Libertate...
Libertate, pasãre ce zboarã
Peste munţi înalţi şi vãi adânci:
Drum deschis având odinioarã,
Dar, acum, lovindu-se de stânci...
Libertate - a pãcii scrisoare -
Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,
Pe care-l strivesc, cu nepãsare,
Cei care rãzboiul şi-l doresc!
Libertate scumpã! Râu de raze,
Strãlucind pe-al apelor întins:
Cel râvnind ale iubirii oaze,
Nu e, niciodatã, un învins!
《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)
29.03.2022, pe Marea Adriatică
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 18 июня 2022
Просмотры: 727
Стихи из этой категории
scumpul meu
scumpul meu, recunosc, sint bolnava, fara speranta.
medicina e neputincioasa, doctorii ce sa faca, nu stiu.
violez aspru si nemilos cu trecutul visele de dimineata,
cind ma trezesc de la plinsetul nenascutului nostru fiu.
primavara-a venit , dar vintul nu inceteaza sa bata.
eu traiesc la timpul trecut imperfect - al meu si al tau.
de-as putea, as intoarce, ce a fost intre noi doi odata:
poezii, sarutari, fericire, chiar si ceea ce-a fost mai rau.
boala mea-i incurabila si traieste in mine, vrei sau nu vrei,
(tot ce-a fost in trecut, ce-am trait foarte greu putrezeste),
dar, prin zimbete si incurajari a vechilor prieteni ai mei,
eu sint vie!, eu traiesc fara tine si se pare, ca-mi reuseste.
scumpul meu, nu uita sa zimbesti si, te rog, traieste-n realitate,
niciodata sa nu te pierzi in ceilalti si mereu fii sincer cu tine.
intre noi, (de la mine la tine) - zeci de versuri triste, epuizate
si foarte multa iubire cu alta, intre noi, (de la tine la mine).
Ei da..voi nu!
Oameni decidenți, fiți asumați,
Așa cum ieri, v-au învățat pe voi,
Bunicii voștri, mai puțin învățați,
Dar pentru țară, au dus război
Ei an de an, au construit și zugrăvit,
Voi dărâmat, vândut, asta-ți știut,
Ei cu sacrificii, datoriile-au plătit,
Iar voi miliardari, pe alții, i-ați făcut
Din astă țară, mai totul s-a vândut,
De cei aleși, care putere-au căpătat,
Prin votul nostru, pe care l-au cerut,
Și drept răsplată, pe noi, ei ne-au trădat
Degeaba am sperat noi, în alegeri,
În președinte, senatori și, deputați,
Că am rămas, doar cu a lor prelegeri,
Că după vot, noi toți, am fost uitați
Vedem, că mult se construiește azi,
Dar nu de-ai noștri frați și, de străini,
Că noi am devenit în timp, bastarzi,
Și chiar uitând, că ne-am născut, creștini
Plecați suntem, prin țări străine,
Ca-ici nu am putut noi, să trăim,
În țară, ne-am întoarce noi și mâine,
De ne-ar lăsa, un viitor să făurim
Dar cum să te dedici, pentru popor,
Când porțile la vamă, sunt închise,
Și guvernanții, fac legi pentru ai lor,
Iar țelurile noastre, pe veci respinse
Speranța noastră, renaște, an de an,
Popor unit să fim și, demn în toate,
Să construim, să-ajungem la liman,
Dar trebuie, să-ne-intoarcem, toți
acasă, din străinătate!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Război și durere!
Ceva frumos aș spune pentru voi,
Acum pe seară, l-apus de soare,
Dar cum să scrii când e război,
Chiar la hotare și lumea moare
Deschid tv-ul, moartea o văd,
Pe sticlă arătată prin filmare,
Nu, nu este film și doar prăpăd,
Și peste tot e plânset și teroare
Vreau să-l închid să schimb canalul,
Nu mai suport să văd să simt așa durere,
Pe voi eu vă implor să fluierați finalul,
Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere
Puterea El v-a dat-o să faceți bine,
Nu să ucideți ființe nevinovate,
Așa că încetați s-aveți inimi haine,
Fiți înțelepți și faceți zi din noapte
Vă adunați și discutați încontinuu,
Dar nu să ne feriți de foc și arme,
Și să decideți care dintre voi e primu',
Și toți s-aveți portretul pus în rame
Pe noi, voi credeți că ne păcăliți,
Și moartea o lăsați să ne adune,
Dar nu uitați că veți fi pedepsiți,
Pentru ce ați făcut în astă lume
Așa că evitați pedeapsa Divină,
Și puneți capăt acestui război,
Nu spuneți că alții poartă vină,
Aduceți pacea...de vreți să fiți eroi!
Scrisă cu durere de Cezar!
Pe curând!
Plouă…
Plouă întruna mărunt și e frig,
Cerul e negru și norii se lasă,
Sunt singur pe stradă și strig,
Ieși lume trândavă din casă.
