no regrets

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls Fiktion im wirklichen Leben

Auch in Roald Dahls Kindergeschichte „Matilda“ steckt ein Körnchen Wahrheit. Das Porträt von Matilda (mit leichten Abweichungen von dem in seinen Schriften widergespiegelten Matilda) existiert im Alltag. Diese Person machte Permutationen, Logarithmen, Gleichungen, ich weiß nicht in welchem Ausmaß, Berechnungen mit der Potenz von 1000, ohne die Taschenrechnerfunktion des Telefons zu benutzen, las seit ihrem vierten Lebensjahr und sah als ältere Schwester ihre eigenen Interessen und Leidenschaften sich die Nägel mit Nagellack lackierte und ihr Bruder ein Fußballspiel mit einer argentinischen Mannschaft, ich weiß nicht, zuschaute, wenn ihr Vater sie unterschätzte, dann schmierte er das Futter der Jacke, die er am häufigsten trug, mit einem Antitranspirant-Roller ein, er Sie wusste, wie lange es dauern würde, bis alle Müsli in ihrer Schüssel aufgebraucht waren, sie wusste auch, wer sie beliefern würde, und bevor sie aufgebraucht waren, wählte sie immer Milch von der gleichen Firma (weil nur die, die ihr schmeckte), das merkte sie auch Sie sah aus, wie viel sie einschenken musste, um die Tischdecke nicht zu überschwemmen, sie wusste, wie sie beim Tanzen nicht ausgelacht werden konnte, indem sie ihrem Partner auf den Fuß trat, sie wusste viel genauer, wann es regnen würde, als die AccuWeather-App, hatte sie das Gefühl Wenn sie von denen in Ich schwöre, abgelehnt oder akzeptiert wurde, fühlte sie sich oft missverstanden, obwohl sie jederzeit jeden verstand, sie kannte die Gründe und Ängste aller, sie wusste, dass sie sich nicht unterlegen lassen durfte, sie wusste, wie sie für sich kämpfen musste Rechte, für Gerechtigkeit und Wahrheit. Für sie war es immer wichtig, was fair war. Er war schon immer ein ruhiger, bodenständiger, aber ebenso lustiger Mensch. Dank der Bemühungen aller wurde niemandem Unrecht zugefügt oder ignoriert.

Er sah die Absichten eines jeden, was jeden Menschen beseelt, was ihn belebt, was ihn deprimiert oder ermüdet. Sie wusste, wem sie vertrauen konnte und wer sie in einer komplexeren Situation im Stich gelassen hätte. Cam konnte sich fast vorstellen, was von jedem zu erwarten war, wie sie reagieren würden, was sie dazu bringen würde, zu kooperieren oder die Idee der Zusammenarbeit abzulehnen, wie sie mit jedem einzeln sprechen würden. Niemand konnte sie mit irgendetwas überraschen, sie kannte die meisten Situationen, die auf dem Weg auftreten konnten.

Er konnte die natürliche Schönheit der Menschen sehen, nicht die künstliche Schönheit, dass sie sich schminken würden, dass sie Lippenstift auftragen würden, dass sie ein voluminöses Volumen in ihren Haaren erzeugen würden oder dass sie im Fitnessstudio an all ihren Fähigkeiten arbeiten würden Muskelgruppen. Nein, nichts dergleichen, sie schätzte die Menschen als das, was sie waren, nicht als das, als was sie erscheinen wollten. Sie brauchte keine unnötige Kosmetik, Natürlichkeit war das Echtste, deshalb war sie schön. Das Besondere an ihr war die Tatsache, dass sie Menschen für das schätzte, was sie waren, und nicht unbedingt für das, was sie boten oder bewiesen. Dies alles geschah, weil sie die Menschen aus allen Perspektiven sah, ihre Blicke aufnahm und sie las, als würde sie Romane lesen. Sie war bestrebt, die Einzelheiten der Persönlichkeit jedes Menschen zu beobachten und das Beste aus jedem herauszuholen, so wie eine Biene Pollen von Blumen sammelt, um sie zu Honig zu verarbeiten.

