă

cineva trage apa mereu peste tine

canalizarea urmană deversează cadavre

n-apăreai nici la persoane dispărute

în evidența Poliței

( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)

nici la crime cu autori necunoscuți

dar n-am încetat să te caut

m-am dus și la singura morgă din oraș

deschisă publicului

am răscolit morții rămași în sertare

am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi

mânjite de sânge

degeaba

nu apăreai nicăieri

poate că nici n-ai existat…

   Îmi țin strâns în palmă,

Bucățile rupte ale sufletului,

Încerc să-l refac dar nu e complet...

Bucățile lipsă nu le mai găsesc,

               Dar,

Încerc să păstrez ce-am aflat,

      Fără să-l strivesc!

Dragi cititori,

astăzi nu închei doar o serie de poezii, ci o parte din mine care a învățat să respire Am scris nu pentru aplauze, ci pentru că în mine era prea mult zgomot ca să rămână nerostit. Fiecare poezie a fost o rană disciplinată, un adevăr spus, o luptă între ceea ce simțeam și ceea ce aveam curajul să recunosc.

V-am lăsat bucăți din mine fără să cer nimic înapoi. Unele au fost crude, altele fragile, dar toate au fost vii. Dacă v-ați oprit măcar o clipă din fuga voastră ca să simțiți un vers, atunci existența lor și-a găsit sensul.

Nu plec învins și nici obosit.Plec golit de tot ce trebuia spus. Există o liniște după furtună pe care nu o poți explica, doar o porți. În liniștea aceea mă retrag acum, fără promisiuni și fără întoarceri anunțate.

Dacă m-ați citit, m-ați cunoscut.

Dacă m-ați simțit, m-ați înțeles.

Iar dacă m-ați uitat… atunci poate exact asta trebuia să se întâmple.

Vă mulțumesc că ați fost martori la o inimă care a ales să nu tacă, chiar și atunci când ar fi fost mai ușor.

„Am scris ca să nu tac.

Am ars fiecare cuvânt până a devenit rană sau adevăr.

Nu am scris ca să fiu înțeles, ci ca să nu mă pierd.

Dacă ai simțit ceva, atunci n-a fost în zadar.

Dacă v-ați regăsit în rândurile mele, înseamnă că n-am fost singur.

De aici nu mai plec doar mă opresc din a explica.

Aici se opresc cuvintele mele, dar nu și ceea ce au lăsat în voi.”

Să adormi încet, suflet blând,
Așa cum mă linișteai odinioară,
Cu tăcerea ta caldă, răbdând
Povara durerilor mele, amară.

Ai plecat cu o jumătate din noi,
Știind că tot ce rămâne e greu,
În zilele dulci când răsuflu-n nevoi,
Mă țineai doar prin tăcerea mereu.

Unde ai ajuns, departe de dor,
Sper că lumina te poartă senină.
Iartă-mi suspinul și-al lacrimii nor,
Iar poveștile noastre, păstrează-le-n tihnă.

Te-am chemat "prieten", axolot blajin,
Mă priveai ca o umbră de soare,
Un ecou ce trăiește și-apune divin 
Lăsând amintirea să doarmă sub zare.

“Prietenul meu cel mai bun nu imi oferea sfaturi, avuții cu carul, fericire fara sfarsit……ci doar liniștire… asta e tot ce doream.”