Cum ar fi fără lichele?

Iubiri interzise îmi rod din călcâie,

Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,

Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,

Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.

Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,

Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,

Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,

Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.

Strivit între lacrimi… zâmbesc,

Presat de nelinişti m-ador,

Doresc să conving pe cei care mor,

Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.

Pietrele visează
sub tălpi goale –
unde plecăm?

Sub trupul meu se stinge rugul,

Căci lemnu-i ud de nedreptate,

Dovezile mi s-au arat cu plugul,

Plantând în loc sentințe și rapoarte.

Verdictul lor îl țin supus sub limbă,

Precum un mort își ține ortul,

Prin vămile pământului mă plimbă,

Legalizând cuvintelor avortul.

Se scurg Iisuși pe răstignirea mea,

Iar cerului ofer tristeți pe datorie,

Paharul morții astăzi îl voi bea,

La fel ca pe o simplă doctorie.

Când slujba înhumării o să-nceapă,

Rugați-mi popa să predice de două ori,

Groparii să mai sape adânc o groapă,

Să bage și justiția cu tot cu închisori.

           Lăsat de izbeliște

           În abisul-ntunecat ,

           Agonia-i boală crunta

           Când incerci să scapi.

            Hoinar si trist 

            Cu păcatele in spate,

             Singur ,tăcut

             Cu gânduri tulburare,

             Privind etern spre nicăieri.

            Fără vreun scop sau datorie,

            Pustiul sufletului meu 

            Ca un deșert fără camile ,

            Statornic inghetat in mine. 

Ei bine prietene,

Se tot vorbește despre început și sfârșit...

Uitându-se de parcurs sau conținut!

Realitatea este alta!

Nu există nici unul nici altul!

Orice început este continuarea unui sfârșit, iar sfârșitul este îmbrățișat de un alt început!

În această continuă încleștare

Și începutul și sfârșitul se anulează reciproc,

Dând naștere Cercului de Foc,

Clipa eternă prezentă,

Gaură neagră cosmică ce reciclează timpul inexistent!

Așa că bucură-te, ești doar prezent!

(2 februarie 2023.Horia Stănicel -Irepetabila iubire)

Inspirația lipsește cu desăvârșire,

Motivația e și ea pustie.

Ce și cum să mai poți scrie?

Poezia era poezie...

Acuma e coadă la berărie. 

Lucrezi cu tine să-ți fie bine, 

Ceva te ține,  te depășește,

Nu mai știi ce te rătăcește 

Acceptă tot ce te încetinește. 

Eu îmi doresc să poți zbura. 

Aripi ți-aș da,  dacă aș putea,

Mulțumită să te văd așa, 

Să spui, sunt fericită din nou,

Nu credeam că mai pot fi Eu. 

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Sã vinã cei ce mai au încã

Vreo grijã pentru ţara lor,

Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã

De scump şi mare ajutor!

Sã vinã cei ce duc povara!

Sã vinã cel din neamul meu,

Care-şi iubeşte, încã, ţara,

Temându-se de Dumnezeu!

Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,

Unde-i Crişan, Mãria Ta?

Mai vor sã suie ardelenii

În Apuseni, spre-a te urma?

Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?

Unde-s boierii trãdãtori,

Unde-s stihiile naturii,

Sã dea spahiilor, fiori?

Întregul nostru neam doreşte

Ca sã te vadã cum apari,

Strigând "Nainte!"-n româneşte,

Ca fiu al României Mari!

Fiecare om doreşte

S-aibã din belşug de toate;

Toatã viaţa se trudeşte,

Umblã în genunchi şi-n coate;

Dar, când boala se iveşte, 

Murmurã, parcã cerşeşte

                        Sãnãtate.

De la vârsta timpurie

La stimabila etate,

El aleargã, dar nu ştie

Ceasul greu când o sã vie, 

Înghiţind cu lãcomie

Orice dram pe care scrie:

                       "Sãnãtate".

Ştiinţã, dor, averi şi vise,

Laolaltã adunate, 

Bunãtãţile promise, 

Vorbe dulci, nenumãrate,

Floarea care îi zâmbise,

Toate-s scrum, când nu mai este

                        Sãnãtate.

