Drumuri de Dor

Sub cerul Moldovei se-așterne o tăcere,
Cei ce pleacă îşi lasă visele-n zadar,
Ura-i ca o umbră ce crește-n durere,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Copiii își uită rădăcinile-n depărtare,
Iar dorul ce-i mistuie rămâne tot amar,
Pe pământul ce cândva le-a fost alinare,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Moldova se-apleacă sub povara uitării,
Cu inimi goale, ce nu mai găsesc hotar,
În urma lor rămâne ecoul depărtării,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

am avut atâtea bilete de dus,

atâtea șanse să plec, să dispar,

atâtea drumuri ce m-au chemat,

dar am rămas, de ce, n am habar.

am strâns în palme nopți fără somn,

lacrimi ce nimeni nu mi le-a văzut,

cuvinte pe care le-am înghițit

și doruri ce-n piept m-au durut.

si azi privesc bilete rupte,

distrusă, dar încă-s aici.

Poate ca nam plecat din frică,

dar am rămas să-nvăț sămi  vindec..

toate-acele cicatrici..

sub ploapele-ți de timp trudite,

se-ascunde visul obosit,

speranțe vechi și risipite,

in gandu-ți ce s-a risipit.

prin ani te-ai dus, prin ani te-ntorci,

ca un străin pe drumul tău,

înveți să ceri, înveți să porți

povara lumii fără rău.

oameni se nasc, oameni apun,

va niște frunze-n vânt purtate,

unii iubesc, alții se pun

statuie-n visele uitate.

si-n toată zbaterea aceasta,

in mersul vietii ne-ncetat,

rămâne-n noi doar ce ne-apasă—

un om, un dor, un gând uitat.

nu te-am rugat să-mi cumperi flori,

nici să-mi aduci cadouri scumpe,

ca orice fată, uneori,

am vrut atentie si gesturi multe.

nu te-am rugat să-mi juri pe stele,

nici să promiți ce n-ai simțit,

dar uneori, în nopți rebele,

mă întrebam dac-ai iubit.

eram naivă, visătoare,

stiam că taci, dar totuși simți,

că dragostea nu-i doar o floare,

ci o privire printre sfinți.

eram prea proastă, prinsă-n vise,

credeam că dorul te-a durut,

dar azi privesc ușor surprinsă

si vad cum tu te-ai prefăcut.

nu te-am rugat să fii aproape,

dar uneori, în nopți cu vânt,

aș fi vrut doar o vorbă-n șoapte,

semn că eu mai-ți sunt  în gând.

nu vreau să-ți mai știu drumul tălpilor,

de azi, te rog, ca să mă uiți.

mi-e inima prea plină de fiori,

și pașii tăi îmi sunt prea mulți.

plângeam în nopți fără sfârșit,

ți-am chiar și scris, dar nu știai.

tu te jucai cu ce-am simțit,

eu mă topeam în „dacă” și în „hai”.

cunosc privirea-ți de bun-rămas

și vocea stinsă ca o ploaie.

dar am crescut din ce m-a ars

și nu mai vreau să plâng în baie.

n-am înțeles de ce-ai plecat

când îți dădeam tot ce aveam.

dar poate-un „prea” e vinovat:

prea mult, prea tare te iubeam.

te port, dar nu te mai aștept,

te simt, dar nu mai spun nimic.

că uneori e mai corect

să pleci din tot ce pare strâmt.

am învățat să stau cu mine,

să mă repar încet, încet.

din ce era cândva ruine,

am tras iubirea către piept.

mi-e dor de cum eram cu tine,

dar nu de tine, ci de eu.

căci m-am pierdut, crezând că-mi vine

o dragoste de Dumnezeu.

chiar de-s ateu, și tu știi bine,

tot m-ai făcut să cred un pic

nu în religie, ci în tine

și-n dragostea ta de nimic.

am renunțat să mai întreb

de ce-ai plecat, de ce-a durut.

răspunsul nu e un cuvânt,

e tot ce-n mine s-a făcut.

rămân cu mine, fără dor,

cu suflet cald și fără frici.

nu vreau să-ți mai știu drumul tălpilor,

de azi, te rog, ca să mă uiți.

nu te-am rugat să-mi fii erou,

nici stea pe cer sau răsărit.

dar să mă strigi, măcar cu dor,

te intrebi vreo dată… ai greșit?

