Adolescența

Ești și nu ești
Un nor în zori.
Timpul doarme
Fără culori.

Stau întins pe malul apei

Și mă bate briza mării,

Vai cât este de frumos

Chiar și la sfârșitul verii.

Am plecat de la răcoare

De sub vârful Pietricica,

Poate fur un pic de bronz

Că la aur...șansa-i mică.

Valu-mi vine pân' la glezne

Și aduce alge, scoici, nisip,

Simt cum ceva mă izbește

Când mă uit, văd că-i..un șip.

Dinspre mare către plajă

Vine-un sunet de vapor,

Iar un om cu gura mare

Strigă..îmbarcarea domnilor.

Vasul pleacă în croazieră

Însoțit de-un stol de pescăruși,

Care-ți fură chiar din palmă

Și pe harță parcă-s..puși.

Soarele mă frige tare

Și pe burtă și pe cap,

Încerc gura cu o bere

De arsură poate scap.

Se aude-un megafon

Ce ne cheamă la spectacol,

Vine-o tanti cu porumbul

Cică-i din terenul ei agricol.

Nu mai stau deloc pe gânduri

I-au porumbul și biletul,

Număr restul din buznare

Și constat că-i mic bugetul.

Îmi pun ochelari pe nas

Și citesc atent de pe bilet,

Populară, pop și cu manele

Și Romică cu Palade..în duet.

Vine seara, plec la cazare

Să mănânc ceva în grabă,

M-aș întinde pentr-o oră

Dar nu pot se cântă-arabă.

Ora a venit pentru spectacol

Îmi pun pantaloni și un tricou,

Pentru noapte când e rece

I-au cu mine și-un sacou.

Nu vă spun ce show a fost

Și doar c-a făcut toți banii,

Pe la două vin spre casă

Puțin trist că se duc...anii!

Doamne, ne-am zugrăvit fețele

cu străluciri de ceară,

dar sub ele bate golul,

și urletul unei foame

care nu mai e de pâine,

ci de sens.

Ne-am înveșmântat trupurile

în frumuseți trecătoare,

dar sufletele ni le-am dat

pe arginți ieftini,

vândute la colțul dorințelor

care nu mai au rușine.

Chipul decadenței, Doamne,

nu e doar în palate,

ci în ochii care nu mai văd,

în buzele care nu mai rostesc adevărul,

în mâinile care nu mai binecuvântează

ci doar apucă.

Am făcut altar din confort

și Dumnezeu din poftă.

Am numit păcatul libertate

și tăcerea — înțelepciune.

Dar suntem goi, Doamne,

goi de Tine.

Decadența nu vine cu tunet,

ci cu zâmbet.

Nu ne doboară prin războaie,

ci prin lene și uitare.

Și ne trezim, încet,

fără inimă.

Dar Tu, Doamne, încă mai plângi

pentru chipul nostru stricat,

cum ai plâns pentru Ierusalim.

Nu ne lepezi,

ci ne cauți prin ruine,

ca un Părinte care-și recunoaște copilul

chiar sub straturi de praf și vină.

Ridică-ne, Doamne,

din acest chip căzut,

și suflă din nou peste noi,

ca lutul să-și amintească

de ce a fost creat.

Asta-i altă seară-n care gândurile nu-mi dau pace,

Copilul din mine urlă de durere și se zbate,

Vreau să-l ajut dar nu pot, n-am ce-i face,

N-a fost pregătit pentru lumea asta crudă,

Urechile lui cuvinte de ură nu vor să mai audă

Inima lui de iubire începe să se ascundă,

A iubit, de asta ochii în fiecare seară i se udă.

Este vina mea pentru că nu l-am pregătit

Nu i-am spus că doare dacă iubești și nu ești iubit,

Acum caut o cale ca singur să fiu fericit.....

Defapt nu caut nimic, nu fac nimic, doar îl mint....

Cum aș putea să-i spun c-am ales să sufăr o viață,

Cum să-i spun că-mi place să-mi curgă lacrimi pe față,

Cum să-i explic faptul că pot să iubesc și fără să fiu iubit 

Cum să-i spun că visele lui din cauza mea au murit....

El nu credea în iubire, dar eu am găsit iubirea adevărată

Ea este totul pentru mine, nu este doar o simplă fată,

Poate ea nu mă mai iubește, dar eu îi port iubire curată

Îl las să mă judece, dar n-am să schimb nimic 

Poate greșesc, îmi asum, îmi place să mă complic,

În viață am să iubesc tot ce-mi este interzis 

Am s-o iubesc doar pe cea căreia îi sunt promis.

Cu fapte sa arătat,

Domnul nostru împărat.

A făcut doar lucruri care,

Să vedem ce puteri are.

Sunt puteri Dumnezeiești,

Pentru că puterea lui,

Fiul Dumnezeului, nouă ni lea arătat,

Să credem cu-adevarat .,.

Hristos în lumina-i mare,

Arătând a lui schimbare,

Haine albe a-mbracat,

Nouă ni s-a arătat.

