ÎN UMBRA NOPȚII

Când fraţii între ei nu mai cuvântă,

Se adună norii negri peste casă,

Pe a bătrână asta o-nspăimântă,

Şi încet, încet tristeţea o apasă.

Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,

Se întorc icoanele cu faţa la perete,

Şi-a lor păcate tainic le jelesc.

Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.

Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,

Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,

La casă i se crapă zilnic temelia,

Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.

Când fraţii se blestemă-n jurăminte,

De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,

Părinţilor le plânge crucea pe morminte,

Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.

Când sângele de mamă urând l-au diluat,

Iar inima încet, încet se împietreşte,

Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,

Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.

Casă părintească leagăn îngeresc

acolo doi ochi dragi duios privesc

Casă părintească ești magnet divin

unde nu aș fi, la tine revin.

Casă părintească suflet de dor plin

când ajung la tine genunchii îmi înclin

Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc

casă părintească, veșnic te iubesc.

Casă părintească tu ești vocea mamei care,

și acum o aud cum ne strigă la mâncare

Casă părintească cu geamuri spre drum

de acolo am pornit în viață  om bun.

Casă părintească, cuibușor de rai

inima ta bate după cânt de nai

Aici fost-am educat în spirit creștin

Casă părintească locul meu divin.

Iți sărut mâna.

Patria mea casa mea.

Limba cea de neuitată.

Iți jur ca meleagurile tale.

Vor fi bine apărate.

Țarișoara mea iubirea mea. 

Acolo unde m-am născut.

Unde a decurs viața mea. 

de-a lungul anilor mei de viață.

Tu mereu ai fost plină de vitejie.

vitejia ta a fost transmisă din generație in generație.

Iți voi ține pieptul înainte.

Țarișoara mea patria mea.

niciodată nu ne vom da bătuți.

Să știi bine chiar si dacă.

Voi fi rănită până la os cu sânge.

Iți voi apăra comoara ta.

Țarișoara mea.

cea care este mândră de ea.

Tu fii cea care ne îndruma înspre bine si nu înspre diavolia omenească. 

Tu fii cea care ne dă puteri pentru a cânta victorie pe câmpul de luptă. 

Iți voi saruta pământul .

Pentru averea ta ce e in ea.

Pentru inocența ta ca apa râului cea prea curată de nevinovată.

Pentru libertatea cu care trăim în ea de democrată ce este ea.

Țarișoara mea patria mea .

Tu fii exemplul care trebuie urmat cu sclavie .

Tu fii clopotele ce suna de cuvinte orgoliu pentru noi urmașii a patriei.

Tu fii acea biserică creștină cu cheia indescifrabila de prețul ei admirabil de orbești.

Iți voi da viața mea.

Pentru a apara tara de dușmanii ce ne înconjoară. 

Pentru a-ți salva gloria ta.

Pentru acei prizonierii închiși pe nedreptate.

Pentru acei soldați morți care sânt în mintea ta și inima ta.

Țarișoara mea îți sarut mana.

Tu fii locul meu de trai.

Tu fii soarele care îmi dă lumină zi de zi.

Tu fii acea rază care îmi face drumul mai ușor înspre succes. 

Tu fii mamă pe vecie. 

mamă patrie.

Naționalitate noastră nimeni nu ne va fura ca noi îndată sarim in apărarea ei.

Pentru acei care vor s-o calce în picioare.

Să vă firească domnul de a face asta. 

Niciodată nu vom permite să se întâmple așa injosiri pe teritoriul nostru. 

Iți voi da viața mea. 

Pentru că te iubesc și te respect. 

Cu toată imina și sufletul meu. 

Țarișoara mea,  patria mea,casa mea si mama mea.

Pe vicie în mintea mea .

Chiar și după moarte .

Tot va rămâne țara mea .

Să uiți de casa părintească
E cel mai nou păcat din lume
Unii pleacă să muncească
Să-și facă un viitor, un nume

Să nu uiți de mamă și de tată
Doar ei știu cât ți-e de greu
Să le mai calci pragul înc-o dată
Că ușa-i deschisă mereu

Să nu uiți nici de bunicii
În a căror brațe adormeai
Sunt cei ce făceau față fricii
Pe care tu o dobândeai

De frați, surori, nici nu mai spun
Sunt bine, ca de obicei
In cuvinte dorul nu pot să îl pun
Crește la fel cum cresc și ei

Romantică-i toamna târzie

Ornată în tonuri ciudate

Miracol de frunze pictate-n

Aromă de brumă și ceață.

Natură bogată cu ochi ruginii

Tresare când vântul se zbate,

Icoană pictată a frunzelor moarte,

Caleașcă de aur cu sori încărcată

Aromă de toamnă cu lacrimi udată.

Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.

În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.

Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.

Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.

În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.

Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta  în loc nici frunza-n bătătură.

Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.

Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.

Nici nu plânge,nici nu plouă

Într-un suflet întristat

Când norii își pierd apa

Nici când viforu-i usct.

