Libertate...

Ce e greșit și ce-i corect?

Astăzi vorbim și mâine nu,

Tot ce rostim are efect,

De vină eu sau poate tu...

Ba îmi vorbești, ba esti tăcut,

Când ne certăm te faci ca plouă,

Și dar iar vina pe trecut,

Aștepți o oră,poate două...

Nici timpul nu ține cu noi,

Pe ceas arată ora zece,

Mă uit cum este iară joi,

Orgoliul tău nu vrea să plece.

Poate că sunt eu vinovată,

Pentru ce ți se-ntâmplă ție,

Mai rup din mine o bucată,

Și timp să mă destăinui mie.

De ce alegem mereu drama?

Când totul e atât de simplu,

Cuvântul și-l va spune karma,

Iar restul ne arată timpul.

Noaptea e înconjurată

De lumina focoaselor nucleare

Bombe cad în zbor

Dar în miniatură

Bombe artizanale

Confecționate din deșeuri nereadioactive

Nu e amuzant că,

Putin vrea să ocupe

și Insula Marea Brăilei 

să o transforme într-o enclavă pescărească.

Ar dori să ajungă pană la

porțile Bosforului și Dardanele,

cum a mai încercat Rusia cu secole în urmă,

să închine cu sultanul turc Erdogan un toast,

Fiecare ar face rapt din țara ucraineană.

Putin ar vrea cu șeicul Iranului să joace biliard

Să ii arunce un gram de otravă rusească

în  ceaiul oriental,cu mirosuri persane și arome turcești.

De unde Putin ar dori să anexeze o microinsulă

Din golfurile Oman și Persan

Numite micromări arăbești.

Putin ar dori să controleze Marea Arabiei

Ca să importe chibrituri de la pakistanezi.

Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,

Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,

Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,

Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.

Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,

Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,

Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,

Se va surpa odaia de dincolo de ușă...

Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,

Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,

Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,

Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!

Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,

Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,

Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,

Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!

Doamne !

Dă-mi în noblețea ta

Puterea de-a mă mai schimba.

Chiar și acum în ceasul de pe urmă

Nu mă lăsa fără de turmă.

Adună-mă în grupul Tău sfințit,

Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.

Chiar dacă faptele spun împotriva mea,

Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.

Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit

Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.

Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,

Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.

Cu ajutorul tău și rugăciunea mea

Voi știi și crede în învierea Ta !

Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,

Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !

®️

Călătoresc mereu prin a mea țară,

Și văd cum mulți români o părăsec,

Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă

Și pentru că aici de muncă nu găsesc

Cândva eram peste 22 de milioane

Aici stăpâni pe-a noastră Românie,

Acum suntem aproape 16 milioane

Și nici acestia nu viețuim în armonie

Pe drumul meu prin țara mea de dor

Din nord spre sud și către est și vest,

Minunății la fiecare pas eu întâlnesc

Și ochiul mi-l încântă când le privesc

Nu sunt nostalgicul după trecut

Și nici să plâng că aș avea nevoi,

Dar am o vârstă și văd că nu e bine

Când bombe cad in lume și-i război

Mereu îmi pun multe-ntrebări

La care n-am primit răspunsuri,

Cum ar putea un om pe pământ

Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri

Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău

Și de aici privesc cum curge Bistrița,

Sunt printre nori și-aș vrea mai sus

Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița

Și-atunci privirea mi-o arunc în zare

Și bat departe către Marea Neagră,

Gândul mă poartă puțin prin deltă

Vai ce frumos, însă cobor că-i seară

Pentru ce văd vă chem în astă țară

Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,

Sunteți printre străini cam 6 milioane

Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!

Toate cele adevărate,

De noi, repede uitate..

Le-am lăsat, ne-am depărtat...

De rău ne-am apropiat.

Căci cu vicleșugul mare,

Ne-a mințit pe fiecare,

Ne-a atras în cursa lui,

Luând calea binelui...

Cei ce așa au ales,

Se va vedea la cules.

Căci ce semeni, vei avea,

La cules în viața ta.

Intoarcete nu-i târziu,

Să îți schimbi alegerea,

De-ți dorești ca viața ta,

În veci să o poți avea .

Căci cu domnul de alegi,

Lucruri bune-ai să culegi.

Raiul îl vei dobândi,

Și în veci, vrednic vei fi.

Crede vei primi mereu,

Fiindcă bunul Dumnezeu,

El este al tuturor,

Și ne vine-n ajutor.

Iubitã copilã a neamului meu

Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,

Când cel mai de-aproape, te lasã la greu

Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.

Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:

Priveşte lumina ce vine,

Hotare sã punã şi porţi de oţel

Şi capãt, atâtor suspine!

Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu

De tine-s atãt de aproape!

Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,

Nu vrea nicidecum, sã te scape.

Iubitã copilã a neamului meu,

Ridicãte-acum, din ţãrânã!

Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,

Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,

Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?

Sau o vei socoti fãrã valoare

Ca şi cum chiar mai mult ai merita?

Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã

Cel ce le-mparte celor muritori?

Când pentr-un bine, cât un miez de nucã

Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!

Rodeşte mintea nemulţumitoare

Un pai uscat sau grâu deplin în spic?

Dar, Domnul dã rãsplatã celui care

Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!

Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,

E un adevãrat mãrgãritar

Fie rãscumpãrat pe veşnicie,

Fie jertfit degeaba pe altar!