Gleichzeitig war sie bescheiden, sie erkannte, was sie konnte und was nicht. Sie hätte nie gedacht, dass sie das alles alleine schaffen könnte. Er kannte seine Grenzen. Sie verstand, dass es Situationen gibt, in denen sie auch ihre Bekannten konsultieren muss, um deren Meinung zu äußern und mit Kenntnis des Falles zu handeln.

Er hatte ein sehr feines und sorgfältiges Verständnis für die Konsequenzen seiner eigenen Handlungen und wie diese sich auf die Menschen um ihn herum auswirken könnten.

Die Figur aus Roald Dahls Buch könnte in niemand geringerem als Cecilia ihre heutige Entsprechung finden.

Supraviețuirea m-a ținut atât de ocupat...Pe planeta mea, furtunile sunt tot mai dese, vulcanii s-au trezit cu toții. Cutremurele se succed zilnic, violente. Nu prea am unde să mă adăpostec.
Soarele apare atât de rar, încât pielea mi-a devenit transparentă. Dorm puțin, ascuns cât mai adînc în mine, și asta doar atunci când găsesc o cavernă, o gaură în pământ, un refugiu cât de mic unde să îmi pot aprinde sângele pentru puțină căldură, dar să știi că atunci când o fac, ies de fiecare dată din mine, să te caut.
O piatră sisifică mi-a crescut în inimă și uneori, atunci când singurătatea care mă vânează pare obosită, o urc puțin câte puțin cu speranța că voi putea cândva să o scot, astfel încât brațele să-mi redevină aripi.
De multe ori însă, precum în legendă, sunt nevoit să o iau de la început. Tot mai densă, mai grea, piatra se întoarce, se rostogolește, mă țintuiește. În acele zile mi-e cel mai greu, dar nu renunț. Chiar dacă mă simt foarte slăbit, mă opintesc și iarăși o împing. Când nu mai pot, o proptesc cu câteva amintiri care mi-au rămas de la tine. Le înfig sub piatră și trag nădejde să reziste până voi avea destulă putere să împing mai departe.
Jungla e nemiloasă și rareori găsec timp să îmi amintesc altă viață, să îmi fac planuri sau iluzii prea mari.
Stiu că nimic nu este ceea ce pare a fi și că de fapt sunt închis în propria minte, dar cutreier într-un labirint atăt de elaborat conceput încât nu am reușit până acum să întrevăd o cale de ieșire. Nici nu știu cine sunt, dacă pe aici mai există cineva, deși sunt convins că am zărit câteodată niște umbre umane furișându-se prin preajma mea. Într-o zi chiar m-am împiedicat de o cruce pe un deal arid. La fiecare extremitate avea urme de sânge și piroane înfipte adânc în lemn. La câțiva pași, o coroană din spini, m-a sângerat în talpă.
N-am mai putut să mai merg și m-am adăpostit în grota din apropiere. Am găsit acolo un cearceaf alb, pe care era pictat un om răstignit. M-am învelit cu el și am adormit imediat. Am visat că am murit și omul de pe cearceaf m-a luat de mână și am zburat. Era foarte multă liniște și multă lumină...orbitoare.
Nu mi-a spus nimic, dar ajunși într-un fel de sală de cinema, m-a așezat pe un scaun din catifea roșie chiar pe primul rând. Un rând care nu avea decât două locuri.
Am crezut că tipul de pe cearceaf se va așeza și el lângă mine, dar a dispărut.
De-abia când pe ecranul din fața mea, a început să se deruleze un film 7D cu viața mea, am știut că parfumul de lângă mine e al tău. Inconfundabil în univers.
- Taci ! Timpul vorbelor a trecut! Privește doar!
O femeie tocmai mă năștea pe ecran.
Când m-am trezit, pentru întâia oară după multă, multă vreme, cateva raze de soare se furișau în grotă, peste mine, rătăcitul învelit cu Iisus. Îmi amintisem de El și de mama. Parcă la orizont întrezăream o cale. Am zâmbit, am sărutat crucea pierdută în junglă și am plecat mai departe. O altă zi în labirint!

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Miras

Bugün özel bir nesneden, hâlâ evin tavan arasında bir şeyler saklayan bizler için çok değerli olan bir nesneden, daha doğrusu fötr şapkadan bahsedeceğiz. Bavyera şapkası, inkar edilemez tarihsel öneme sahip bir şapka, beş vaftiz, iki mezuniyet, birkaç düğün ve hepsi bu. Sadece birkaç neslin sahip olduğu şapka, ancak giymek için giydiklerini sanmıyorum, uzun zaman önce artık giyilemez durumdaydı. Daha önce de belirttiğim gibi, hissedilir, mavidir (elektrik mavisi veya kraliyet mavisi) ve yan tarafına bir tüy iliştirilmiştir.

Cecilia'nın büyük büyükannesi onun mümkün olan en iyi koşullarda tutulması konusunda ısrar etti. Olan bir şey oldu, sadece zaman geçti ve artık eskisi gibi değil, eskisi gibi oturmuyor. Mavinin tonu bile artık canlı değil, daha perişan, eski, tozlu. Vintage kıyafet fikirleri için harika olurdu, ancak bunun dışında sadece koleksiyon için güzel kalmasını sağlayın.

Şu ana kadar şiirsel bir şekilde anlatılan şapkanın büyük bir kusuru gizlediğini, daha doğrusu bir güve ailesine ev sahipliği yaptığını öğrenmek Cecilia için hiç de küçük bir sürpriz değildi. Şunu kabul edelim ki, birisi şapkayı miras olarak aldığında, sadece şapkayı almaz, aynı zamanda ona güveler de bulaşır.

Bir aile şapkanın içinde yaşayacaktı. Aile?, o kadar çok?, belki hanedan, aynı zamanda bir kralı ve bir hükümdarı var ve tam teşekküllü bir monarşi için ihtiyaç duyduğu hemen hemen her şey var. Ama insan bunu nasıl beğenebilir? Ne zamandan beri naftalin yok? Pronto ne zamandan beri haşere kontrolü için kullanılıyor? Öfkeli ve düşünceli Cecilia kendine sürekli bu soruları sorar. Herkesin gösterdiği özene rağmen şapka bu hızla parçalanıyor. Eğer o büyük büyükanne bilseydi ve hayatta olsaydı çok kızardı. Cecilia, ihtişamını başka bir zaman geri kazanmak için bir çözüm düşünerek oturuyor ve oturuyor.

Buldu, ne yapacağını biliyor, onları öldürecek bir çözüm bulacak, öldükten sonra malzemenin sökülmek istenen kısmını alıp kesecek.

Açıkladığım şekilde ilerleyin. Ancak kesilen kısmı daha fazla oynatıp derinleştirerek makasla malzemenin diğer tarafına ulaşır. İyi insanlar, dört nesildir buna sahipsiniz, birisinin size bıraktığı bir varlığa nasıl sahip çıkacağınızı nereden biliyorsunuz? Bunu sana omuzlarına bir sorumluluk yüklemek için vermedi, çok beğendiği bir şeye sahip olmanın senin için iyi olacağını düşündüğü için verdi. Ciddiyet sınırını gerçekten aştın! Şapkanın kendisini pek umursamadığınızı anlıyoruz, ama aynı zamanda onu size emanet eden büyük büyükannenizi de umursamıyor musunuz?

Cecilia, şapkanın orijinal rengine benzer bir iplik kullanarak dikiş dikmeye başladı. Amaç ne? Ne renklerde ne de kelimelerde mükemmel bir eş anlamlılık yoktu, ne yazık ki renk eşsizdi, yeri doldurulamazdı. +1,75 diyoptrideki Cecilia bunun aynı renk olduğunu düşünüyor. Başka ne diyebileceğimizi bilmiyoruz... niyet iyiydi... "ihtişamını bir kez daha geri vermek", ama aşırı gayret nedeniyle sonuç biraz hatalı oldu. Cecilia, takdir ediyoruz onu giydin, dezenfekte ettin, temizledin, bakımını yaptın, ki bu her zaman takdir edilir, ama keserken bu kadar eğlenmeseydin yine de çok iyiydi. Her şeyde dengenin olması her zaman tavsiye edilir. Eylemlerimizi, kararlarımızı ölçmek neden iyidir? Çünkü diyelim ki araba kullanıyoruz ve dönmemiz gerekiyor, önümüzde bir viraj var, hızımızı ölçmeliyiz (çünkü çok fazlası bizi yoldan çıkarabilir, yoldan sapabilir) yolumuz), o virajı hangi arzuyla geçmek istediğimiz, ne kadar süreceği, ne kadar hızlı, ne kadar uzman, ne bilmem ne olduğu önemli değil.. önemli olan ne kadar uyumlu ve ne kadar güvenli olduğumuzdur. Her şeyin üstesinden gelmeyi biliyoruz.Kimse bizi alkışlamıyor, biz sadece kendimiziz ve alkışa ihtiyacımız yok.

Aynı şekilde, bu durumda da, eğer sevgili Cecilia'mız onu tamamen iyileştirmeyi bu kadar şevkle istememiş olsaydı, miras kalan şapka bozulmadan kalabilirdi, müdahalelere, onarımlara, yeniden dekore edilmeye, rötuşlanmaya ihtiyaç duymazdı. Ayrıca, bazı şeylerin işe yaraması için çoğu zaman radikal bir değişiklik gerektirmediği de göz önünde bulundurulmalıdır; yalnızca kısmi veya sadece dörtte biri de aynı derecede yardımcı olabilir.

Cecilia...Cecilia...ya senin elin emin değildi ya da şapkayı çok önemsiyordun.

Mă apucă uneori o stare apăsătoare

Poate fi numită melanconie?

Sigur ați auzit de ea ,poate ați  trăit-o !

E un fel de dor ,de toate și de tot ...

Poate trecutul ne cheamă ?

Nu ne-a spus tot ce trebuia să știm ?

Sau ,a uitat având alte urgențe ?

Mi-e dor să mă plimb prin roua dimineții ,

Cu picioarele goale ,să aduc apă cu ulciorul

De la izvorul din dealul mic ,

Să mă opresc la umbra bătrânului nuc ,

Să ascult în liniștea înserării jalea unui cuc .

Iar când mă apucă un dor înflăcărat ,

Să plâng că nu știu pe ce drum să apuc...

Mi-e dor și știu că mulți mă înțeleg ,

Vine o vreme când ne întrebăm :

Ne-am achitat de datoria pe care o avem?

Am fost buni am fost răi ?

Ce bagaje luăm cu noi ?

                       -continuare-

A  venit iarna...Peste câmp se întinsese un covor alb,de nea.

În cușca mea era cald și bine,dar mi-a venit așa ,un dor de

hoinăreală. Am luat-o și pe Ledy și am pornit-o  amândoi ,prin-

tre troiene, hârjonindu-ne.Am alergat până ce blana lui Ledy s-a

umplut cu țurțuri de ghiață. Înfrigurați ,am pornit spre casă .Ca să

ne încălzim și să ne uscăm  am cerut voie în casă.Când ne-a văzut

stăpâna...ce-a fost la gura ei....pe mine m-a învitat să merg la cușca

mea de afară, însă  Ledy care era câine de casă și blana ei lungă

era plină de promoroacă  aîmbrăcat-o  cu o vestă a lui Andy și i-a

făcut un culcuș sub  vatra sobei unde era cald și bine. Eu aveam

un păr scurt  , eram uscat ,dar eram îngrijorat pentru prietena  mea.

eu eram vinovatul de această excapadă.

      Venise sărbătorile Crăciunului,în tot satul se auzeau colinde

Stăpânul meu Andy cu nu grup de prieteni ,au plecat cu -Steaua-

Zăpadă era peste tot dar pe ulițe se făcuse cărări ,și de astă dată

nu am mai venit uzi acasă.După ce copii colindau gospodari ,dădeau

colindătorilor : colaci ,covrigi ,nuci și de cele mai multe ori ,primeau

bani...când se făcea plata colindătorilor, eu și Ledi ne băgam în față

ca ei să înțeleagă că și  noi facem parte din grup.Era o forfotă  și ve -

selie ,chiote ,amestecate cu miros de sarmale și de cozonaci.

După miezul nopți, ne-am făcut inventarul la ce am adunat și ne-am

întors acasă fericiți de lunga plimbare din noaptea de Crăciun.!...

     Ce vremuri!...anii au trecut ....Ledy are ,puii ei cu care pot să mă

joc, îi țin între labele mele mari ,îi mângâi ,îi alint parcă ar fi ai mei...Da

acum am o viață nu frumoaaă, ci foarte frumoasă...și mai am atâtea

amintiri despre care o să povestesc cu altă ocazie...ne vom reîntănli

fiți siguri!...Al vostrul prieten :ATOS

,

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Het begin is belangrijk

Het begin, even moeilijk als opwindend. Je draagt in je hart een breed scala aan ervaringen, emoties, stemmingen en sensaties. Velen van hen zijn misschien te onhandig weergegeven, uitgedrukt, zo is het nu. Het is een periode van vaardighedenvorming, zoeken, ontdekkingen, onthullingen, leren van fouten en mislukkingen, momenten waarop je meer test, je bent er niet van overtuigd dat je door wilt gaan met waar je aan begonnen bent. Andere keren weten we dat er een nieuwe levensfase aanbreekt, waar we naar op zoek zijn, zowel voor onszelf als voor de mensen om ons heen.

Hoe het ook zij, het begin telt, stel je een goede atleet voor, die aan verschillende competities zou hebben deelgenomen en ik weet niet wat, zou hij daar nog komen als hij geen steun had, als hij niet de geluk om de coach te vinden die past bij zijn leerstijl en zijn behoeften? Nee, absoluut niet.

Op dezelfde manier kunnen we ons misschien een merknaam voorstellen: zou deze succesvol zijn geweest, zouden zoveel mensen daar iets hebben gekocht als er geen ondersteuning, advertenties en promoties waren geweest op ik weet niet hoeveel sociale mediakanalen? Nee, natuurlijk niet, de wereld zou niet eens weten dat dat merk bestond.

Het begin duidt op de onthechting van wat voorheen was. Het kan van tevoren gepland of ongepland zijn, het hangt af van waar we mee willen beginnen. Als we ons bijvoorbeeld willen inschrijven voor balletlessen, ja, dan kunnen we het begin plannen, ook dan is het niet echt planbaar als de instructeur niet op de afgesproken datum terugkomt uit zwangerschapsverlof. Als we met zwangerschapsverlof zijn kan de bevalling niet ingepland worden, kunnen we niet kiezen in welke maand we gaan bevallen, laat staan de dag, het tijdstip. Het gebeurt even. Dan hebben wij en het kind een begin, een nieuw pad dat we samen gaan bewandelen. Het maakt uit hoe we willen dat het kind zijn leven begint. Als ouders kunnen we kiezen wat we willen dat het kind krijgt. We uiten onze liefde alleen door hem geld en pakjes te sturen van ik weet niet welk speelgoed uit het land waarin we werken, maar ondertussen zorgt een vreemde voor ons kind? Laten we later niet verbaasd zijn dat er barrières en beperkingen zullen zijn tussen ons en het kind. Het gebrek aan nabijheid tot het kind en de communicatie met hem heeft invloed op zijn ontwikkeling, omdat hij zich door hen nooit gewenst zou hebben gevoeld. Hij zal zich alleen zijn biologische ouders herinneren, maar hij zal ze niet herkennen als ouders in de ware zin van het woord.

