În amintirea lor...
Te văd ieşind adesea din cerdac
Pe prispa care dă înspre grădină;
Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac
Şi plângi mereu, fără a fi de vină...
Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,
Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!
Iar, vremuri grele... cât un car de lut,
Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.
Te dor picioare, mâini şi... trupul tot
Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...
Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,
Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".
Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi
Şi îndrumări, pentru posteritate;
Poveţe, pentru cei ce au urechi,
Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.
Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,
Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:
Vreau să pun poza mea lângă a ta,
Să nu îţi pierdem chipul prin albume...
Category: About parental home
All author's poems: Cristi Dobrei
Date of posting: 5 января
Comments: 1
Views: 86
Comments
Poems in the same category
O casuta ca in povesti
Cand te am vazut, m-am bucurat.
Cu pasi marunti m am apropiat,
Mi-ai aratat cat ma iubesti,
Dar n ai putut sa imi vorbesti.
Te visam, si radeam, si plangeam...
Cu gandul la disparitia ta,
Si in vise eu fugeam
Ca sa nu se intample asa.
Anii trec iar tu dispari,
Ca o pasere calatoare.
Cand e bine tu apari,
Ca o floare otrăvitoare
Un inger m-a oprit pe drum,
Dar eu nu am observat
Ca ea mereu a indurat
Ce el a facut scrum.
O casuta ca in povesti
O poveste doar a noastra
Spune lumii cine esti,
Pana nu devii nevasta.
O poveste avem toti,
Doar ca lumea nu e atenta.
Unii sunt doar niste hoti,
Dar povestea e secreta...
Familia
Familia-i rădăcina tuturor,
Împrăștie copiilor:
O rază de iubire
Și-o mare fericire.
Unde familia-i unită,
Viața-I întrunită,
Iar alături de ea,
Domnește pacea mea!
11.03.2020
Bunica
Bunica mea,
Frumoasă precum o stea
Seara cand ma adormea,
Povești îmi citea!
Seara dormeam
Frumos visam,
Cât mă legănam
De tot ce-apucam.
Eram o prințesă
Atat de frumoasă,
Coduceam un regat
Lângă prințul răsfățat!
Cel puțin asta-mi doream
De eram cu visu-n ram
Dar, așa vis a rămas
În cercul la compas...
Bunica mi l-a dat
Cât m-a răsfățat...
20.07.21
Rugăciuni de seară
Bunico, mai vreau să te îmbrățișez
Măcar o dată până voi mai crește.
Zâmbetul tău radiant pe fața ta,
Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.
Doar goluri șterse în amintiri,
Oare să mai aud cântecul de leagăn
Și poveștile nespuse noapte de noapte,
Lucrurile spuse în pilde înțelepte?
Oare cât te mai poți juca?
Oare cât vei merge cu mine departe?
Oare cât mă vei mai mângâia?
Oare câte rugi îmi vei spune?
Singuri rămânem amândoi,
Seara, bucate noi pregătim.
Gusturi străvechi mai înfloresc,
Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.
În brațele tale mă simt acasă,
Chiar dacă departe de casa părintească.
Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,
Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.
Să mă vadă sus, printre munți,
Iarăși murmură cuvintele de tristețe.
Lacrimi de apă lină lasă veselia,
M-ai văzut mai mult crescând.
Iar eu, acum, cu gând la stele,
Oare stai tu bine printre ele?
Oare mai zâmbești ca altă dată?
Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?
Și spune căldura sufletului rece
Că totuși bine în freamătul sinelui.
Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,
Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.
Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,
O port ca o taină în minte.
Rezidă amintirile casei strămoșești,
Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.
Uite că nu are cine să mă strige,
Nu are nimeni să mă mai dojenească.
Mi-ai lăsat comori neuitate,
Și acum citesc scrisorile cu sfială.
La Bunici in ograda
La bunici in ograda timpul nu trece
Nici in odaia de sarbatoare,
si nici in suflet
Bunicii raman la fel … doar chipul le tradeaza
Anii care le rapesc puterile si… mintea,
La bunici in ograda toate au ramas la fel
Doar noi ne -am schimbat
Dar cuibarele sunt tot acolo
Si via si prunii si merii,
Si teica cu apa vie.
Doar noi ne am schimbat si nu ne mai plac
Ca altadat’…
La bunici in ograda e Raiul
Pe care-l pastram viu in suflet
Cat timp ei traiesc ….si dupa aceea!
La bunici in ograda sunt eu. Si atat!
Casa cu amintiri
Eu odată am trăit,
Și încă mai trăiesc,
În casa părintească,
Unde mereu mă regăsesc.
Acolo e minune,
Acolo sunt amintiri,
Acolo este bine,
Unde am avut trăiri.
Grădini cu flori,
Cu fructe și legume,
Copaci și sus și nori,
Sunt de toate sunt anume.
Jucării și păpușele,
Mingiuțe și mașinile,
De tot acolo este,
În casa părintească.
Locuim noi toți,
Mama, tata, sora și eu,
Unde ne simțim mai bine,
Noi, familia noastră și mereu.
Aici se întâmplă doar minuni,
Aici mereu privesc,
Aici mă regăsesc,
În casa părintească.
Other poems by the author
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Bucluc
Într-o bunã dup-amiazã,
- Lucrãtura lui doi-lei -
Sã vã zic în trei cuvinte
Ce pãţi eu, dragii mei!
Tam-nesam, în faptul serii
Ce îmi vine, mãi nepoate:
Sã pornesc într-o plimbare,
Cãţãrat pe douã roate.
Sfânta Vineri? Nana Veta?
Ce pãrere aveţi voi?
Nu ştiu cine mã împinse
Sã mã duc cu motoreta
Pân-la Recea şi-napoi.
