Așa este la noi...
Au înflorit salcâmii pe la noi;
Se-aud în toate curţile, poveşti,
Lãtrat de câini şi behãit de oi,
Pe tot întinsul Ţãrii Româneşti!
E linişte acum. Şi pace e,
Mãcar cã nu demult a fost rãzboi,
Ce ne-a împins în grea mizerie
Şi n-a luat şi pielea, mai apoi.
Vântul pustiu şi ploile, s-au dus,
Şi nu mai e nimic din tot ce-a fost!
Doar firul bolii, adunat pe fus,
Doar el a mai rãmas singurul gost.
Şi cine ştie-n anii care vin,
Poate cã se va mai schimba ceva...
Eu, pentru ţara mea, mã rog. Amin!
Sã aibã Dumnezeu grijã de ea!
29.05.2022, Zgorzelec, PL
Category: The patriotic poems
All author's poems: Cristi Dobrei
Date of posting: 19 июня 2022
Views: 741
Poems in the same category
Romani de pretutindeni
Fratilor, romani de pretutindeni,
Cat va dainui lumea sa nu uitati,
de-ale patriei locuri cinstite,
Fie ca e Marea Neagra, ori Carpati.
Nu uitati nici de parintii vostri,
Ce se sting incet de-al vostru dor,
De copiii rataciti pe strada,
Cautand pe mama sau pe tatal lor.
E ciudat strainul, iar munca e grea,
Far’ de rautate: vino-n tara ta!
Chiar de-i neagra painea si e traiul greu,
Cu dragostea familiei,te hranesti mereu.
Mult iubita tara, a fost cotropita,
De-a ei fii misei,care i-a crescut,
Intorca-se roata,aducand acasa,
Pe copiii nostri,inrobiti cum sunt.
Uniti in credinta si in rugaciune,
Muncind cu blandete si seninatate,
Birui-vom raul, birui-vom moartea.
Bucurosi ‘om trece, in viata prin toate.
Golgota Mărășeștilor
Au luptat vitejește
Românii cu uitătura lungă ,
I-a prins dujmanul într-un clește
De luptă surdă.
De gloanțe ori asfixianți
Cădeau cu miile-ntranșee,
Românii venit-au după frați
Fără libertate să nu steie.
Poporul ăsta urgisit
De rele ursitoare,
Nu fusese încă izbăvit
De cei ce îi doreau o istorică pierzare.
Luptau întâi și -n tâi ,
Să scape de obejdii
Țara lor de căpătâi,
Trecând prin mari prmejdii.
În țara noastră ciopârțită
Veneau dujmanii mulți -sodom
,, România trebui împărțită
Omorand ficare om!"
S-a auzit un strămoșesc demând:
,, Uniți al țării pămînt!" -
În românescul suflet cu răsunet:
,, Ne trebuie, ne trebuie Ardealul, și de-o fi să ne-ngropăm de vii-n pământ!"
Dujmanii, cu tehnici grele,
Aveau curaj numai în fiare:
Avioane, tancuri, milioane de gloanțe, obuziere-
Ținteau români ca să omoare.
Au mers cu fețele neșterse
De lacrimi sfinte, de părinți
Ce le-au spus:,, Țara română vă iubește
Și veți fi puși drept temelia ei, ca niște sfinți!"
I-au crezut românii cu mintea luminată de vechime
În demnitatea de urmași;
Și-n fața morții o mulțime
A făcut spre unire, sau spre moarte, primii pași.
De gloanțe ori bombe,
Tinerii români au fost sfârtecați-
Ridicânduse-n albe trombe
Sufletele luptătorilor, încă tineri, pe Altarul țării lor sacrificați.
În a războiului nemțească " măiestrie ",
Sute de mii de români au murit-
Nu vroiau vecinii dujmani să fie
Pământul dac urmașilor sortit.
A Golgotei Mărășeștilor poveste
Istoria o spune,
Dar la hotar încă mai pândește
Vecinul poftelor nebune!
Preda Marian
Dorință!
Acum în zi de sărbatoare mare,
Nedumirit îmi pun o întrebare,
Oare mai sunt români adevărați,
Și nu doar oameni împovarați?