Aan de andere kant staan de ouders die ervoor kiezen om in het land te blijven. Morgen brengt onzekerheden voort. Deze stress die wordt gegenereerd door de onzekerheden die we ons voorstellen, vloeit over naar het kind, als we niet weten hoe we onszelf moeten beheersen en het kunnen laten doen wat het wil. Dan worden de ouders opvliegend en praten ze onzin, feitelijk onzin, tegen het kind, uit het niets. We besteden veel aandacht aan het kind in de eerste kinderjaren, omdat zijn geest als een spons is. Absorbeer alles, elk woord, gebaar, toon van de stem. Onwillig zal hij zich dat begin toe-eigenen. Het zal stemmingen, gedachten, indrukken en houdingen overnemen. Het zou zonde zijn als dit zou gebeuren. Hij moet vanuit alle gezichtspunten prachtig opgroeien, omdat zijn ouders hem langs de beste scholen zouden hebben gebracht, via de beste middelbare scholen, de veel gedroomde universiteit en ik weet niet waar, het zou tevergeefs zijn dat hij zou een lengte van 1,90 bereiken, goed ontwikkeld, atletisch en ik weet niet hoe, als we van binnen een mengeling van trauma's vinden, in onszelf bewaard, niet op tijd gerealiseerd, niet uitgedrukt, niet genezen. Aan de buitenkant zou het er goed uitzien, maar aan de binnenkant zou je zien dat er geen ziel in zijn groei werd gestoken, omdat het zeker zou ontbreken wat het meest waardevol zou zijn: mededogen en menselijkheid. Welke familie zal hij op zijn beurt vinden? Welke generaties zullen uit die familie voortkomen, enzovoort.

Hij heeft de warmte van de ziel nodig, net als de boom. Wanneer we hem planten, zorgen we er niet alleen voor dat hij water krijgt, maar ook dat hij recht en dik groeit. Hij heeft ook de warmte van de zon nodig om zich in alle opzichten goed te ontwikkelen.

Soms kan het begin betekenen dat je gaat sporten, fietsen, nieuwe recepten leert koken, enzovoort. Wees echter voorzichtig, als je ervoor kiest iets te leren dat je niet kunt leren door alleen maar video's op YouTube te bekijken en dat is alles, je hebt instructeurs of leraren nodig voor die baan, probeer dan iemand te zoeken die op zijn minst de minimale bereidheid heeft om te willen om je verlangen te begrijpen om die vaardigheid te leren, je intrinsieke motivatie om vanuit dat standpunt onafhankelijker te worden, je angsten, om je te ondersteunen waar het niet helemaal lukt, om samen dat obstakel te overwinnen. Anders zul je ook lijden, zul je ook vervuld zijn van frustraties, zenuwen die je voor die cursus hebt betaald en de instructeur heeft geen tijd voor je, hij heeft altijd anderen, hij geeft ze altijd voorrang boven jou, met alles wat je ook hebt betaald hetzelfde bedrag als de begunstigden.

