Cum ar fi fără lichele?

Îi dădui crezarea toată,

Foii care ne vestea

Căci cu nouă ore-n urmă

Dispăruse o lichea.

 

"Ce păcat!", îmi vine-a zice

Parcă până şi acum.

Alte vorbe treacã! Însã

Vorba asta mi-o asum.

 

Fiţele unei lichele

Sunt de neînlocuit,

Fãcând tot atâta treabã

Cât ar face-un om cinstit!

 

Le cred, însã, pe bunica

Şi pe strãbunica mea,

Care îmi mãrturisirã

Cât de rea e o lichea.

 

Oh! Nu fiţi maliţioase!

Nu sunaţi din clopoţel,

Cãci i s-au adus destule

Acuzaţii fel de fel!

 

O fi rea!... Ce pot a spune?

Nici nu prea vreau sã mã bag...

Sã nu se porneascã dânsei

Lacrimile, peste prag.

 

Fãrã apã, fãrã pâine,

Ar mai fi cum ar mai fi...

Fãrã de lichele, însã,

Nici nu am putea trãi!

 

Bune, rele, late, strâmbe,

Pãpãdite-n felul lor,

Nu le vor pãsa. Ci sta-vor

Tot "picior peste picior".

 

Aş propune o schimbare:

S-abordãm alt subiect.

Şi va crede şi licheaua

Cã ar fi mai înţelept.

 

                ☆

 

Dumneaei, îi stã mai bine

În popor, decât în vid;

Dar, de-o vreţi şi conservată, 

Scufundaţi-o în lichid!

 

Că, decât un rãu mai mare,

Decât cel ce totul vrea,

- O canalie, de pildă -

Tot mai bunã-i o lichea!


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei poezii.online Cum ar fi fără lichele?

Data postării: 8 octombrie 2022

Vizualizări: 896

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?

 

Doamne,

de ce simt că viața mea e o pedeapsă

și nu o binecuvântare?

De ce fiecare dimineață

se deschide cu povara unei vini

pe care n-o înțeleg pe deplin?

 

Mă nasc în fiecare zi

cu un dor nemărturisit

și cu o greutate în piept

care mă apasă fără cuvinte.

 

Mi-e rușine să zâmbesc uneori,

pentru că am învățat

că bucuria se plătește scump,

că pacea e doar o pauză

între două dureri.

 

Dar Tu, Doamne,

nu m-ai făcut pentru durere.

Tu m-ai suflat în lut

ca să fiu ființă vie,

nu lanț de regrete

și zid de întrebări.

 

Ajută-mă să văd viața

ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.

Ajută-mă să simt că trăiesc,

chiar și când plâng.

 

Fă-mă să înțeleg

că nu sunt osândit să sufăr,

ci ales să devin,

prin suferință:

mai luminos,

mai adevărat,

mai al Tău.

Mai mult...

Sfletul amăgit

Eu o să găsesc cheia
A vieții mierea
Liniștea veșnică
Pe care moartea ne-o oferă

Pentru orice suflet obosit
A cărui chip neînsuflețit
Veșnic va fi batjocorit
De cel care nu a simțit

Chinul vieții e enorm
De fiecare dată cu dor
Pentru fiecare om
De stres toți mor

Și de-oi deveni o fantomă
Cu soarta petcetluită
A rămâne fără somn și odihnă
Și fără milă

Omul rece se va arăta
Și el va acționa
Când empatia și căldura
Vor pleca precum viața ta
Din lumea asta

Și în cer ei vor ajunge
Sau în pământ ei se vor duce
Pentru că destinul le sortește
Să fi în iau sau în rai fără probleme

Mai mult...

Rugăciune

Doamne !

 

Dă-mi în noblețea ta

Puterea de-a mă mai schimba.

Chiar și acum în ceasul de pe urmă

Nu mă lăsa fără de turmă.

 

Adună-mă în grupul Tău sfințit,

Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.

Chiar dacă faptele spun împotriva mea,

Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.

 

Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit

Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.

Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,

Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.

 

Cu ajutorul tău și rugăciunea mea

Voi știi și crede în învierea Ta !

Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,

Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !

 

®️

Mai mult...

Capul sus...

Sunt multe clipe grele cind as da inapoi...

In melancolii ma'nnec ca-n volburate ploi...

Ma'mpiedic in greseli,desi asta e firesc,

Visez deseori la vise in care ma ratacesc...

Privesc real la viata,dar cred si in minuni..

Sinceritatea'n palme,desigur nu-i fara minciuni...

Dar cred in tot ce-i bine si bunatatea'n viata,

restul tot se trece cu zimbetul pe fata!!!

Mai mult...

Tu omule ce crezi că ştii...

Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte

Condorul care de pe stâncă se desprinde

Şi liber zboară după cum i-e firea?

 

Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate

O stea pe care o priveşti în noapte,

Smerită să-ţi dea toată strălucirea?

 

Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este

Ca Dumnezeu din depărtări celeste

Să vină să-ţi aducă...mântuirea?

 

Mai mult...

Nu te opri. vei reuși

Când urci pe muntele succesului

Înaintezi greu, vântului i-te opui

Te-mpiedici dar nu te dai bătut

te ridici perseverent,

o să calci mai atent

 

Ai atins ținta mult visată

Frica de esec a fost învinsă

Demonstrat ai ca nu sunt limite

Decât cele multe din minte.

Mai mult...

Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?

 

Doamne,

de ce simt că viața mea e o pedeapsă

și nu o binecuvântare?

De ce fiecare dimineață

se deschide cu povara unei vini

pe care n-o înțeleg pe deplin?

 

Mă nasc în fiecare zi

cu un dor nemărturisit

și cu o greutate în piept

care mă apasă fără cuvinte.

 

Mi-e rușine să zâmbesc uneori,

pentru că am învățat

că bucuria se plătește scump,

că pacea e doar o pauză

între două dureri.

 

Dar Tu, Doamne,

nu m-ai făcut pentru durere.

Tu m-ai suflat în lut

ca să fiu ființă vie,

nu lanț de regrete

și zid de întrebări.

 

Ajută-mă să văd viața

ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.

Ajută-mă să simt că trăiesc,

chiar și când plâng.

 

Fă-mă să înțeleg

că nu sunt osândit să sufăr,

ci ales să devin,

prin suferință:

mai luminos,

mai adevărat,

mai al Tău.

Mai mult...

Sfletul amăgit

Eu o să găsesc cheia
A vieții mierea
Liniștea veșnică
Pe care moartea ne-o oferă

Pentru orice suflet obosit
A cărui chip neînsuflețit
Veșnic va fi batjocorit
De cel care nu a simțit

Chinul vieții e enorm
De fiecare dată cu dor
Pentru fiecare om
De stres toți mor

Și de-oi deveni o fantomă
Cu soarta petcetluită
A rămâne fără somn și odihnă
Și fără milă

Omul rece se va arăta
Și el va acționa
Când empatia și căldura
Vor pleca precum viața ta
Din lumea asta

Și în cer ei vor ajunge
Sau în pământ ei se vor duce
Pentru că destinul le sortește
Să fi în iau sau în rai fără probleme

Mai mult...

Rugăciune

Doamne !

 

Dă-mi în noblețea ta

Puterea de-a mă mai schimba.

Chiar și acum în ceasul de pe urmă

Nu mă lăsa fără de turmă.

 

Adună-mă în grupul Tău sfințit,

Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.

Chiar dacă faptele spun împotriva mea,

Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.

 

Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit

Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.

Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,

Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.

 

Cu ajutorul tău și rugăciunea mea

Voi știi și crede în învierea Ta !

Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,

Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !

 

®️

Mai mult...

Capul sus...

Sunt multe clipe grele cind as da inapoi...

In melancolii ma'nnec ca-n volburate ploi...

Ma'mpiedic in greseli,desi asta e firesc,

Visez deseori la vise in care ma ratacesc...

Privesc real la viata,dar cred si in minuni..

Sinceritatea'n palme,desigur nu-i fara minciuni...