Fratilor, romani de pretutindeni,

Cat va dainui lumea sa nu uitati,

de-ale patriei locuri cinstite,

Fie ca e Marea Neagra, ori Carpati.

Nu uitati nici de parintii vostri,

Ce se sting incet de-al vostru dor,

De copiii rataciti pe strada,

Cautand pe mama sau pe tatal lor.

E ciudat strainul, iar munca e grea,

Far’ de rautate: vino-n tara ta!

Chiar de-i neagra painea si e traiul greu,

Cu dragostea familiei,te hranesti mereu.

Mult iubita tara, a fost cotropita,

De-a ei fii misei,care i-a crescut,

Intorca-se roata,aducand acasa,

Pe copiii nostri,inrobiti cum sunt.

Uniti in credinta si in rugaciune,

Muncind cu blandete si seninatate,

Birui-vom raul, birui-vom moartea.

Bucurosi ‘om trece, in viata prin toate.

Dragi compatrioți, de ce plecați pe afară?

Tot rostul vostru, e aici în țară!

Înțeleg, că vă gonește sărăcia...

Samavolnicia împusă, stârnește mânia.

Care poate fi cea mai dură anatemă?

Să-ți lași copii, nevasta, părinții,e mare problemă,

Să pleci în necunoscut, ca un cerșător?

Și să te întorci, când nu mai poți de dor.

Ce au putut să facă, niște visători

Ce au plecat la drum cu gând de mari transformări,

Dar în lumea banilor, a dispărut mila

Își fură, unul altuia până și căciula.

Sunt instruiți aparte,versați, odioși,

Complotiști, afaceriști și mincinoși,

Au condus țara pe drumul demolării

Un popor harnic, priceput e în pragul disperării.

Unde suntem azi, e greu să revenim

Atâtea mizerii sunt promovate cu venin,

Sunt profitori, ce ne țin țara în gheară

Doar uniți îi vom putea scoate din țară.

Nu trebuie să fii expert, doar să vrei să vezi 

Că-s mulți ce vor ca țara s-o facă bucăți 

Apoi s-o împartă la toți.Să-i lăsăm?

Numai uniți toți, putem s-o apărăm.

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

Ce mai cânt astăzi de pot?

Îmi cânt satul, apa și munții

Lanurile verzi pline de rod,

Pacea, libertatea, întregului norod.

Să muncim azi pentru țară,

Să uităm drumurile pe afară,

Să nu uităm Limba Română

Și să ne dăm acum mână cu mână.

Ce te doare așa de greu, de oftezi?

Că-ți uiți graiul, portul, că te înstrăinezi?

Și că numele de român îl pierzi?

Pe cine și pe care să-l mai crezi?

Ești român, doar în țara de pruncie

Restu-i fugă, urgie și sărăcie.

Românule, alege drumul spre casă

Să îndreptăm ce-au distrus, cei ce nu le pasă.

Trag de noi,precum câinii

Au uitat ce-i omenia, stăpâni le sunt străinii

Ne mint zilnic că sutem îndestulați 

Și din omenie putem ajuta și alți frați.

Pe cîmpie la Mărăşti,
acolo românii zăreşti,
Pregătiţi cu arma în mînă,
nemţilor să se opună.

Şi într-o Joi de dimineaţă,
pe o vreme călduroasă,
Averescu a ordonat,
românii ies la atac.

La atac cînd au pornit,
baionete au pregătit,
În izmene şi desculţi,
la germani ei s-au opus.

Moldova ca să o ocupe
şi pe noi să ne subjuge,
Ostaşi mulţi au mai pierit
şi românii au biruit.

La Mărăşti lupte s-au dat
şi mult sînge s-a vărsat,
Corp la corp s-au înfruntat,
cu germanul cel dotat.

După lupte seculare,
am avut victorie mare,
Mulţi soldaţi aveau să moară,
pentru glie, pentru ţară.

Pentru cei ce viaţă au dat,
la Mărăşti s-a ridicat,
Un mausoleu din piatră,
de eroi să amintească.

Că în primul război mondial,
au murit pe acel altar,
Mulţi români adevăraţi,
pentru glie, pentru fraţi.

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !