Maica mea, lumina mea!

În sertarul gălbejit

Zace poza de demult;

Chipul palid și boțit 

M-afundä in tumult.

Din trecutul răvășit 

Picură din nebuloasă 

Spiritul cel bântuit

De amintirea dureroasă.

Sărut imaginea din nou

Din suflet amărui .

Din nostalgicul ecou

Bolta mi-o învălui.

Ochii mamei pironiți 

Mai vii că niciodată,

De ploaia mea stropiți 

Din fotografia mată..

Glăsuind în șoapte 

Clipe-n șir, nepieritoare;

Plutesc cu ea in noapte,

Unde visu-i dă suflare..

Iubeste-ti mama
Tu cel ce mai ai o mama 
Fii fericit ca inca o ai
Vocea ei calda sa-ti spuna
Veniti la mama in vizita
Iubeste-ti mama
O vorba buna sa-i soptesti
Numai o mama stie bine
Cum inima sa ti-o aline
Raspunde-i cu blandete
cand te cheama
Iubeste-ti mama
Nimeni nu te va iubi
asa cu te iubeste mama
Ce bine e cand ai o mama
Mai vrea si ea o alinare
Ea pentru tine s-a trudit
Iubeste-o si respect-o
Na-i dreptul sa o judeci
Tot ce esti e datorita ei
O mama merita iubita
Fa-ti timp si stai cu mama
Iubeste-ti mama

Acolo sus, pe cerul plin de stele,
Zăresc şi chipul mamei mele.
Ce încearcă într-una, să-mi vorbească,
De relele de pe pământ, să mă ferească.

Şi tac, ascult şi încep acum să plâng,
Când ştiu, că mama a plecat de pe pământ.
La ceruri sus, va fii mereu,
Că aşa a vrut-o, bunul Dumnezeu.

Dar mult prea tânără, săraca a plecat,
Acolo sus, la Domnul a urcat.
Şi paşii i-mi veghează zi şi noapte,
Vorbinu-mi, mie doar în şoapte.

Şi încerc cu ea, în noapte să vorbesc,
Dar chipul ei, blajin nu îl între zăresc.
Şi de odată eu tresar, mirat din somn,
Privesc icoana, din perete şi apoi dorm.

Şi dimineaţa, mă trezesc îngândurat,
Căci visul, repede sa terminat.
Şi deodată, repede îmi dau seama,
Căci pe pământ, nu mai e mama.

Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,

Când îmi citeai fiind copil,

Și cum stăteam în poala ta cuminte,

Strângând la piept păpușa de vinil.

Și-acum îmi pare printre rânduri,

Că îți zăresc privirea blândă,

Și mă scufund ades în gânduri,

Și mă întreb ce vrea s-ascundă.

Mai dau încet o pagină la carte,

Un basm cu fete împărătești,

Și simt cum inima mocnit mă arde,

Căci parcă tu măicuță mi-l citești.

Azi de ziua ta,

Iubirea ți-o aștern pe foaie,

Pentru că, iubirea ta mama,

Nici în vise nu-i mai mare!

Roșie ca trandafirul,

Puternică ca vârtejul,

Veșnică-i puterea ei,

Răsarită dintr-un tei,

De dragoste de mamă!

La multi ani ,iubita mama ,

Izvorul vieti mele ,

Tu cu dragoste si chin ,

Imi oferi zile senine .

La greu tu ma sprijini ,

Ori cat de greu ti ar fi ,

Imi oferi tot ce ai ,

Cu a ta inima buna .

Toate noptile nedorimite

Cu a ta grija nesfarsita

Iti multumesc , mama ,

Pentru a ta jerfa .

Prin munca ta ,

Mi ai fost ispita ,

Cu ale noastre neintelegeri ,

Fara lipsa de apreciere .

Tu tot a mea mama ,

De dor si chip neinteles ,

Te voi iubi mereu ,

Ca pe o nefiinta !

Pe mulți ai fericit în lume, 

Deși cu greu tu te-ai născut, 

Ai generat și opere postume, 

Și orice om te-a cunoscut. 