Dar cred in tot ce-i bine si bunatatea'n viata,

restul tot se trece cu zimbetul pe fata!!!

Mai mult...

Tu omule ce crezi că ştii...

Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte

Condorul care de pe stâncă se desprinde

Şi liber zboară după cum i-e firea?

 

Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate

O stea pe care o priveşti în noapte,

Smerită să-ţi dea toată strălucirea?

 

Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este

Ca Dumnezeu din depărtări celeste

Să vină să-ţi aducă...mântuirea?

 

Mai mult...

Nu te opri. vei reuși

Când urci pe muntele succesului

Înaintezi greu, vântului i-te opui

Te-mpiedici dar nu te dai bătut

te ridici perseverent,

o să calci mai atent

 

Ai atins ținta mult visată

Frica de esec a fost învinsă

Demonstrat ai ca nu sunt limite

Decât cele multe din minte.

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Către fiii României

Ah, românime junã, ce-ai rãmas

Acasã, pe strãvechea noastrã glie,

Pãstreazã curãţia limbii-n glas

Şi bunul simţ din vechea Românie!

 

Iar floarea rar-a gândului curat

Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!

Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat

Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!

 

Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc

Cu dorul ridicãrii naţiunii,

Având în inimi sânge românesc,

Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!

 

Perseverenţã, râvnã şi rãbdare

Sã punem astãzi, mânã de la mânã;

O ţarã, stând pe propriile-i picioare,

Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...

Mai mult...

O mare durere

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

 

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

 

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

 

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

 

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

 

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

 

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

Mai mult...

De-ale oamenilor

Având în spatele meu nori,

În faţă, mândrul soare,

Am reuşit adeseori

Rămâne în picioare.

 

Atunci când vântul a bătut,

Spunând că doar adie,

Văzui că nu sunt decât lut

Şi puf de păpădie.

 

Lovindu-mi des al meu picior

Şi-apoi strigând: "Mă doare!"

Eram convins că n-am să mor,

Ci doar mă fac mai tare.

 

Iar apelor ce, zeci de ani,

Au spumegat într-una,

Prin crengi pustii şi bolovani,

Le-a mai rămas doar spuma!

Mai mult...

Prioritatea prostiei

Într-o zi, mergând molatic

Singur, prin localitate,

Întâlni indicatorul

"Proştii au prioritate!"

 

Îmi veni pe loc ideea

Sã îl smulg de acolo-n grabã;

Dar mã rãzgandi zicându-mi:

"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!

 

Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã

- Proşti cu crengi, proşti mititei -

Unii nu vor şti vreodatã

Cã e semnul pentru ei!"

 

Cum rãmase semnul teafãr

- Din motivu-acesta poate -

Nãtãfleţii de tot soiul

Au şi azi prioritate...

Mai mult...

Iubită copilă a neamului meu...

Iubitã copilã a neamului meu

Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,

Când cel mai de-aproape, te lasã la greu

Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.

 

Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:

Priveşte lumina ce vine,

Hotare sã punã şi porţi de oţel

Şi capãt, atâtor suspine!

 

Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu

De tine-s atãt de aproape!

Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,

Nu vrea nicidecum, sã te scape.

 

Iubitã copilã a neamului meu,

Ridicãte-acum, din ţãrânã!

Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,

Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!

Mai mult...

Graiul amintirilor

(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).

 

Mi-aduc aminte de ai mei

Bãtrâni de altãdatã...

De vremea când mergeam cu ei

Sã strângem snopii de tulei

Şi când bunicul îmi era

Mai mult decât un tatã.

 

Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,

Sã intre bunu-n tindã!

Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,

Simt apa rece din fântâni;

Şi n-are cum!... Da, n-are cum,

Un dor sã nu mă prindã!

 

Mã vãd din nou, parcã-n ocol

Umplând borcane goale

Şi cu nisip, şi cu nãmol

Ieşind afarã-n capul gol,

Pe când fierbea, la foc domol,

Ciolanul, pe sarmale.

 

Mi-aduc aminte ca acum

Şi lacrimi curg şiroaie...

Cum se-nãlţa din coşuri, fum,

Şi cum sãream, cum sã vã spun...