Iară bunul Dumnezeu,

A zis ăsta este fiul meu,

L-am trimis pe el în lume,

Să vă fie vouă bine.

Și trimite tot mereu,

Lumină-n mormântul său,

E lumina sfântă care,

O primim noi fiecare.

Nu există început,
ci doar ecoul unei absențe
care se pliază
pe conturul unui „acum”.

Într-un cuib de cucuvele,

Plânge umbra mamei mele,

Prin fereastră intră-n casă,

Raza ei întunecoasă,

Și se-ndreaptă înspre icoană,

Unde intră ca să doarmă.

Casa prinde rădăcină,

Umbra mamei e lumină,

Și se vede prin podea,

Ochii săi de catifea,

Și preumblă prin pământ,

Trupul ei bătrân, flămând,

Și se-ntinde ca o mână,

Printr-un vrej de mătrăgună,

Şi mă ia de după gât,

Să-i țin noaptea de urât,

Şi mă mângâie pe frunte,

Și pe tâmplele cărunte...

Și îmi soarbe de pe obraz,

Lacrimile de necaz.

Eu cu patimă sărut,

Lacrimile ei de lut,

Şi le-adun încet pe toate,

Zi de zi noapte de noapte,

Plămădind cu a mea mână,

Trupul ei de sfântă mumă,

Şi-n a șasea dimineață,

Am suflat cu a mea viață,

Dar icoana de pe masă,

Unde doarme seara acasă,

Maica mea cu chip frumos,

Îmi șopti cu glas mieros:

Nu se poate fiul meu,

Să mă știu în viață eu,

Iară tu să fii în casă,

Doar o rază luminoasă.

Fă din lacrima de lut,

Un altar înspre trecut,

Și pe masa sa întinsă,

Las-o candelă aprinsă,

Și să știi feciorul meu,

Că lumina... voi fi eu!

Maica mea, lumina mea!

Fiul meu, altarul meu!

E multă vreme de atunci,

Când alergam pe lunci,

Eram iad, tu erai rai,

Din piei de șarpe mă strigai,

Vânam săruturi între sâni,

Veninul îți curgea pe mâini,

Veneam foc și plecam scrum,

Iar pielea-ți mirosea a fum,

Și zilnic tot mușcam din măr,

Și-apoi râdeam de adevăr,

Azi ne târâm pe lunci târziu,

Iar pielea ne miroase a sicriu.

Ninge în parc ca niciodată,

Astăzi poți să mergi prin rai,

Băncile dorm sub zăpadă,

Doar pe fulgi mai poți să stai.

Brazii ninși par albi titani,

Ce s-au adunat grămadă,

Pe aleea cu castani,

Doarme omul de zăpadă.

Pârtii duc spre infinit,

Calci pe visuri și speranțe,

Totu' în jur e acoperit,

Alb cu-o mie de nuanțe.

Țurțuri plâng pe lângă gard,

Căci raza amiezii îi sărută,

Iar felinarele ce strașnic ard,

Când vine noaptea, îi salută.

Ninge întruna ca-n povești,

Iarna lunecă pe tobogan,

Și se aud din ceruri vești,

Că va sta în parc un an.

Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,

Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,

Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,

Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.

Rămân în tine o strajă la porțile durerii,

Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,

Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,

Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.

Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,

O sete fără apă, din care încă beau,

Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,

Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.

Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,

O veșnicie strânsă în tremurul de lut,

Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,

Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.

Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,

Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;

Şi taina care doare, va fi iar moștenită,

De omul ce iubește cu sufletul deschis.

Fără uși și fără geamuri îmi e casa,

Fără scaune împrejur mi-e masa,

Patu-mi este o pătură peste podele,

Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.

Atunci când soarele pe cer ardea,

Trageam un nor și îl făceam perdea,

Printre pereți când vântul șuiera,

Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.

Dar a venit la mine astăzi primăvara,

S-o găzduiesc un anotimp doar seara,

Și arăta precum o zână de frumoasă,

Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,

Și-am convenit să stea aici o veșnicie,

Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,

Și-n loc de uși aveam bujori și crini,

Și în ferestre doar roze albe fără spini,

Și în întreaga casă peste vechile podele,

Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,

Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,

Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.

Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,

Și azurul din privire o face mai frumoasă,

Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,

Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.

De te-aș pierde într-o zi,

S-ar sfârși și a mea viață.

Anii mei s-ar ofili,

Fără a buzelor dulceață.

Voi umbla c-un gol în suflet,

Și cu mintea sfâșiată,

Mă voi prăbuși în umblet,

Azi mai mult ca niciodată.

De te-aș pierde pentr-o clipă,

Aș zbura umil sub soare,

Și mi-aș frânge o aripă,

Ca să-ți fac din ea răcoare,

Să mă simți în adiere,

Cum te mângâi pe obraz,

Cum pierduta clipă cere,

Înc-o clipă de extaz.

De te-aș pierde pe vecie,

Eu m-aș împietri în timp,

Te-aș zidi cu poezie,

Și te-aș face anotimp,

An de an să vii în lume,

Peste veacuri, pe vecie,

Și să-mprăștii de pe culme,

Necitita - mi poezie.