Nu...

Azi stau cu fruntea-n palme abătut,

Nu pot să iert nimic din ce s-a petrecut,

Peste iubirea noastră bate-un vânt ciudat,

Sărutul de pe buze sub lacrimi s-a uscat.

Se rupe cerul din senin și aprig plouă,

Pe păru-ți ud se-adună-n ciucuri rouă,

Iar floarea de mireasă își scutură petala,

În sângele-mi de mire pătrunde grabnic boala.

Și pașii noștri, ce ieri mergeau spre casă,

Se risipesc acum pe-o cale mai întoarsă,

Privirea ta mă caută, dar nu mă mai găsește,

Ca un ecou ce-și pierde glasul și-apoi se risipește.

În pieptul meu se strânge acea tăcere grea,

Ca fumul unei toamne ce arde altundeva,

Îmi spun că timpul, poate, va ști să ne dezlege,

Dar rana nerostită doar lacrimă culege.

Și totuși, printre nori, o umbră de lumină,

Se-așază blând pe inima ce încă ți se-nchină,

Că tot ce mi se-ntâmplă astăzi, nu-i decât,

Răstălmăcirea fadă a unui vis urât...

Irigaţi Sahara sufletului meu,

Plantaţi copaci şi daţi speranţă,

Umbrit voi încerca mereu,

S-aspir din nou la viaţă,

Dar irigaţi Sahara sufletului meu.

Precum copiii faceţi castele,

Din acest blestemat nisip,

Închideţi-mă în turnurile cele,

În care speranţele se înfirip,

Dar faceţi castele …

 Irigaţi Sahara sufletului meu,

 Râuri să fie fericiri şi iubire,

Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,

Iar pentru mine doar amăgire,

Irigaţi Sahara sufletului meu.

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,

Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,

S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,

Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.

Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,

Și iarăși mă minți că ai râs,

Și iarăși ascunzi niște patimi,

Sub tristul și blândul surâs.

Și iar înflorește uscata grădină,

Și iar mi te pierd printre flori,

Și sufletu-ți plânge-n surdină,

Și iarăși privești înspre nori.

Și iarăși vântul începe s-adie,

Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,

Și toamna din tine iarăși învie,

Și plângem nefiresc amândoi.

Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,

Și iarăși mă minți că-i lumină,

Și-ți plânge și ochii, și glasul,

Și cauți întruna la toate o vină.

Și iar va veni într-adins o durere,

Și iar va pleca negreșit înapoi,

Și iarăși mintea și nervii vor cere,

Și iarăși va plânge sufletu-n noi.

Se scurge-n mine timpul ca o vină,

Pe dinăuntru-mi curge-un vis ascuns,

Și parcă-n piept mi s-a născut un plâns,

Ce nu se mai ridică spre lumină.

Sub mersul meu, pământul se desface,

Și simt cum mor cu fiecare pas,

Un zeu căzut mă ține la taifas,

Dar cred că-n tot ce-mi spune se preface.

Din ochii reci, priviri îmi cară-n minte,

Ca niște lupi ce-nvăluie păduri,

Iar din rărunchi mă fulgeră călduri,

Și-ncet mă nărui sub veșminte.

Mi-e frică să adorm și încă tremur,

Bolborosesc cuvinte fără rost,

În piept mi-e plânsul mai anost,

Și parcă-n toată casa e cutremur.

Un hohot surd la geamuri se-nfiripă,

Tavanul parcă stă să cadă,

Pe hol stau umbrele la coadă,

Și brusc oglinzile se-ntunecă și țipă.

O, nu mai pot trăi fără coșmaruri,

Mi-e noaptea cumpărată de stihii,

Iar carnea de pe trup mi-o fac fâșii,

Ca sufletul să-l pot juca la zaruri.

Vântul suflă-n apogeu,

Cerul zace fără îngeri,

Pe pământ sunt numai eu,

Om înlănțuit de plângeri.

Nimicirea mea se-amână,

Cad în mine ca-ntr-un hău,

S-au dus toți fără să spună,

Ce-au făcut de-i așa rău?

Un frig glaciar m-apasă,

Peste tot se nasc furtuni,

Soarele lumina-și varsă,

Până-n fund de văgăuni.

Cerul urlă-a neputință,

Stelele se sting pe rând,

Urme calde de ființă,

Au sfârșit demult arzând.

Marea plânge fără margini,

Valuri crapă-n țărm pustiu,

Între ceruri și catarge,

Numai dorul mai e viu.

În genunchi pământul cere,

Zeilor să tacă blând,

Dar în loc de mângâiere,

Vin potopuri rând pe rând.

Timpul șuieră a jale,

Praful cade din zenit,

Peste umbre ancestrale

Totul pare c-a pierit.

Cerul zace fără îngeri,

A plecat și Dumnezeu,

Și în urma marii frângeri,

Pe pământ sunt numai eu.