În balta tulbure din drum

Dupã o zi de ploaie.

 

Mi-e dor de turmele de miei,

De holdele arate;

De primãveri, de ghiocei,

De grauri, ce-aduceau cu ei

Vreun cântec sau vreun obicei,

Din ţãri îndepãrtate.

 

Şi cum sã nu îţi aminteşti

Ieşirile-n naturã,

De liniştea din Dobârleşti,

De verile scãldate-n foc,

De soare, de cãldurã...

De vechiul ceai din flori de soc,

De vreun drumeţ, care-avea loc

La noi în bãtãturã?

 

De mama, care ne-aştepta

Cu turte, în cãmarã,

De ciorba care clocotea

Sub jarul "foc şi parã",

De rândunica ce ţipa,

Din zori şi pânã-n searã!...

Ah, Doamne, caldã mai era

Cãsuţa de la ţarã!

 

De toamna, ce punea-n cântar

Veşmintele, ca plumbul;

De prima zi a lui Gustar

Când bunu', mare gospodar,

Îşi pregãtea un pãlimar

Sã suie-n pod porumbul.

 

De-atâtea ori am strãbãtut

Cãrãrile Poienii!

Când vântul trist, trecea tãcut

Mişcându-mi oalele de lut...

Şi-atâtea toamne au trecut

De-atunci, prin sita vremii!

 

De iernile care, venind,

Pãreau cã nu mai pleacã;

De când strângeam trifoiu-n Grind,

De vechi rugini, care se prind

De piatra coasei, care stã

De astã-varã-n teacã...

 

Dar, în sfârşit, plecau tiptil

Şi fãrã sã-mi dau seama;

Iar eu fugeam, fiind copil

Şi aprindeam câte-un fitil,

Dorind sã vinã-ntâi april,

S-o pãcãlesc pe mama...

 

Aşa fusese pe la noi,

Cu multã vreme-n urmã.

Dar, parcã totul s-a schimbat:

Plecat-au oamenii din sat,

De-ogoare nu le-a mai pãsat,

Nici câinilor, de turmã.

 

Deplâng, după atâţia ani,

Acele scumpe clipe!...

Mã tem cã vor rãmâne-orfani

Mai-tinerii contemporani,

Având şi case, având şi bani,

Statut de "tipi" şi "tipe":

Din vremurile de demult,

Nu fac icoane şi nici cult

Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,

Nicicând sã se-nfiripe!...

Mai mult...

Către fiii României

Ah, românime junã, ce-ai rãmas

Acasã, pe strãvechea noastrã glie,

Pãstreazã curãţia limbii-n glas

Şi bunul simţ din vechea Românie!

 

Iar floarea rar-a gândului curat

Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!

Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat

Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!

 

Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc

Cu dorul ridicãrii naţiunii,

Având în inimi sânge românesc,

Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!

 

Perseverenţã, râvnã şi rãbdare

Sã punem astãzi, mânã de la mânã;

O ţarã, stând pe propriile-i picioare,

Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...

Mai mult...

O mare durere

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

 

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

 

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

 

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

 

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

 

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

 

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

Mai mult...

De-ale oamenilor

Având în spatele meu nori,

În faţă, mândrul soare,

Am reuşit adeseori

Rămâne în picioare.

 

Atunci când vântul a bătut,

Spunând că doar adie,

Văzui că nu sunt decât lut

Şi puf de păpădie.

 

Lovindu-mi des al meu picior

Şi-apoi strigând: "Mă doare!"

Eram convins că n-am să mor,

Ci doar mă fac mai tare.

 

Iar apelor ce, zeci de ani,

Au spumegat într-una,

Prin crengi pustii şi bolovani,

Le-a mai rămas doar spuma!

Mai mult...

Prioritatea prostiei

Într-o zi, mergând molatic

Singur, prin localitate,

Întâlni indicatorul

"Proştii au prioritate!"

 

Îmi veni pe loc ideea

Sã îl smulg de acolo-n grabã;

Dar mã rãzgandi zicându-mi:

"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!