Sã aveţi mereu în casã

Crini, zambile parfumate!

Tinereţea zgomotoasã

Vine, trece, nici cã-i pasã...

Faceţi-o cât mai frumoasã,

Având mâinile curate

Şi sporind mereu a voastrã

                       Sãnãtate!

Scumpã salbã de mãrgean,

Crin de lângã casã,

Stea, ce, de la an la an,

E tot mai frumoasã!

Verde ramurã de nuc,

Filã-nchisã-n carte,

Care plânge, când mã duc

Undeva, departe...

Preaiubit şi scump odor,

Lirã acordatã,

Cartonaş câştigãtor,

Asta-mi eşti, tu, fatã!

Te iubesc, frumoasa mea,

Şi mi-e dor de tine;

Sper sã vin de ziua ta,

Anul care vine!

Azi, din calendarul tãu,

S-a mai rupt o filã;

Însã tu vei fi mereu,

Gingaşã copilã!...

Pentru nepoata noastră, Salomeea , de ziua ei.

Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,

Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,

Cum o iubeau bunicii-odinioarã,

Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?

Mai poate "românismul" fi o cinste,

El însuşi fiind privit ca un stigmat?

Mai figurãm pe-ale virtuţii liste

Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?

Cum poţi sã mai pretinzi integritate

Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?

Când se aprinde focul în cetate,

Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?

Cei ce se ţin pe propriile picioare,

Nu lasã laşitãţii sinonim.

Dar dacã toţi fug, care mai de care,

Noi ce sã facem? Unde sã fugim?

O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,

A maselor de culţi şi de inculţi,

Ne sugereazã o alternativã:

Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.

Se afişeazã-o lume irealã,

Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;

Şi creierul românului se spalã

Cu ştirile de la televizor!

E clar cã sunt ascunse-interese

De-a cufunda poporul în prãpãd;

Şi încercãri, din ce în ce mai dese,

De-a-nchide ochii celor care vãd!

Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"

Popor creştin, cu oameni educaţi!?

Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,

Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?

Cum de au reuşit sã se strecoare

Asemenea-ntuneric vinovat

Şi alte chestii manipulatoare,

De la colibã, pânã la palat?

Pe micile, pe marile ecrane,

Ni se aratã cât suntem de rãi.

Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,

Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...

Minciuna e prezentã la tot pasul

Scoţând, în faţã, oameni populari;

Şi, de la microfon, îşi drege glasul,

S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!

Înfieraţii-acestei generaţii

Aruncã cu acid şi cu noroi,

Sã se urascã între dânşii, fraţii,

Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.

Noi nu ne asumãm aşa osândã

Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,

Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,

Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!

Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,

Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!

Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,

Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!

Noi nu suntem nici irecuperabili

Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!

Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili

Şi virtuoşi şi iubitori de neam!

Sã iasã, dar, din mintea tuturora

Aceastã aberaţie cumplitã!

Vestiţi, s-audã fratele şi sora,

CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!

Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.

Mi-e dor de lanul meu de grâu,

Mi-e dor de fânul moale,

Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,

Când el o ia la vale!...

Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou

Rãsadul meu şi ceapa

Şi sã aud acel ecou,

Când Bunu' bate sapa!

Mi-e dor nespus sã mã mai duc

La pândã, în Fundata,

Şi sã mã urc în vârf de nuc,

Ca sã mã vadã tata.

Mi-e dor de Cornu rãcoros,

Mi-e dor de Câmpu-Babii,

Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,

Cu Cipri şi cu Gabi!

Mi-e dor sã stau şi sã mã mir

Cum trec pe drum, flãcãii,

Ca sã se uite ore-n şir,

La peşti, la Gura-Vãii.

                   ☆

Cumplite doruri te cuprind,

De mamã şi de tatã,

De dulcea linişte din Grind,

De satul de-altãdatã!

Te vezi aievea, peste vremi,

Plimbându-te-n grãdinã

Şi-n tine însuţi tu te temi

Cã nu au sã mai vinã...