Picură întruna din cerul pătat,
Iar ploii nu-i pasă de mine,
Singuratic mă plimb și uitat,
Pe străzile lungi și străine.
Plouă barbar din văzduh,
Iar străzii nu-i pasă de mine,
Singuratic mă plimb ca un duh,
Prin ploaia cu stropii ciorchine.
Plouă întruna cu picuri gemând,
E toamnă, o toamnă setoasă,
Singuratic mă plimb tremurând,
Iar lumii… de mine nu-i pasă.
Iubiri interzise
Iubiri interzise îmi rod din călcâie,
Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,
Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,
Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.
Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,
Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,
Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,
Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.
Strivit între lacrimi… zâmbesc,
Presat de nelinişti m-ador,
Doresc să conving pe cei care mor,
Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.
New age
Ne este vorba caldă și mieroasă,
Dar zilnic jefuim morminte,
Trădăm pe fratele din casă,
Și-n spovedanii siluim cuvinte.
Avem și măduva stricată-n oase,
C-am adoptat noi legi și ritualuri,
Iar simțurile calde și frumoase,
Le-am înecat voit în false idealuri.
Ologilor pantofi le-am comandat,
Iar ciungilor mănuși brodate,
Apoi i-am prins și spânzurat,
Pe acei ce ne-au cărat în spate.
Ne ard biserici zilnic din senin,
Și căutam prin ceruri piromani,
Prescura ni-i dopsită cu venin,
Și totul se rezumă doar la bani.
De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,
De e bărbat, tu minți, ea e femeie,
De-i frig, gândește că ți-e cald,
Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.
Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,
Aceasta cred că-i unica salvare,
Ne-om curăța de mucegai și bube,
Plângând pe acei rămași sub soare.
Другие стихотворения автора
Mai poate fi iubită România?
Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,
Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,
Cum o iubeau bunicii-odinioarã,
Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?
Mai poate "românismul" fi o cinste,
El însuşi fiind privit ca un stigmat?
Mai figurãm pe-ale virtuţii liste
Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?
Cum poţi sã mai pretinzi integritate
Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?
Când se aprinde focul în cetate,
Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?
Cei ce se ţin pe propriile picioare,
Nu lasã laşitãţii sinonim.
Dar dacã toţi fug, care mai de care,
Noi ce sã facem? Unde sã fugim?
O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,
A maselor de culţi şi de inculţi,
Ne sugereazã o alternativã:
Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.
Se afişeazã-o lume irealã,
Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;
Şi creierul românului se spalã
Cu ştirile de la televizor!
E clar cã sunt ascunse-interese
De-a cufunda poporul în prãpãd;
Şi încercãri, din ce în ce mai dese,
De-a-nchide ochii celor care vãd!
Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"
Popor creştin, cu oameni educaţi!?
Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,
Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?
Cum de au reuşit sã se strecoare
Asemenea-ntuneric vinovat
Şi alte chestii manipulatoare,
De la colibã, pânã la palat?
Pe micile, pe marile ecrane,
Ni se aratã cât suntem de rãi.
Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,
Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...
Minciuna e prezentã la tot pasul
Scoţând, în faţã, oameni populari;
Şi, de la microfon, îşi drege glasul,
S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!
Înfieraţii-acestei generaţii
Aruncã cu acid şi cu noroi,
Sã se urascã între dânşii, fraţii,
Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.
Noi nu ne asumãm aşa osândã
Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,
Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,
Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!
Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,
Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!
Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,
Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!
Noi nu suntem nici irecuperabili
Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!
Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili
Şi virtuoşi şi iubitori de neam!
Sã iasã, dar, din mintea tuturora
Aceastã aberaţie cumplitã!
Vestiţi, s-audã fratele şi sora,
CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Bucluc
Într-o bunã dup-amiazã,
- Lucrãtura lui doi-lei -
Sã vã zic în trei cuvinte
Ce pãţi eu, dragii mei!
Tam-nesam, în faptul serii
Ce îmi vine, mãi nepoate:
Sã pornesc într-o plimbare,
Cãţãrat pe douã roate.
Sfânta Vineri? Nana Veta?
Ce pãrere aveţi voi?
Nu ştiu cine mã împinse
Sã mã duc cu motoreta
Pân-la Recea şi-napoi.
Sã vedeţi voi poznã mare
- Lucrãtura lui doi-bani -
Sã dea drumul pe cãrare,
Om la patruzeci de ani!
Dup-aceea mi-am dat seama,
Când mã întorsei în sat:
De mergeam cu bicicleta,
Eram mult mai câştigat!
Ce sã vã mai zic eu, vouã?...
Pe la pod la Dobârleşti,
Îmi fãcui o pozã, douã:
"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"
Plec la drum...nevoie mare!
Neoprind, huh, decât, doar
Pentru-o scurtã rãsuflare
Lângã cruce, la Stejar.
De tras, trage. N-am ce zice.
Nici nu cred în ghinion,
Cã-i mergea rablei motorul
De credeai cã-i avion!