Net als in schoolklassen bestaat er de theorie van meervoudige intelligenties, volgens welke er 9 soorten intelligentie zijn. Ik weet niet waarom sommige docenten nog steeds denken dat hun leerlingen goed moeten zijn in hun vak. Als hij ervoor kiest hem publiekelijk voor de klas te vernederen vanwege zijn weinig wiskunde, dan zou het eerlijk zijn als hij hem na die les zou financieren, hem geld zou geven om naar therapiesessies te gaan, om van zijn angst te genezen. van falen, angst die leidt tot bloedneuzen, misselijkheid, duizeligheid, slaap- en hartritmestoornissen. Als hij niet goed is in wiskunde, is dat absoluut geen probleem, misschien is hij expressiever, beter in schilderen, percussie, talen, sport, andere vakken. Het zou absoluut niet eerlijk zijn om hem te bestempelen met het etiket dat hij niets kan doen, dat hij het toch niet zou weten en niet zou begrijpen, dat er niets voor hem en met hem gedaan kan worden, dat niets iets oplevert in het leven. en allerlei van dit soort scenario's. Iedere man is uniek, hij heeft zijn eigen kwaliteiten die geoefend, bewerkt en aangescherpt moeten worden. Dat is wat ouders en leraren die het achterhaalde idee hebben dat als hij geen wiskunde kan leren, hij ook niets kan doen, zouden moeten doen. Uit nieuwsgierigheid voelen de afgestudeerden van de wiskundefaculteit zich tevreden nadat ze deze hebben afgerond. Hoevelen gaan uiteindelijk wiskunde onderwijzen als de weg om te worden wat ze wilden bij elke stap bezaaid is met obstakels, en zelfs verdiensten en kennis er niet meer toe doen? Toen hij uit een lijst van tien criteria niet aan slechts één criteria voldeed, anders voldeed hij aan alle criteria en werd hij nooit aangenomen? Wat voor zin heeft het om hen te dwingen een pad te volgen dat zelfs degenen die van wiskunde houden niet zouden volgen? Laat kinderen, leerlingen, allerlei soorten leerlingen hun eigen pad kiezen, hoe veel of hoe weinig het hen ook uitkomt! Plaats uzelf niet in de schoenen van andere mensen, denkend dat u hen beter kent, dat u intuïtief begrijpt wat zij willen, waar zij naar streven. Fouten die u zelf maakt, zijn veel gemakkelijker te corrigeren dan fouten die u maakt omdat anderen u hebben geadviseerd een fout te maken.

Het hangt van het geval af: als hij een volgzamer kind is, zal hij de situatie accepteren en proberen ermee om te gaan, hoewel hij depressief zal zijn, geen vrede met zichzelf zal hebben, vol woede zal zijn en verborgen frustraties zal ophopen. Maar als we het hebben over een natuur die niet gehoorzaamt, die onafhankelijk wil zijn in zijn eigen beslissingen en voorkeuren, lopen we het risico dat er steeds meer schooluitval komt. Hij zou bedenken waarom hij naar die mate-info-klas zou gaan, als hij toch nergens in voorkomt wat daar wordt besproken, niets op hem van toepassing is en niet bij hem past. Daarom wordt aanbevolen dat ouders hun kinderen begrijpen en hen in elke belangrijke levensfase ondersteunen.

Ook al concentreerde ik me op de minder prettige aspecten, ze maken deel uit van de realiteit van elk begin, het begin is tenslotte het meest ingewikkeld. Gaandeweg worden de dingen eenvoudiger en vloeiender, en wordt alles een ervaring die veel waardiger is om geleefd, ervaren en gevoeld te worden. Natuurlijk hebben de mensen die je in elke fase van het leven van een jongere tegenkomt, hun verdiensten.

Dus laten we onze ouders bedanken die ons zoveel mogelijk steunden, tot een bepaalde leeftijd gaven ze ons kansen, kleding, accessoires, gadgets en dergelijke, ze voedden ons, zowel met voedsel als met positieve gevoelens, dat ze ons een pil, dat ze onze wonden na elke val verbonden, dat ze onze depressie verzachtten toen we dachten dat het nutteloos was, dat ze het geduld hadden om ons te bestuderen, ons te analyseren en ons te vertellen wat het beste bij ons zou passen in de meeste situaties, dat ze met ons uitliepen door parken, naar kunstgalerijen, gelateria's en banketbakkerijen, dat ze een bepaalde smaak in muziek en beeldende kunst cultiveerden, dat ze ons de eerste instructies gaven, de eerste handleiding van het leven.