Acelaşi timp îl are înţeleptul,

Pe care-l are cel nepãsãtor.

Pe când acesta crede c-are dreptul,

Dintâiul va fi recunoscãtor.

Nu ştim nimic de timpul care vine,

Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;

Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,

În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.

În floarea tinereţii, omul crede

Cã el este stãpân pe timpul sãu,

Însã abia la bãtrâneţe vede

Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!

O urmã de pantof, în praful verii,

Va fi, creştine, existenţa ta?

Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,

Pe care focul îl va curãţa?

Iar gândurile tale, cele multe,

Vor fi un lan de grâu, folositor?

Sau o grãmadã mare de insulte,

Pierdute pentru vecii vecilor?

Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:

Învaţã, prin urmare, A TRÃI! 

Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,

Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã

Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...

26.11.2021, Maribor, SLO

Nu mã plâng de supãrare,

Cã nu are niciun rost;

Fiindcã nu-i o zi sub soare 

Sã nu dau peste vreun prost! 

Când îşi cascã gura mare

Şi-mi transmite-al sãu venin,

Mult prea blândã mi se pare

Muşcãtura de asin!

Parcã-l scoate ciuma-n cale,

Sau eu însumi l-aş chema!

Dar lui i se par normale

Cheful lui, rãbdarea mea...

Când îmi merge cel mai bine,

Când mi-e soarele mai drag,

Mã trezesc, din zãri senine,

Peste ceafã, c-un ciomag!

Când vrea cerul sã m-asculte

Şi e roş la orizont,

O lichea, din cele multe

Sare-n cale-mi, c-un afront.

De n-ar exista prostia

Şi, de n-ar avea copii,

Seacã, nu ar fi pustia,

Viaţa, viaţã n-ar mai fi!

Pe neisprãvitul mare,

Cât şi pe cel mititel,

Netratându-i, ca atare,

Veţi pãţi şi voi, la fel!

Decât falnica prostie

Sã vã facã vreun hatâr,

Preferaţi, cu bucurie,

Muşcãtura de catâr!

Întins şi rece, neprivind la noi,

Cu mâna, stând pe inima opritã,

Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi

Spre groapa rece, gata sã te-nghitã. 

Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,

Ce nu mai are-n sine vreo putere,

Cãci viaţa n-are milã chiar deloc

De cel care, pânã la urmã piere...

Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,

Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,

Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,

Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.

Şi, parcã cerul tot s-a întristat

Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge

Cã au venit aproape toţi din sat:

Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!

Dar are milã bunul Dumnezeu,

Care a pregãtit o altã viaţã,

Creştinului. C-aşa a fost mereu,

O searã şi apoi, o dimineaţã.

Noi nu ne temem, chiar dacã murim,

Stingându-se lumina vieţii noastre!

Când se închide poarta-n ţintirim,

Se vor deschide zãrile albastre!...

"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."

E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat

Cu lungi şi cu negre perdele

Iar eu sunt cu turma departe de sat,

Şi-am grijã de oile mele.

N-aş da nicidecum pe vreuna din oi

Din cele aproape o sutã.

Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi

Şi nici pe aceea limbutã.

Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,

Şi ele se strâng lângã mine

Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":

Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?

Nu poate fi... numai temutul rival

Ce vine sã fure mâncare.

E fiarã. Şi ei i se pare normal

Ca oile sã mi le-omoare.

Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!

Chem paznicii stânii sã vinã

Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi

Când stâna de sânge e plinã...

Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc

Nici el nu se joacã cu mine.

Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,

Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!

Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...

Sã apãr a mea micã turmã

Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas

Şi-am prins lupul pânã la urmã!

Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis

Sã-l las sã se ducã în pace,

De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris

Cã pagubã nu îmi mai face.

Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"

- Pe spate lovindu-l cu şlapul -

"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,

C-atuncea plãti-vei cu capul!

Scãparea ta este cã n-ai omorât

Vreo biatã oiţã firavã;

Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât

Pe datã şi fãrã zãbavã!"

Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi

Cum fuge hârciogul de ploaie;

Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi

Nici pofta de carne de oaie.

Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei

Şi-n ziua a patra, spre searã

Se-aude un foşnet în turma de miei:

Mã calcã potrivnicul iarã!

Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;

E cel ce-l lãsasem cu viaţã!

Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:

Simt sângele cum îmi îngheaţã...

Pe bolta de lacrimi se vede acum

O stea ce-a cãzut dintre stele,

O frunzã din paltinul de lângã drum,

Şi-o oaie din oile mele.

Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...

Se face cã nu mã cunoaşte!

Chiar clopotul satului sunã prelung

Cãci ştie urgia ce-l paşte.

Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris

Scutindu-mi avutul de haite?"

Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis

Începe din nou sã se vaite.

Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,

Se tânguie ca înainte,

Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"

Ştiind acum clar cã mã minte.

Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"

Şi-şi luase rãsplata deplinã

Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup

Zicându-şi cã nu-i el de vinã.

                         ☆

Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel

Pãzindu-vã turma de rele,

Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel

De sânge, pe bot sã se spele!

Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,

Cã are o tacticã veche!

Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi

Nu lupii ce dorm pe-o ureche!

                         ☆

C-o mânã aprind un cuptor de scântei,

Cu cealalt- apuc o secure,

Sã vinã spre stânã o sutã ca ei

Cã fug înapoi spre pãdure!