Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 8 octombrie 2022
Vizualizări: 896
Poezii din aceiaşi categorie
Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?
Doamne,
de ce simt că viața mea e o pedeapsă
și nu o binecuvântare?
De ce fiecare dimineață
se deschide cu povara unei vini
pe care n-o înțeleg pe deplin?
Mă nasc în fiecare zi
cu un dor nemărturisit
și cu o greutate în piept
care mă apasă fără cuvinte.
Mi-e rușine să zâmbesc uneori,
pentru că am învățat
că bucuria se plătește scump,
că pacea e doar o pauză
între două dureri.
Dar Tu, Doamne,
nu m-ai făcut pentru durere.
Tu m-ai suflat în lut
ca să fiu ființă vie,
nu lanț de regrete
și zid de întrebări.
Ajută-mă să văd viața
ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.
Ajută-mă să simt că trăiesc,
chiar și când plâng.
Fă-mă să înțeleg
că nu sunt osândit să sufăr,
ci ales să devin,
prin suferință:
mai luminos,
mai adevărat,
mai al Tău.
Sfletul amăgit
Eu o să găsesc cheia
A vieții mierea
Liniștea veșnică
Pe care moartea ne-o oferă
Pentru orice suflet obosit
A cărui chip neînsuflețit
Veșnic va fi batjocorit
De cel care nu a simțit
Chinul vieții e enorm
De fiecare dată cu dor
Pentru fiecare om
De stres toți mor
Și de-oi deveni o fantomă
Cu soarta petcetluită
A rămâne fără somn și odihnă
Și fără milă
Omul rece se va arăta
Și el va acționa
Când empatia și căldura
Vor pleca precum viața ta
Din lumea asta
Și în cer ei vor ajunge
Sau în pământ ei se vor duce
Pentru că destinul le sortește
Să fi în iau sau în rai fără probleme
Rugăciune
Doamne !
Dă-mi în noblețea ta
Puterea de-a mă mai schimba.
Chiar și acum în ceasul de pe urmă
Nu mă lăsa fără de turmă.
Adună-mă în grupul Tău sfințit,
Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.
Chiar dacă faptele spun împotriva mea,
Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.
Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit
Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.
Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,
Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.
Cu ajutorul tău și rugăciunea mea
Voi știi și crede în învierea Ta !
Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,
Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !
®️
Capul sus...
Sunt multe clipe grele cind as da inapoi...
In melancolii ma'nnec ca-n volburate ploi...
Ma'mpiedic in greseli,desi asta e firesc,
Visez deseori la vise in care ma ratacesc...
Privesc real la viata,dar cred si in minuni..
Sinceritatea'n palme,desigur nu-i fara minciuni...
Dar cred in tot ce-i bine si bunatatea'n viata,
restul tot se trece cu zimbetul pe fata!!!
Tu omule ce crezi că ştii...
Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte
Condorul care de pe stâncă se desprinde
Şi liber zboară după cum i-e firea?
Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate
O stea pe care o priveşti în noapte,
Smerită să-ţi dea toată strălucirea?
Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este
Ca Dumnezeu din depărtări celeste
Să vină să-ţi aducă...mântuirea?
Nu te opri. vei reuși
Când urci pe muntele succesului
Înaintezi greu, vântului i-te opui
Te-mpiedici dar nu te dai bătut
te ridici perseverent,
o să calci mai atent
Ai atins ținta mult visată
Frica de esec a fost învinsă
Demonstrat ai ca nu sunt limite
Decât cele multe din minte.
Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?
Doamne,
de ce simt că viața mea e o pedeapsă
și nu o binecuvântare?
De ce fiecare dimineață
se deschide cu povara unei vini
pe care n-o înțeleg pe deplin?
Mă nasc în fiecare zi
cu un dor nemărturisit
și cu o greutate în piept
care mă apasă fără cuvinte.
Mi-e rușine să zâmbesc uneori,
pentru că am învățat
că bucuria se plătește scump,
că pacea e doar o pauză
între două dureri.
Dar Tu, Doamne,
nu m-ai făcut pentru durere.
Tu m-ai suflat în lut
ca să fiu ființă vie,
nu lanț de regrete
și zid de întrebări.
Ajută-mă să văd viața
ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.
Ajută-mă să simt că trăiesc,
chiar și când plâng.
