Un strigăt

Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,

Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,

Cum o iubeau bunicii-odinioarã,

Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?

Mai poate "românismul" fi o cinste,

El însuşi fiind privit ca un stigmat?

Mai figurãm pe-ale virtuţii liste

Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?

Cum poţi sã mai pretinzi integritate

Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?

Când se aprinde focul în cetate,

Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?

Cei ce se ţin pe propriile picioare,

Nu lasã laşitãţii sinonim.

Dar dacã toţi fug, care mai de care,

Noi ce sã facem? Unde sã fugim?

O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,

A maselor de culţi şi de inculţi,

Ne sugereazã o alternativã:

Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.

Se afişeazã-o lume irealã,

Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;

Şi creierul românului se spalã

Cu ştirile de la televizor!

E clar cã sunt ascunse-interese

De-a cufunda poporul în prãpãd;

Şi încercãri, din ce în ce mai dese,

De-a-nchide ochii celor care vãd!

Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"

Popor creştin, cu oameni educaţi!?

Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,

Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?

Cum de au reuşit sã se strecoare

Asemenea-ntuneric vinovat

Şi alte chestii manipulatoare,

De la colibã, pânã la palat?

Pe micile, pe marile ecrane,

Ni se aratã cât suntem de rãi.

Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,

Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...

Minciuna e prezentã la tot pasul

Scoţând, în faţã, oameni populari;

Şi, de la microfon, îşi drege glasul,

S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!

Înfieraţii-acestei generaţii

Aruncã cu acid şi cu noroi,

Sã se urascã între dânşii, fraţii,

Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.

Noi nu ne asumãm aşa osândã

Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,

Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,

Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!

Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,

Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!

Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,

Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!

Noi nu suntem nici irecuperabili

Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!

Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili

Şi virtuoşi şi iubitori de neam!

Sã iasã, dar, din mintea tuturora

Aceastã aberaţie cumplitã!

Vestiţi, s-audã fratele şi sora,

CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

                    ☆

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.

Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea

Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.

Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,

Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.

Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei

Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei

Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,

Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.

Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi

Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.

Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,

Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.

Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,

Cu care împãrţirãm merindea din desagi;

Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi

Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.

Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,

Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,

Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,

Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!

Mi-e dor de voi, bătrâni cuminţi

Şi sfinţi, de altădată,

Care-aţi păstrat dulceaţa-n grai

Şi inima curată!

Pe rând voi aţi plecat, pe rând

Cât ai clipi din pleoapă;

Şi ne-aţi lăsat pe toţi plângând

În cimitir, la groapă.

Iar solul morţii-a adâncit

O rană ce mă doare;

Căci mi-am dat seama ce-am pierdut,

În clipa următoare.

Un chip, lângă alt chip de lut

Trăiesc puţină vreme;

Abia dacă s-au cunoscut

Şi-ndată unul geme.

Şi locul lui rămâne gol

Şi doruri or să-l scalde,

De păsări care pleacă-n stol

Spre alte ţări mai calde.

Pe tristele morminte reci

Citesc tăcut, ce scrie:

"Ţărâna de sub crucea lor,

 Uşoară să le fie!"

Doresc, spre amintirea ta

Balanţa să se-ncline,

Să ştie cei ce ne cunosc

Cât am ţinut la tine!

Văd chipul tău şi mă opresc,

Privind un timp la dânsul

Dar trec apoi spre alte cruci,

Să nu mă-nece plânsul...

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

Păşind spre-un greier încruntat

Ce cântă trist şi jalnic,

El se opreşte din cântat,

Nu pasul meu năvalnic.

Nu vrea defel să îl ajut,

Să-i ţin măcar, chitara;

Ci cântă-aşa cum a-nceput:

El singur, toată seara.

Aşa că-ndată m-am retras

Şi l-am lăsat în pace,

Necutezând un singur pas

Sau gesturi, a mai face.

O mână-şi puse pe rever,

O alta, pe batistă,

Şi rămăsese iar stingher,

Cântându-şi soarta tristă...

Și dacă moartea e prezentă 

Și așteaptă într-o stare latentă

Doar suflul să ți-l ia 

Își urmărește privirea 

Și sufletul cum ți se golește 

Și dacă e prezentă, uitându-se la tine

Cum tot mai multe urme îți lasă 

Te vrea dar nu te ia ,căci știe 

Că tot mai dulce ești atunci când...

Inima ți-e plină de suspine.

Te observă din ce în ce mai aproape 

Își respiră în fața fără să o vezi 

Dar tu simți fiorul pe care ,

Il vei îmbrățișa într-un final.

În sfârșit ne-am întâlnit.

Când o să mă înec,
n-am să disper.
Am să ies din colivie,
numai Dumnezeu o știe.
Vântul să adie,
ca o floare ce stă în tihnă,
să mă ia și să mă încânte,
fără să mă zvânte.
Pasărelele să-mi cânte,
după ele să mă avânt,
să mă pierd într-o livadă,
numai El să mă mai scoată.
O viață inventată,
sperând o nouă zi,
fără cântece,
doar spintece.
Recviem,
ce-mi doresc?
Lacătul ce-mi ține
viața pustie.

Frumos chip de umbră sură

Bucăți de inimă-mi adună;

Minuscul puzzle să rezolvi

Sentimente să-mi aduci înapoi.

Muza mea de lume ascunsă, 

Inspirația mea, ochii de cenușă.

Ascunziș de mierle moarte,

Ține-ți păsările aproape!

File goale, în sertar ticsite,

Cu parfum de dor înăbușite;

Îmbălsămate cu venin de ochi

Uscate de adieri ale negrei nopți.

Sufletu-mi nu ți-e aproape,

L-am pierdut între scânduri îmbinate,

Închisoarea trupului mi l-a ascuns

În cavou, mi l-a distrus.

Om de iubiri flămând,

Timpul a nu-ți pierde plângând!

Să nu stai, să nu aștepți,

Rece dragoste de morți.

Ridic paharul, plin de umbră, în tăcere,

Spre cel ce-a coborât sub lespedea de ger,

Un vin de jale, fără gust și fără miere,

Închin, în noaptea asta, ultimul mister.

Nu tremură lumina în cupe de cristal,

Ci moartea se răsfrânge, în ochii înghețați,

E masa-ntinsă pentru-un oaspete fatal,

La care toți, devreme, vom fi invitați.

Pământul își primește tributul de argint,

Iar viața e un zgomot ce piere în ecou,

Sub flori de piatră care nu ne mai mint,

Vom bea din cupa somnului, din nou.

Să curgă timpul, negru, prin vene de pământ,

Să bem pentru uitarea ce ninge peste nume,

Un toast pentru cuvântul rămas fără cuvânt,

Și pentru cei ce n-au mai vrut să fie-n lume.

        durerea toată,

     o scriu în versuri,

        mici și scurte,

   mai mult nu e nevoie.

   timpul trece,timpul vine,

   iar durerea rămâne cu mine.

    noaptea satul doarme.

   numai eu nu am somn,

   durerea îmi încurcă,

  încărcată cu lacrimi.

   Și eu atunci,

  sudoarea de pe față o șterg,

 respir cu grijă și teamă,

 Mi-e frică să nu mor

 și durerea să moară cu mine .

Poezie despre moarte,durere .

Autor 🖤 Zamurca Alina 🖤🖤 

Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând

Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam

Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma

Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.

Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică

Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.

Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’

Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor

Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta

Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?