Ai învățat savanți, elevi și profesori, 

Din scoarță-n scoarță te-ai descoperit, 

Și n-am crezut că ai să mori, 

De mână celor care te-au citit. 

Ai plâns ades cu cei îndrăgostiți, 

Și ai înduioșat cu Făt-Frumos copiii, 

Între coperți am stat cu toți uniți, 

Sub aura poveștii, cântului și-a poeziei. 

Ai fost uitată în mari biblioteci, 

Ori arsă în răscoale și proteste, 

Iar când ai vrut secrete să diseci, 

Mai marii lumii au început să te conteste. 

Și-au hotărât în școli să fii hulită, 

Te-au îngropat sub telefoane și tablete, 

Doar de nostalgici, tu mai ești citită, 

Și plângi pe-un raft, de pe-un perete. 

În vile somptuoase ești decor, 

Te-au îmbrăcat în aur ca pe-o stea, 

Apoi l-au ponegrit pe scriitor, 

Și l-au silit urmași să nu-ți mai dea. 

Se mai închide încă-o librărie, 

Pier multe milioane dintre voi, 

Iar azi trăim o mare tragedie, 

Cultura se aruncă la gunoi. 

În ochii mei se zbate-o umbră rece,

Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,

Iar timpul, ca un dor necunoscut,

Din rană mi se scurge și petrece.

Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,

Un vis uitat sub cerul de pământ,

Iar dragostea cu glasul ei plăpând,

Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.

Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,

Pe care timpul nu poate s-o mai coase,

Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,

Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.

Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,

Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,

Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,

Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.

Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,

Eu port în piept un strop de infinit,

Și amorul meu ce încă plânge risipit,

Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.

M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,

Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,

Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,

Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.

Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?

De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?

Să pot să zbor înspre infinităţi,

Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.

Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,

Înălţările mele sunt căderi în abisuri,

Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,

Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.

Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,

Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,

Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,

Şi apoi liniştite se sting în reflux.

Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,

În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,

Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,

Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.

Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,

Voi declara nule toate trăirile avute,

Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,

Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.

În largul tăcerii, un tunet ascuns,

Îmi sună în piept ca un gând nerostit,

O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,

Deschide porți vechi spre un timp infinit.

Din pulberea nopții îmi fac un altar,

Cu stele asfințite și oceane de jar,

Iar gândul mă duce, străin și hoinar,

Prin somnul uitării, într-un vis secular.

Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,

Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,

Dar glasul iubirii, din visuri desprins,

Purcede prin mine și intră-n pământ.

Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,

Un cântec uitat între cer și pământ,

Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,

Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.

Tăcută stai sub bradul falnic,

Și-ngândurată brusc ai devenit,

Să îți vorbesc îmi e zadarnic,

De ce am mai venit?

Privești în gol cu ochii reci,

Și trupu-ți pare îmbolnăvit,

Refuzi cu mine să petreci,

De ce am mai venit?

E câmpu-n jur umplut cu flori,

Și-un tril de păsări nesfârșit,

Nu spui nimic și mă ignori,

De ce am mai venit?

De zile-ntregi trăiești o dramă,

Iar totu-n jur îţi pare îmbătrânit,

Privești spre cer și-ntrebi cu teamă,

De ce n-a mai venit?

O umbră mută îmi cântă-n odaie,

În mine trăiesc doar ochii și glasul,

Coasa așteaptă lângă șira de paie,

Iarba îmi plânge dorul și pasul.

Pe laviţa rece trupul  îmi șade,

Vântul îmi bate prin ramuri în geam,

Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,

Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.

Hainele sumbre îmi miros a tămâie,

Am brațele moi parcă sunt numai vată,

Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,

Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.

Pașii mă strigă din drumuri uitate,

Umbrele nopții mă leagă-n oftat,

Sub gene uscate, visările toate,

Se sting ca un foc ce-a fost inundat.

Luna-mi așază argintul pe tâmple,

Frigul se zbate-n odaie tăcut,

Glasuri pierdute, de jale mă umple,

Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.

Umbra din colțuri îmi fură privirea,

Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,

Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,

Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.

Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,

Viu mai tresalt în oftatul târziu,

Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,

Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.

Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,

Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,

Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,

Rămâne un dor, într-o odaie pustie.