Tristă-i ziua în care

Dor,speranțe așteptări

Sunt învăluite-n ceață

Spulberate-n patru zări...

Fost-am ce-am voit să fiu

Toc și foie ca să scriu 

Bocetele tuturora,

Lacrima ce joacă-în gene 

Care plânge pe înfundat

Pentru traiul blestenat.

Pentru ziua care doare

Fără glorie și bani

Lângă semeni lași ,nesimțitori

Lângă ei trăiești și mori

          -O  da!...Când dragostea nu-i împărtășită te simți înșelat,uscat,ofilit ,derutat, nu mai

crezi în tine,aripile îți sunt frânte,și oftatul se aciuează în suflet .Vali era fericit doar cu Adriana .

          -De unde știi tu ?

          -Se vedea în privirile  lor ,în atingerile  lor de mână ,în delicatețea  cu care îi mângâia părul

răsfirat  pe umerii ei .

          -Bine ,Aristița ,dar toate acestea țin de trecut .Nu te gândești că e timpul să-ți faci și tu o familie,

să ai copii,,,încă nu-i târziu ! Cum să rămâi singură ?

          -Draga mea ,eu nu mă simt singură ,am rostul meu ,munca mea îmi aduce atâta satisfacție .Când

ajung la spital ,îmi las deoparte toate grijile personale și mă concentrez pe cele ale bolnavilor mei .Numai aici

când omul devine pacient,este cel real .În rest ,poartă o mască-una schimbătoare  în funcție de rolul pe care

îl joacă :director,înginer ,ministru.Dar în spital ,este doar un om .Aici se dezbracă de mândrie,orgoliu,,fățărnicie ,

de mască .Deci a fi medic este o mare răspundere,dar și o mare bucurie când redai viața cuiva.

          -Știu  că mama era tare fericită când ai luat examenul de admitere la medicină.Nu a trăit să te vadă ce

frumos ai evoluat ,și cum poți fi de ajutor semenilor ,dar avea mare încredire în talentul tău și priceperea ta .

          Îmi este greu să îmi amintrsc  prin câte a trecut  mama,cât a vrut să trăiască și cât a ținut ascunsă boala,

până a fost prea târziu .

          -Dragă surioară ,acum că m-am spovedit și știi ce păcate am ,sincer ,mă simt mai bine .

          -Ascultându-ți spovedania ,m-a luat cu frig.Prin câte pot trece oamenii ,nu îți poți închipui...

           -Vreau să uit tot.Dacă aș putea să o iau de la început .Acum muncesc cinstit ,am o afacere mică ,dar îmi

asigură existența.O întoarcere în țară nu pare de bun augur .Sunt înformată că lucrurile mergt tot mai prost acolo.

Țara merge în regres .Cei de la vârful puterii au scos țara la vânzare pe bucăți,iar românii au plecat în toară lumea

să-și facă un rost...

          -Deci te-ai hotărât să rămâi aici?

          -Pentru tine e altceva .Lucrezi într-un spital mare ,ești recunoscută ca medic bun.Ai nevoie de odihnă

Sunt bucuroasă  că vom petrece mai mult timp împreună !Cele două surori rămân duse pe gânduri .Soarele

s-a ridicat destul pe cer ,șoseaua îndeamnă la drum.Florile viu colorate ale leandrilor sălbatici le însoțesc

în prima zi de concediu.Un concediu la care visau atât de mult!...

                                                                           Sfârșit

E miez de iarnă și e ger,

Omătu-i așternut în valuri

Norii-s  tulburi pe sub  cer

Pânză albă-i sus pe dealuri.

Nu-i țipenie pe drumuri

Lumea-i  toată închisă în casă

Doar din hornuri  urcă fumuri,

Ce-i afară  ? cui  îi  pasă?

Casele-s îmbobodite

Flori de ghiață  râd în geam

Pe sub geamuri stalactite

Și ghirlande prinse-n ram.

Gerul lacom mă cuprinde,

Nasul  mâinile îmi  îngheață,

Vântul hora își întinde,

Mii de ace simt pe față.

Scârție  omătu-n cale,

Gerul mă gonește  în casă

Urlă  lupii jos în vale,

Of, ce vreme nemiloasă!...

Îmbățiisează-mă  cu un zâmbet

Înviorează-mă cu o floare ,

De  poți ,citește-mi  în suflet

Și vezi de ce mă doare?

ȘI  zău că nu-i păcat  să mărturisești

Că mă iubești.

Nici nu știu ce-ași fi în stare

Provocat de nedreptate

A-și ajunge să fiu sadic

Să-i ucid sau să-i  prefac

Pe ce-i răi și mafioți,

Pe dușmani ca și pe hoți

În lăcuste sau în lupi

Să-i  trimit în iad

Unde  flăcările ard 

Să purificăm pământul 

Relele să le ia vântul.