Mi-e bine aici în mijloc de pădure,

Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,

Îmi bat în geam privirea să îmi fure,

Să nu mai plângă în așteptarea ta.

Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,

Și curg asurzitor  năstrușnice izvoare,

Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,

Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.

Cobor în neant ca vreascuri să adun,

Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,

Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,

Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.

Mai trece-un an împins cu greu din spate,

Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,

Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,

Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.

Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,

Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,

Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,

Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.

Azi tot sensul se dezbracă,

Stând lâng-un pronume stins,

Iar vocala stă posacă, 

Într-un alfabet învins.

Azi o frază îngenunchează, 

Plânge  să primească-un punct, 

Iar emoticoanele tronează, 

Peste-un alfabet defunct. 

Azi scrisoarea sângerează, 

De-un subiect subînțeles ucisă,

Iar limba noastră lăcrimează,

Când citește cum e scrisă.

Azi gramatica e îngropată, 

Și lacrimi de cerneală-i cad la căpătâi, 

Ca dintr-un ordin și litera-i uitată, 

Și troglodiți ne-ntoarcem la semnele dintâi. 

Cu capul în nori,

Mă regăsesc din nou această dimineață.

Aparent am uitat unde e pământul,

Deoarece calc pe o pufoasă albeață.

Pas cu pas, îmi ghidez drumul,

Prin plapuma de nori, din cer.

Dar am făcut o greșeală...

M-am uitat în jos, de sus.

Nu mi-a fost frică,

Din contră am rămas uimit.

De priveliștea, ce ai mei ochi au captat,

A pământului de jos, ce senin îmi zâmbea.

Deodată, norii au dispărut,

Și m-au lăsat să cad.

Dar eu nu cădeam,

Și totuși mă întrebam.

Ceea ce aud, e alarma mea?

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Pe-o hartă largă,îmi port destinul,

Sunt un simplu om,dar trăiesc suspinul,

Cu gânduri și dorințe ascunse-n noapte,

In visele mele,caut speranțe-n șoapte.

Prin lume și drumuri de-aș umbla,

Există o singură cale spre întâlnirea mea.

Din ochi căprui, sclipiri umile renasc

Ca florile-n primăvară toate cresc.

Sunt câmp de maci sub cer senin,

O simfonie vie de culori,

In ochii mei căprui, e un destin,

Ce poarta sclipirile din mii de zori.

Și-o bătaie de vânt de aș fi prin crengi,

Aș schimba ale lumii legi.

Din lacrimi ți-aș transforma uitarea,

Din zâmbet ți-aș frânge rechemarea.

de DT0918

Ce greu se-mpacă-n mine gânduri

Şi al sentimentelor fior,

Cu prea puţinii ani de viaţă

Dintr-un destin de muritor.

De ce-ai sădit în mine, Doamne,

Această lume atât de vie?!

De parcă viaţa ce mi-ai dat-o

M-ar însoţi o veşnicie.

E atâta abundenţă-n mine

De potenţiale dimineţi,

Că mi-ar ajunge pentru zile

Ce le-aş trăi în mii de vieţi.

Şi atâta freamăt mă animă

Când simt în mine totul viu,

C-aproape nici nu-mi vine-a crede

Că într-o zi n-am să mai fiu.

Ce să mă fac cu atâta viaţă?

Cum o să mă despart de ea?

Mi-e şi mai greu să mor acuma,

Când oricum moartea este grea.

Doamne, ne-am zugrăvit fețele

cu străluciri de ceară,

dar sub ele bate golul,

și urletul unei foame

care nu mai e de pâine,

ci de sens.

Ne-am înveșmântat trupurile

în frumuseți trecătoare,

dar sufletele ni le-am dat

pe arginți ieftini,

vândute la colțul dorințelor

care nu mai au rușine.

Chipul decadenței, Doamne,

nu e doar în palate,

ci în ochii care nu mai văd,

în buzele care nu mai rostesc adevărul,

în mâinile care nu mai binecuvântează

ci doar apucă.

Am făcut altar din confort

și Dumnezeu din poftă.

Am numit păcatul libertate

și tăcerea — înțelepciune.

Dar suntem goi, Doamne,

goi de Tine.

Decadența nu vine cu tunet,

ci cu zâmbet.

Nu ne doboară prin războaie,

ci prin lene și uitare.

Și ne trezim, încet,

fără inimă.

Dar Tu, Doamne, încă mai plângi

pentru chipul nostru stricat,

cum ai plâns pentru Ierusalim.

Nu ne lepezi,

ci ne cauți prin ruine,

ca un Părinte care-și recunoaște copilul

chiar sub straturi de praf și vină.

Ridică-ne, Doamne,

din acest chip căzut,

și suflă din nou peste noi,

ca lutul să-și amintească

de ce a fost creat.