We danken ook de docenten, docenten en professoren, omdat zij ook een groot deel van de tijd bij ons hebben doorgebracht en zij misschien hebben ervaren wat wij hebben meegemaakt; de emoties van de examens waren niet alleen de onze, maar ook die van hen. We waarderen elke goede gedachte, elke keer dat ze ons de klas lieten verlaten als we ons niet lekker voelden, als ze ons corrigeerden, als ze ons dwongen ik weet niet welke concurrentie, als ze het ons uitlegden, als we spelden, lazen met hen, toen ze ons nieuwe dingen leerden, toen ze ons lot veranderden, toen ze betekenis aan ons leven gaven, toen ze ons hielpen onze tijd beter te beheren, om niet langer zo verstrooid te zijn als wij.

Dank uit de grond van ons hart aan iedereen die ons heeft geholpen te evolueren, nuttige veranderingen heeft doorgemaakt en ons onder hun beschermende vleugel heeft genomen.

 Oasele devin fragile si se rup.

 Oamenii mor si inimile devin slabite cu fiecare atom din corpul tau.

As vrea sa fii soare arzator
Sa-mi scapi inima de dor.
Fii si cerul innorat
Ca sa uit ce ne-a legat.

Iar daca-mi vei fii lumina,
As uita cine-i de vina.
Dar tu alegi sa fii ploaie in loc,
Iar asta n-ajuta deloc.

Timpul repede-a zburat

Pe tine nu te-am uitat,

De durere n-am scapat,

Visele le-am spulberat

Dar nimic nu am uitat

Din ce tu mi-ai provocat:

O iubire la patrat,

O tristete ai lasat.

Pe suflet tu mi-ai pictat

Doar sperante,e pacat!

La fel ca mine,

Inima mea e incapatanata si nu vrea sa renunte la ideea de tine.Desi incerci din rasputeri s-o strangi,s-o legi,nu renunta niciun pic.De ce? Pentru ca te cunoaste indeajuns de bine incat sa stie ca nu-ti doresti acest lucru,doar ca vrei sa-i dai de lucru,sa se deschida de tot pentru tine si sa nu simta frica,ci numai stari de bine.

  Fiecare factor de stres caruia ii faci fata devine o treapta spre o forma mai evoluata si mai puternica a ta. Stresul este si devine putere,pentru ca noi il coplesim,nu invers. Trebuie sa invatam ca noi suntem personajele principale,dar si naratorii propriei vieti. Ne scriem povestea,regulile. Fiecare decizie contribuie la dezvoltarea sau esecul nostru. Uneori suntem absorbiti de oamenii din jurul nostru,la viata lor,iar atunci cand realizam ca o duc nitel mai bine ca noi devenim invidiosi si cream ura intre noi. In zilele astea cam asa functioneaza lucrurile,ne comparam cu altii pentru ca undeva in drumul nostru spre succes ne-am pierdut increderea,stima de sine. Asa ca facem diverse pauze si poate devenim mai anxiosi decat am fost la inceput din pricina anumitor ganduri. Cand atentia noastra este indreptata catre lucruri care nu ne fac bine,uitam sa ne bucuram de lucrurile simple si care conteaza cu adevarat. Nu ai nevoie de multe in viata ca sa fii fericit. Daca ne-am iubi pe noi insine macar pe jumatate cat ii iubim pe cei apropiati,am fii mai sclipitori! Iubire,de orice natura ar fii ea,te face sa stralucesti si pe plan personal,dar si profesional. 

     Sa-ti simt buzele impletindu-se cu ale mele

     Sa simt ca timpul s-a oprit

     Sa simt ca-mi sare inima din piept

     Sa stiu ca doar tu ai acest efect