Sã vedeţi voi poznã mare
- Lucrãtura lui doi-bani -
Sã dea drumul pe cãrare,
Om la patruzeci de ani!
Dup-aceea mi-am dat seama,
Când mã întorsei în sat:
De mergeam cu bicicleta,
Eram mult mai câştigat!
Ce sã vã mai zic eu, vouã?...
Pe la pod la Dobârleşti,
Îmi fãcui o pozã, douã:
"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"
Plec la drum...nevoie mare!
Neoprind, huh, decât, doar
Pentru-o scurtã rãsuflare
Lângã cruce, la Stejar.
De tras, trage. N-am ce zice.
Nici nu cred în ghinion,
Cã-i mergea rablei motorul
De credeai cã-i avion!
Stai aşa...sã dãm o turã
Şi, ca sã mã rãcoresc,
Pânã sus, în fundãturã
Nici gând n-am sã mã opresc!
N-am mers trei sute de metri
Şi, aşa cum intuiţi,
Îmi blocã Ocolul, drumul:
Ãştia-s primii nesimţiţi!
Sã nu lase peregrinul
Sã ia aer de pãdure,
Sã-i opreascã-n drum motorul
Şi plãcerea sã i-o fure!...
Nu-i nimic! Lasã cã mergem
Pân-la Recea, de-astã datã!
Sper sã n-aibã-n gând şi aia
Sã ne-aştepte încuiatã!
Şi, pornirãm împreunã...
Toate bune şi frumoase,
Prin pustia de pãdure,
Fãrã câini şi fãrã case.
Cel puţin cu prima roatã,
Nu ştiu cum am nimerit
Cã m-am pomenit deodatã,
Peste-un şarpe-ncolãcit.
Când vãzui cum scoase limba
Şi striga: "Ia stai, niţel!"
Mã-ntorsei, cu amândouã,
Înc-o datã, peste el.
Şi îl ajutai sã moarã:
De-aia mã-ntorsei grãbit.
Cã voiam, de bunãoarã,
Sã fiu sigur c-a murit.
Mã opri în drum, la Romcea
Şi-i fãcui câteva poze
Mobrei, care, uite, nene,
Merge-un ceas, cu douã doze!
Iacã Recea şi cabana,
Uite capãtul de drum!
Dar, pânã la capãt iacã
Ce noroi!... Acum, e-acum!
Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,
Îmi fac vânt...ce credeţi voi?
Ce-i a trece cu motorul
Drept prin groapa cu noroi?
Urc pe şauã, bãrbãteşte,
Îi dau gaz şi mai apoi
Intrai, cât ai zice "peşte",
Pân-la osie-n noroi!
Apoi, ce sã mai vezi, frate?
Un tractor trage acum
Douã trunchiuri, rãsturnate
De o drujbã, peste drum.
Lemnele de-a curmezişul,
Tu, urcat pe douã roţi,
Drumul tãu înspre Fintoaga
Mai continuã-l, de poţi.
Nu ştiu dacã mã veţi crede
Ce vã spun eu vouã-acum:
Mobra ajungea-n Fintoaga,
De nu se strica pe drum.
Înc-un amãnunt uitasem,
Fraţilor, şi voi, surori,
Scumpul lanţ, pânã la Recea
Mi-a sãrit de şapte ori!
Când vãzui eu cum stã treaba,
Zisei: "Hai, cã plec-napoi!
Şi, zicând, trecui cu groazã
Înc-o datã, prin noroi.
Şi, atunci când n-ai ce face
Şi când nu ai ce lucra,
Te mai duci şi pân-la Bulza
Cu motorul... numa-aşa!
Şi aşa cum apucasem
Sã vã povestesc eu vouã,
Pe la panta de la Moarã
Mi se rupse lanţu-n douã.
Uuuiii...ce mai chinezãrie!
S-o-ncãlzit de... sã ia foc!
Şi întins, şi-o zalã ruptã,
Ce sã-l pot pune la loc?!
Şi, cãznindu-mã cu lanţul,
Cum eram murdar pe mâini
Aş fi dat anunţ în presã:
"Dau motorul pe doi câini!"
Întunericul se lasã
Se aud paşi prin frunziş...
Trebuia sã fiu acasã,
Nu cu mobra pe Peştiş!
Scot degrabã telefonul,
Cat un numãr, cat...şi cat...
Vreun viteaz din Cãprioara,
Sã mã tragã pânã-n sat.
De-aş avea eu cum o duce
Pân-la podul de beton...
Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,
Nici semnal la telefon!
Scuturai cumplita rablã,
Chit cã nu era a mea,
Şi-i dãdui douã picioare,
Cã nu mã putui rãbda!
Cât clipeşti, veni iar gândul:
"Cine mã pusese, oare,
Ca sã mã complic degeaba,
Sã car rable? N-am picioare?
De am poftã de plimbare?"
Ştiu ce zici: despre Yamaha
Cum poţi sã vorbeşti aşa?
Dar tu o lãsai acolo
De erai în pielea mea!
Mã porni eu la plimbare
Şi, cu gândul la zãvoi,
Nu mi-am luat nici de mâncare,
Cã...vin repede-napoi!
Şi aşa, pe nemâncate,
Motoreta lui Dobrei,
N-a fost ea cãratã-n spate
Niciodatã-n viaţa ei...
Cum vã povesti, Yamaha
Îmi veni mie de hac!
Da-i spusei şi eu, cumetrii:
"Hârburi nu mai vreau în veac!"
Mã trezi cã îmi intrarã
Nişte pietre în papuc;
Şi-n curând se fãcu searã:
L-aşa om, aşa bucluc!
~Peisagistică și grai bănățean ~
Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
Silvia Mihalachi