Libertate...

Voi, cântãri nemuritoare

Voi, iubiţi şi scumpi eroi,

Crai ai razelor de soare,

Dar şi-ai veşnicelor ploi!

Voi, ce-aţi dus povara vremii

Pe ai voştri umeri laţi

Apărând, deopotrivă,

Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,

Voi, eterne baricade,

Ridicate pentru noi,

Lovituri primind adesea

Şi-mproşcare cu noroi,

Falnicul, eternul sceptru

E pe-al vostru vrednic piept,

Pus de mărturie celui

Ce se crede înţelept.

Voi veţi fi pe totdeauna

Semne vrednice pe drum,

Pentru cei departe-n vreme,

Cât şi pentru cei de-acum!

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...

Păşind spre-un greier încruntat

Ce cântă trist şi jalnic,

El se opreşte din cântat,

Nu pasul meu năvalnic.

Nu vrea defel să îl ajut,

Să-i ţin măcar, chitara;

Ci cântă-aşa cum a-nceput:

El singur, toată seara.

Aşa că-ndată m-am retras

Şi l-am lăsat în pace,

Necutezând un singur pas

Sau gesturi, a mai face.

O mână-şi puse pe rever,

O alta, pe batistă,

Şi rămăsese iar stingher,

Cântându-şi soarta tristă...

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

Un nume bun, e-aşa cum ştim,

O mare bogãţie

Ce-atârnã greu şi pentru Timp

Şi pentru Veşnicie!

Strãmoşii noştri ne-au lãsat

Când au plecat din lume,

Un grai plãcut, duios, curat,

O glie şi un nume.

O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat

Târându-vã în coate,

Pe un tãrâm îndepãrtat,

S-avem noi libertate,

Voi sunteţi în inima mea

O amintire vie;

Şi, cel puţin, ţãrâna grea,

Uşoarã sã vã fie!

                  ☆

Îmi stãruieşte-n minte-un gând,

De-o bunã vreme-ncoace

Şi-a scrie despre tine-un rând

Nu vrea sã îmi dea pace.

Ţinând la pieptu-mi, poza ta

Din vremuri depãrtate,

Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,

Pentru posteritate.

Te vãd, privind înspre trecut,

- Din ce-mi spusese tata -

Trimis fiind, ba peste Prut,

Ba peste Munţii Tatra.

Noi nu ne-am cunoscut deloc

- Te ştiu din auzite -

Însã jucãm acelaşi joc

În ere diferite.

Ţie nu ţi-a trecut prin gând

Cã vin şi eu pe lume;

Cã-ţi sprijineai capul în mâini

Şi-mi cãutai vreun nume...

Din dosul carului cu boi,

În Mai, când râde vara,

Mi te chemarã în rãzboi,

Sã aperi şi tu, ţara.

Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,

Pentru atâta vreme!

Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari

Vreodatã, sã te cheme.

Dar, într-o zi, ca într-un vis

Citişi, într-o ţidulă,

Că gura morţii s-a închis,

Fiind de-acum sãtulã.

Ah, cât de mult te-ai bucurat

Visând aburul pâinii!

Şi te-ai oprit, intrând în sat,

S-auzi cum latrã câinii...

Îţi spuserã şi cei doi fraţi,

Îţi spuserã hangiii,

Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,

Nevasta şi copiii.

Iar eu acum, mai-mai plângând,

Cum pot descrie, oare,

Venirea ta, ce-a pus în rând

O mare sãrbãtoare?

                  ☆

Azi, când aud din nou cântând

Fanfarele şi corul;

De omul care vã vorbesc,

Mã prinde, parcã, dorul.

Printre acei ce au scãpat

De recea morţii ghearã,

O umbrã vãd, intrând în sat,

Într-o ploioasã searã.

Un om, venind dintre cei mulţi

Ce n-aveau sã mai vinã,

Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,

În ţara cea strãinã.

Un cetãţean, cu suflet bun,

Cu sorã-sa, Larissa,

L-au ajutat, cu luntrea lor,

Sã treacã râul Tisa.

Un biet pescar, bãtrân şi slab,

Zãri, pe înserate,

Venind spre el vreo câteva

Fãpturi neajutorate.

El luã atunci din peştii sãi

Şi se grãbi sã-i frigã

Iar, mai apoi, puse mujdei

Şi-un boţ de mãmãligã.

Ei au mâncat şi-au prins puteri

Sã meargã mai departe,

Parcã nemaiavând dureri

Şi nici fricã de moarte.

Iar, luntrea lui, din lemn de brad,

Pufoaica lui şi brâul

Le dete unui camarad,

Sã treacã şi el râul.

C-un vechi prosop, murdar şi ud,

Cu-oglinda lui concavã,

Cu-atât a mai venit 'napoi

Din vechea Bratislavã...

Cei tineri parcã simt şi ei

Urgia din redutã,

Când mâna ta, de brav oştean

Ţi-o strâng şi te salutã.

                  ☆

Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi

Şi ai un rost sub soare;

Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,

Rãmâi un oarecare!

Scânteia e fãcutã ca sã zboare,

Iar omul, ca sã simtã suferinţa;

Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,

Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!

Ne doare orice clipã care trece,

Ne dor şi despãrţirile amare!...

Chiar cerul este fãrã de culoare,

Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!

Se duc copii, la vârstã timpurie,

Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,

Care trãit-au vremuri dificile,

Îndeplinindu-şi sfânta datorie.

Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,

Înmiresmând amarul despãrţirii,

C-au înţeles c-aşa e datul firii:

Sunt parte din durerea omeneascã!

Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,

Din stratul gras şi umed, din grãdinã,

A fost tãiat, fãrã a fi de vinã

Şi-şi dã acuma, ultima suflare...

La catafalc, se-adunã lume multã

În straie negre, triste, în tãcere;

Doar plânsete se-aud în încãpere...

Şi pare cã şi Cerul le ascultã.

                          ☆

Încet, în vatrã, focul se destramã,

Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;

La geamul care dã înspre grãdinã,

Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...

Încerc de o juma' de ora,

Sa scriu și eu măcar un vers.

Nimic din capul meu nu iese,

I-a stai....

...era un gând un pervers.

Vroiam sa scriu și eu o poezie,

Sa ma simt ascultat,

Vroiam sa vad dacă mai am ceva în cap,

Aveam cândva, eram chiar talentat.

Păcat...

Intr -o bună zi, îmi spun;

Gata! Nu-ți mai plâng de milă,

Că viața -i dură, ostilă,

Ești aidoma unui taifun.

Mă stârnești, mă smulgi,mă tulburi.

Eu zic, să -ti revii în fire,

Nu te mai lamenta în neștire;

Ești plin de offuri in figuri.

Fii demn de tine,nu ceda,

Îți sunt alături pururea,

Nu-ți întuneca gândirea,

De mine nu te lepăda.

Regretele nu -și mai au rostul;

Te trag in jos și - napoi;

Nu fă din tine un strigoi.

Caută -n mine adăpostul..

Te -am făcut să zâmbești, in sfârșit..

Tu ești un om deosebit,

Privește doar în viitor.

Ai o menire,ai un dar;

Iubește -te să fii iubit,

Norocu- ți va veni subit,

Te frămânți în zadar..

Un an cu căldură mare,

A incendiat hotare .

Pământul este crapat.

Lacuri întregi,au secat.

Ducem chiar o lipsă mare,

De apă la animale.

Fântânele au secat,

Și pe noi ne-a afectat.

Fructele, puține ele,

N-au nici o vlagă în ele.

Nici legumele se pare,

N-au avut nici o scăpare.

Stau și mă întreb mereu,

Aceste vremuri stricate,

Ori fi de la Dumnezeu..?

Suntem vinovați se pare..?

Știe numai Dumnezeu .

Aveam libertate multă,

De rău ne-am apropiat,

Răul, rău ne aduce nouă,

Căci asta am semănat.

Nici nu mă mir foarte tare !?

Căci uitând de Dumnezeu 

Am primit o palmă care...

Să ne îndreptăm,   zic eu .

Doamne îți cerem iertare,

Tu ești bun și iubitor,

Tu le poți face pe toate,

Vino doamne-n ajutor.

Când un fiu vine la tine ,

Și fiu-i rătăcitor...

Bucuria este mare,

S-a întors la al său pastor.

Domnul când este cu mine,

Nu port frică de ceva...

El mă apără firește..

Cu puterea sfântă a sa.

Pași nevăzuți
străbat clipa mută –
ecoul rămâne.

Liniștea plouă
peste gândul pierdut –
timpul adoarme.

Un fir de lumină
între două abisuri –
și totuși zâmbim.

Visul înălțător,

Lumea dorului strălucește.

Rimele dansează ușor,

Sensul se dezvăluie discret.

Epitetele măiestre îmbracă,

Versurile cu tandrețe și har.

În lumea dorului, sufletul se trezește,

Cuvinte pline de iubire și dar.

Culorile se contopesc grațios,

Pe pânza poeziei ce prinde viață.

Lumea dorului e o melodie dulce,

Cu note ce ne aduc fericirea.

În fiecare vers, un univers întreg,

Se deschide către eternitate.

Lumea dorului ne poartă pe aripi de vis,

În căutarea noastră de libertate.

Acolo unde rimele se împletesc sublim,

Sensul se ascunde printre cuvinte.

Lumea dorului e o comoară prețioasă,

Ce luminează inimile noastre sfinte.

Fărâme de bunătate, viața ne împrăștie 

Plouă ghiocei din inimile îndurerate 

În vicisitudini, omul se pleacă precum o trestie 

Șuvoaie învolburate ne poartă simțirea în eternitate. 

Magicieni carismatici etalează trucuri iscusite 

Trufia și nepăsarea, stindard arborează 

Rănile celor mulți doar de puțini sunt oblojite 

Lipsită de voință, turma, păstori vicleni urmează.

Ne târâm traiul dezbinați și învrăjbiți 

Probitatea,integritatea și adevărul au amnezie 

Sărăciți de zâmbete, de un sistem defect,înrobiți 

Dragoste,candoare,cuvinte mute, pură fantezie.

Omul averi agonisește 

La demoni se închină, puterea o cedează 

Rupt de divina sa natură, în matrice trăiește 

Ceața iluziilor îl împresoară și uită că sinele își trădează. 

Cu jind ne înfruptăm din boabele amărăciunii 

Anesteziați, lipsiți de forța cutezanței 

Înțelepciunea o dăm tribut și vizionăm,hipnotizați, minciunile televiziunii 

Purtăm,cu fală,îngâmfați, căpăstrul ignoranței.