 

Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã

- Proşti cu crengi, proşti mititei -

Unii nu vor şti vreodatã

Cã e semnul pentru ei!"

 

Cum rãmase semnul teafãr

- Din motivu-acesta poate -

Nãtãfleţii de tot soiul

Au şi azi prioritate...

Mai mult...

Iubită copilă a neamului meu...

Iubitã copilã a neamului meu

Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,

Când cel mai de-aproape, te lasã la greu

Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.

 

Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:

Priveşte lumina ce vine,

Hotare sã punã şi porţi de oţel

Şi capãt, atâtor suspine!

 

Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu

De tine-s atãt de aproape!

Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,

Nu vrea nicidecum, sã te scape.

 

Iubitã copilã a neamului meu,

Ridicãte-acum, din ţãrânã!

Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,

Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!

Mai mult...

Graiul amintirilor

(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).

 

Mi-aduc aminte de ai mei

Bãtrâni de altãdatã...

De vremea când mergeam cu ei

Sã strângem snopii de tulei

Şi când bunicul îmi era

Mai mult decât un tatã.

 

Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,

Sã intre bunu-n tindã!

Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,

Simt apa rece din fântâni;

Şi n-are cum!... Da, n-are cum,

Un dor sã nu mă prindã!

 

Mã vãd din nou, parcã-n ocol

Umplând borcane goale

Şi cu nisip, şi cu nãmol

Ieşind afarã-n capul gol,

Pe când fierbea, la foc domol,

Ciolanul, pe sarmale.

 

Mi-aduc aminte ca acum

Şi lacrimi curg şiroaie...

Cum se-nãlţa din coşuri, fum,

Şi cum sãream, cum sã vã spun...

În balta tulbure din drum

Dupã o zi de ploaie.

 

Mi-e dor de turmele de miei,

De holdele arate;

De primãveri, de ghiocei,

De grauri, ce-aduceau cu ei

Vreun cântec sau vreun obicei,

Din ţãri îndepãrtate.

 

Şi cum sã nu îţi aminteşti

Ieşirile-n naturã,

De liniştea din Dobârleşti,

De verile scãldate-n foc,

De soare, de cãldurã...

De vechiul ceai din flori de soc,

De vreun drumeţ, care-avea loc

La noi în bãtãturã?

 

De mama, care ne-aştepta

Cu turte, în cãmarã,

De ciorba care clocotea

Sub jarul "foc şi parã",

De rândunica ce ţipa,

Din zori şi pânã-n searã!...

Ah, Doamne, caldã mai era

Cãsuţa de la ţarã!

 

De toamna, ce punea-n cântar

Veşmintele, ca plumbul;

De prima zi a lui Gustar

Când bunu', mare gospodar,

Îşi pregãtea un pãlimar

Sã suie-n pod porumbul.

 

De-atâtea ori am strãbãtut

Cãrãrile Poienii!

Când vântul trist, trecea tãcut

Mişcându-mi oalele de lut...

Şi-atâtea toamne au trecut

De-atunci, prin sita vremii!

 

De iernile care, venind,

Pãreau cã nu mai pleacã;

De când strângeam trifoiu-n Grind,

De vechi rugini, care se prind

De piatra coasei, care stã

De astã-varã-n teacã...

 

Dar, în sfârşit, plecau tiptil

Şi fãrã sã-mi dau seama;

Iar eu fugeam, fiind copil

Şi aprindeam câte-un fitil,

Dorind sã vinã-ntâi april,

S-o pãcãlesc pe mama...

 

Aşa fusese pe la noi,

Cu multã vreme-n urmã.

Dar, parcã totul s-a schimbat:

Plecat-au oamenii din sat,

De-ogoare nu le-a mai pãsat,

Nici câinilor, de turmã.

 

Deplâng, după atâţia ani,

Acele scumpe clipe!...

Mã tem cã vor rãmâne-orfani

Mai-tinerii contemporani,

Având şi case, având şi bani,

Statut de "tipi" şi "tipe":

Din vremurile de demult,

Nu fac icoane şi nici cult

Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,

Nicicând sã se-nfiripe!...

Mai mult...
prev
next