Stai aşa...sã dãm o turã
Şi, ca sã mã rãcoresc,
Pânã sus, în fundãturã
Nici gând n-am sã mã opresc!
N-am mers trei sute de metri
Şi, aşa cum intuiţi,
Îmi blocã Ocolul, drumul:
Ãştia-s primii nesimţiţi!
Sã nu lase peregrinul
Sã ia aer de pãdure,
Sã-i opreascã-n drum motorul
Şi plãcerea sã i-o fure!...
Nu-i nimic! Lasã cã mergem
Pân-la Recea, de-astã datã!
Sper sã n-aibã-n gând şi aia
Sã ne-aştepte încuiatã!
Şi, pornirãm împreunã...
Toate bune şi frumoase,
Prin pustia de pãdure,
Fãrã câini şi fãrã case.
Cel puţin cu prima roatã,
Nu ştiu cum am nimerit
Cã m-am pomenit deodatã,
Peste-un şarpe-ncolãcit.
Când vãzui cum scoase limba
Şi striga: "Ia stai, niţel!"
Mã-ntorsei, cu amândouã,
Înc-o datã, peste el.
Şi îl ajutai sã moarã:
De-aia mã-ntorsei grãbit.
Cã voiam, de bunãoarã,
Sã fiu sigur c-a murit.
Mã opri în drum, la Romcea
Şi-i fãcui câteva poze
Mobrei, care, uite, nene,
Merge-un ceas, cu douã doze!
Iacã Recea şi cabana,
Uite capãtul de drum!
Dar, pânã la capãt iacã
Ce noroi!... Acum, e-acum!
Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,
Îmi fac vânt...ce credeţi voi?
Ce-i a trece cu motorul
Drept prin groapa cu noroi?
Urc pe şauã, bãrbãteşte,
Îi dau gaz şi mai apoi
Intrai, cât ai zice "peşte",
Pân-la osie-n noroi!
Apoi, ce sã mai vezi, frate?
Un tractor trage acum
Douã trunchiuri, rãsturnate
De o drujbã, peste drum.
Lemnele de-a curmezişul,
Tu, urcat pe douã roţi,
Drumul tãu înspre Fintoaga
Mai continuã-l, de poţi.
Nu ştiu dacã mã veţi crede
Ce vã spun eu vouã-acum:
Mobra ajungea-n Fintoaga,
De nu se strica pe drum.
Înc-un amãnunt uitasem,
Fraţilor, şi voi, surori,
Scumpul lanţ, pânã la Recea
Mi-a sãrit de şapte ori!
Când vãzui eu cum stã treaba,
Zisei: "Hai, cã plec-napoi!
Şi, zicând, trecui cu groazã
Înc-o datã, prin noroi.
Şi, atunci când n-ai ce face
Şi când nu ai ce lucra,
Te mai duci şi pân-la Bulza
Cu motorul... numa-aşa!
Şi aşa cum apucasem
Sã vã povestesc eu vouã,
Pe la panta de la Moarã
Mi se rupse lanţu-n douã.
Uuuiii...ce mai chinezãrie!
S-o-ncãlzit de... sã ia foc!
Şi întins, şi-o zalã ruptã,
Ce sã-l pot pune la loc?!
Şi, cãznindu-mã cu lanţul,
Cum eram murdar pe mâini
Aş fi dat anunţ în presã:
"Dau motorul pe doi câini!"
Întunericul se lasã
Se aud paşi prin frunziş...
Trebuia sã fiu acasã,
Nu cu mobra pe Peştiş!
Scot degrabã telefonul,
Cat un numãr, cat...şi cat...
Vreun viteaz din Cãprioara,
Sã mã tragã pânã-n sat.
De-aş avea eu cum o duce
Pân-la podul de beton...
Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,
Nici semnal la telefon!
Scuturai cumplita rablã,
Chit cã nu era a mea,
Şi-i dãdui douã picioare,
Cã nu mã putui rãbda!
Cât clipeşti, veni iar gândul:
"Cine mã pusese, oare,
Ca sã mã complic degeaba,
Sã car rable? N-am picioare?
De am poftã de plimbare?"
Ştiu ce zici: despre Yamaha
Cum poţi sã vorbeşti aşa?
Dar tu o lãsai acolo
De erai în pielea mea!
Mã porni eu la plimbare
Şi, cu gândul la zãvoi,
Nu mi-am luat nici de mâncare,
Cã...vin repede-napoi!
Şi aşa, pe nemâncate,
Motoreta lui Dobrei,
N-a fost ea cãratã-n spate
Niciodatã-n viaţa ei...
Cum vã povesti, Yamaha
Îmi veni mie de hac!
Da-i spusei şi eu, cumetrii:
"Hârburi nu mai vreau în veac!"
Mã trezi cã îmi intrarã
Nişte pietre în papuc;
Şi-n curând se fãcu searã:
L-aşa om, aşa bucluc!
~Peisagistică și grai bănățean ~
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...