Trăim cu toții o perioadă grea,
Cu multe lipsuri și mari nevoi,
Am vrea să știm ce-i fericirea,
Și nu doar să trăim ca vai de noi
Am vrea ca azi să-ntindem masa,
Să ne aflăm cu toții strânși acasă,
Nu doar pe telefon să-neauzim,
Cum Doamne-ajută noi rostim
Dar ceea ce eu spun e doar un vis,
Pentru că știu că cei plecați afară,
În țară, nu se mai întorc precis,
Că n-au cum să trăiască cu ocară
Familii, frații noștri și-au făcut,
Peste hotare printre străini,
Copiii lor acolo sau născut,
Și-acolo vor trăi și vor îmbătrâni
Nimeni nu vrea să se întoarcă,
În țara de unde cândva au plecat,
Chiar dacă nostalgia îi încearcă,
Și au în suflet un dor înstrăinat
Patriotismul începe să dispară,
Și-a noastră limbă românească,
Străini prea mulți aflați în țară,
Pe-a noastră glie strămoșească
Dar cui în astă lume îi mai pasă,
De limbă, neam, pământul sfânt,
Si doar să ai ceva de pus pe masă,
Puține vorbe, rostite-ntr-un cuvânt
Nădejdea noastră a românilor,
Este doar la bunul Dumnezeu,
Să nu ne vindem toți străinilor,
Chiar dacă azi, ne este tare greu!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în spaniolă
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
El vino rojo es bueno
El vino rojo es bueno,
Recogido a finales de otoño,
Cuando hay escarcha, cuando nieva,
Lo bebo mucho, pero no me emborracho.
Me he jurado que no lo beberé nunca más,
Pero no puedo evitarlo,
El vino es bueno, me gusta mucho,
No sé qué haré con el viñedo.
El vino hecho de una fruta rara
Sube a la cabeza sin escalera,
El vino hecho de uvas verdes
Hace que no veas a nadie.
El vino es bueno y sabroso
Cuando lo bebes con alguien amable,
Pero si lo bebes con alguien repugnante,
El vino se para en tu garganta.
Sentiment românesc
Sã vinã cei ce mai au încã
Vreo grijã pentru ţara lor,
Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã
De scump şi mare ajutor!
Sã vinã cei ce duc povara!
Sã vinã cel din neamul meu,
Care-şi iubeşte, încã, ţara,
Temându-se de Dumnezeu!
Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,
Unde-i Crişan, Mãria Ta?
Mai vor sã suie ardelenii
În Apuseni, spre-a te urma?
Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?
Unde-s boierii trãdãtori,
Unde-s stihiile naturii,
Sã dea spahiilor, fiori?
Întregul nostru neam doreşte
Ca sã te vadã cum apari,
Strigând "Nainte!"-n româneşte,
Ca fiu al României Mari!
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în suedeză
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Lätt rött vin är gott
Lätt rött vin är gott,
Skördas på senhösten,
Mer om frosten, mer om mannen,
Jag dricker mycket mer och blir inte full.
Jag svor att jag aldrig skulle dricka igen
Men jag kan inte hålla mig
Gott vin, gott jag gillar det,
Jag vet inte vad de kommer att göra med honom.
Sällsynt äppelvin
Han klättrar in i huvudet utan stege,
Vinesor av gröna boggier
Gör mannen osynlig.
Vinet är gott och gott,
När du dricker det med en snygg man.
Men om du dricker det med en ful man,
Vinet stannar i halsen.
Other poems by the author
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Viața pe pământ
Ce este omul, fiinţa trecãtoare?
Un chip scãldat în umbre şi în soare!
Minune care-apare şi-apoi trece
Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.
Lut moale, bucuros c-a fost sãpat
Şi îngrijit, udat şi cultivat,
Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",
Şuvoi încetinit de bolovani.
Nu este fiinţa dulce şi hazlie
Mai mult decât un vers de poezie...
Se bucurã şi strofa şi poetul,
Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.
Cum trece coasa peste pipirig
Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,
Cum se deşirã firul de pe fus,
Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...
"Nosce te ipsum!"
"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)
E faptul dimineţii şi inima îmi bate,
Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...
Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,
Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!
Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete
Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;
Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete
Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns.
Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,
Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!
Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure
Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!
Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare
Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;
Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,
Am chip de om şi nume şi spirit românesc!
Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:
Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,
Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...
Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!
A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte
E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;
E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte
Din prima zi a vieţii şi pânã la final.
Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã
Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!
Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,
Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...
Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte
Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.
Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte
Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.
Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,
Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;
Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:
Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Lucruri mari
Mare lucru e sã ştii
Sã îţi vezi de-a ta lucrare
Şi în dreptul ei sã pui
Semnele de întrebare.
Mare lucru e sã poţi
Sã te-abţii când ai dreptate,
Sã nu cauţi sã-i înveți
Pe cei ce le ştiu pe toate!
Mare lucru sã-ţi cunoşti
Locul tãu în astã lume,
Nerâvnind în niciun fel
O distincţie anume.
Mare lucru e sã vrei
Sã te porţi ca fiu de Rege.
Sprijinind pe cei ce-i dor
Des, picioarele betege.
Mare lucru e sã ai
O ureche ce n-aude
Bârfele şi şoaptele
Celor mai de treabã rude!