Fă-mă să înțeleg
că nu sunt osândit să sufăr,
ci ales să devin,
prin suferință:
mai luminos,
mai adevărat,
mai al Tău.
Sfletul amăgit
Eu o să găsesc cheia
A vieții mierea
Liniștea veșnică
Pe care moartea ne-o oferă
Pentru orice suflet obosit
A cărui chip neînsuflețit
Veșnic va fi batjocorit
De cel care nu a simțit
Chinul vieții e enorm
De fiecare dată cu dor
Pentru fiecare om
De stres toți mor
Și de-oi deveni o fantomă
Cu soarta petcetluită
A rămâne fără somn și odihnă
Și fără milă
Omul rece se va arăta
Și el va acționa
Când empatia și căldura
Vor pleca precum viața ta
Din lumea asta
Și în cer ei vor ajunge
Sau în pământ ei se vor duce
Pentru că destinul le sortește
Să fi în iau sau în rai fără probleme
Rugăciune
Doamne !
Dă-mi în noblețea ta
Puterea de-a mă mai schimba.
Chiar și acum în ceasul de pe urmă
Nu mă lăsa fără de turmă.
Adună-mă în grupul Tău sfințit,
Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.
Chiar dacă faptele spun împotriva mea,
Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.
Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit
Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.
Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,
Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.
Cu ajutorul tău și rugăciunea mea
Voi știi și crede în învierea Ta !
Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,
Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !
®️
Capul sus...
Sunt multe clipe grele cind as da inapoi...
In melancolii ma'nnec ca-n volburate ploi...
Ma'mpiedic in greseli,desi asta e firesc,
Visez deseori la vise in care ma ratacesc...
Privesc real la viata,dar cred si in minuni..
Sinceritatea'n palme,desigur nu-i fara minciuni...
Dar cred in tot ce-i bine si bunatatea'n viata,
restul tot se trece cu zimbetul pe fata!!!
Tu omule ce crezi că ştii...
Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte
Condorul care de pe stâncă se desprinde
Şi liber zboară după cum i-e firea?
Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate
O stea pe care o priveşti în noapte,
Smerită să-ţi dea toată strălucirea?
Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este
Ca Dumnezeu din depărtări celeste
Să vină să-ţi aducă...mântuirea?
Nu te opri. vei reuși
Când urci pe muntele succesului
Înaintezi greu, vântului i-te opui
Te-mpiedici dar nu te dai bătut
te ridici perseverent,
o să calci mai atent
Ai atins ținta mult visată
Frica de esec a fost învinsă
Demonstrat ai ca nu sunt limite
Decât cele multe din minte.
Alte poezii ale autorului
Către fiii României
Ah, românime junã, ce-ai rãmas
Acasã, pe strãvechea noastrã glie,
Pãstreazã curãţia limbii-n glas
Şi bunul simţ din vechea Românie!
Iar floarea rar-a gândului curat
Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!
Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat
Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!
Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc
Cu dorul ridicãrii naţiunii,
Având în inimi sânge românesc,
Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!
Perseverenţã, râvnã şi rãbdare
Sã punem astãzi, mânã de la mânã;
O ţarã, stând pe propriile-i picioare,
Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...
O mare durere
Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,
În casa pãrinteascã a unui camarad;
Însã de-aceastã datã simţim de la intrare
Miros de lumânare şi cetinã de brad.
Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,
Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini
Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,
Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.
Vedem încã o datã care e sensul vieţii,
Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,
Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii
Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.
Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere
Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,
Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere
De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.
De mii de ani apucã cu gheara ei tenace
Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,
Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface
Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!
Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!
Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,
Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!
Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!
E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice
Când moartea le desparte cãrarea celor doi!
Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,
O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...
De-ale oamenilor
Având în spatele meu nori,
În faţă, mândrul soare,
Am reuşit adeseori
Rămâne în picioare.
Atunci când vântul a bătut,
Spunând că doar adie,
Văzui că nu sunt decât lut
Şi puf de păpădie.
Lovindu-mi des al meu picior
Şi-apoi strigând: "Mă doare!"
Eram convins că n-am să mor,
Ci doar mă fac mai tare.
Iar apelor ce, zeci de ani,
Au spumegat într-una,
Prin crengi pustii şi bolovani,
Le-a mai rămas doar spuma!
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Iubită copilă a neamului meu...
Iubitã copilã a neamului meu
Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,
Când cel mai de-aproape, te lasã la greu
Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.
Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:
Priveşte lumina ce vine,
Hotare sã punã şi porţi de oţel
Şi capãt, atâtor suspine!
Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu
De tine-s atãt de aproape!
Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,
Nu vrea nicidecum, sã te scape.
Iubitã copilã a neamului meu,
Ridicãte-acum, din ţãrânã!
Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,
Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!
Graiul amintirilor
(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).
Mi-aduc aminte de ai mei
Bãtrâni de altãdatã...
De vremea când mergeam cu ei
Sã strângem snopii de tulei
Şi când bunicul îmi era
Mai mult decât un tatã.
Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,
Sã intre bunu-n tindã!
Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,
Simt apa rece din fântâni;
Şi n-are cum!... Da, n-are cum,
Un dor sã nu mă prindã!
Mã vãd din nou, parcã-n ocol
Umplând borcane goale
Şi cu nisip, şi cu nãmol
Ieşind afarã-n capul gol,
Pe când fierbea, la foc domol,
Ciolanul, pe sarmale.
Mi-aduc aminte ca acum
Şi lacrimi curg şiroaie...
Cum se-nãlţa din coşuri, fum,
Şi cum sãream, cum sã vã spun...
În balta tulbure din drum
Dupã o zi de ploaie.
Mi-e dor de turmele de miei,
De holdele arate;
De primãveri, de ghiocei,
De grauri, ce-aduceau cu ei
Vreun cântec sau vreun obicei,
Din ţãri îndepãrtate.
Şi cum sã nu îţi aminteşti
Ieşirile-n naturã,
De liniştea din Dobârleşti,
De verile scãldate-n foc,
De soare, de cãldurã...
De vechiul ceai din flori de soc,
De vreun drumeţ, care-avea loc
La noi în bãtãturã?
De mama, care ne-aştepta
Cu turte, în cãmarã,
De ciorba care clocotea
Sub jarul "foc şi parã",
De rândunica ce ţipa,
Din zori şi pânã-n searã!...
Ah, Doamne, caldã mai era
Cãsuţa de la ţarã!
De toamna, ce punea-n cântar
Veşmintele, ca plumbul;
De prima zi a lui Gustar
Când bunu', mare gospodar,
Îşi pregãtea un pãlimar
Sã suie-n pod porumbul.
De-atâtea ori am strãbãtut
Cãrãrile Poienii!
Când vântul trist, trecea tãcut
Mişcându-mi oalele de lut...
Şi-atâtea toamne au trecut
De-atunci, prin sita vremii!
De iernile care, venind,
Pãreau cã nu mai pleacã;
De când strângeam trifoiu-n Grind,
De vechi rugini, care se prind
De piatra coasei, care stã
De astã-varã-n teacã...
Dar, în sfârşit, plecau tiptil
Şi fãrã sã-mi dau seama;
Iar eu fugeam, fiind copil
Şi aprindeam câte-un fitil,
Dorind sã vinã-ntâi april,
S-o pãcãlesc pe mama...
Aşa fusese pe la noi,
Cu multã vreme-n urmã.
Dar, parcã totul s-a schimbat:
Plecat-au oamenii din sat,
De-ogoare nu le-a mai pãsat,
Nici câinilor, de turmã.
Deplâng, după atâţia ani,
Acele scumpe clipe!...
Mã tem cã vor rãmâne-orfani
Mai-tinerii contemporani,
Având şi case, având şi bani,
Statut de "tipi" şi "tipe":
Din vremurile de demult,
Nu fac icoane şi nici cult
Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,
Nicicând sã se-nfiripe!...
Către fiii României
Ah, românime junã, ce-ai rãmas
Acasã, pe strãvechea noastrã glie,
Pãstreazã curãţia limbii-n glas
Şi bunul simţ din vechea Românie!
Iar floarea rar-a gândului curat
Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!
Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat
Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!
Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc
Cu dorul ridicãrii naţiunii,
Având în inimi sânge românesc,
Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!
Perseverenţã, râvnã şi rãbdare
Sã punem astãzi, mânã de la mânã;
O ţarã, stând pe propriile-i picioare,
Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...
O mare durere
Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,
În casa pãrinteascã a unui camarad;
Însã de-aceastã datã simţim de la intrare
Miros de lumânare şi cetinã de brad.
Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,
Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini
Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,
Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.
Vedem încã o datã care e sensul vieţii,
Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,
Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii
Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.
Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere
Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,
Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere
De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.
De mii de ani apucã cu gheara ei tenace
Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,
Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface
Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!
Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!
Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,
Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!
Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!
E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice
Când moartea le desparte cãrarea celor doi!
Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,
O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...
De-ale oamenilor
Având în spatele meu nori,
În faţă, mândrul soare,
Am reuşit adeseori
Rămâne în picioare.
Atunci când vântul a bătut,
Spunând că doar adie,
Văzui că nu sunt decât lut
Şi puf de păpădie.
Lovindu-mi des al meu picior
Şi-apoi strigând: "Mă doare!"
Eram convins că n-am să mor,
Ci doar mă fac mai tare.
Iar apelor ce, zeci de ani,
Au spumegat într-una,
Prin crengi pustii şi bolovani,
Le-a mai rămas doar spuma!
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Iubită copilă a neamului meu...
Iubitã copilã a neamului meu
Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,
Când cel mai de-aproape, te lasã la greu
Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.
Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:
Priveşte lumina ce vine,
Hotare sã punã şi porţi de oţel
Şi capãt, atâtor suspine!
Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu
De tine-s atãt de aproape!
Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,
Nu vrea nicidecum, sã te scape.
Iubitã copilã a neamului meu,
Ridicãte-acum, din ţãrânã!
Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,
Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!
Graiul amintirilor
(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).
Mi-aduc aminte de ai mei
Bãtrâni de altãdatã...
De vremea când mergeam cu ei
Sã strângem snopii de tulei
Şi când bunicul îmi era
Mai mult decât un tatã.
Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,
Sã intre bunu-n tindã!
Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,
Simt apa rece din fântâni;
Şi n-are cum!... Da, n-are cum,
Un dor sã nu mă prindã!
Mã vãd din nou, parcã-n ocol
Umplând borcane goale
Şi cu nisip, şi cu nãmol
Ieşind afarã-n capul gol,
Pe când fierbea, la foc domol,
Ciolanul, pe sarmale.
Mi-aduc aminte ca acum
Şi lacrimi curg şiroaie...
Cum se-nãlţa din coşuri, fum,
Şi cum sãream, cum sã vã spun...
În balta tulbure din drum
Dupã o zi de ploaie.
Mi-e dor de turmele de miei,
De holdele arate;
De primãveri, de ghiocei,
De grauri, ce-aduceau cu ei
Vreun cântec sau vreun obicei,
Din ţãri îndepãrtate.
Şi cum sã nu îţi aminteşti
Ieşirile-n naturã,
De liniştea din Dobârleşti,
De verile scãldate-n foc,
De soare, de cãldurã...
De vechiul ceai din flori de soc,
De vreun drumeţ, care-avea loc
La noi în bãtãturã?
De mama, care ne-aştepta
Cu turte, în cãmarã,
De ciorba care clocotea
Sub jarul "foc şi parã",
De rândunica ce ţipa,
Din zori şi pânã-n searã!...
Ah, Doamne, caldã mai era
Cãsuţa de la ţarã!
De toamna, ce punea-n cântar
Veşmintele, ca plumbul;
De prima zi a lui Gustar
Când bunu', mare gospodar,
Îşi pregãtea un pãlimar
Sã suie-n pod porumbul.
De-atâtea ori am strãbãtut
Cãrãrile Poienii!
Când vântul trist, trecea tãcut
Mişcându-mi oalele de lut...
Şi-atâtea toamne au trecut
De-atunci, prin sita vremii!
De iernile care, venind,
Pãreau cã nu mai pleacã;
De când strângeam trifoiu-n Grind,
De vechi rugini, care se prind
De piatra coasei, care stã
De astã-varã-n teacã...
Dar, în sfârşit, plecau tiptil
Şi fãrã sã-mi dau seama;
Iar eu fugeam, fiind copil
Şi aprindeam câte-un fitil,
Dorind sã vinã-ntâi april,
S-o pãcãlesc pe mama...
Aşa fusese pe la noi,
Cu multã vreme-n urmã.
Dar, parcã totul s-a schimbat:
Plecat-au oamenii din sat,
De-ogoare nu le-a mai pãsat,
Nici câinilor, de turmã.
Deplâng, după atâţia ani,
Acele scumpe clipe!...
Mã tem cã vor rãmâne-orfani
Mai-tinerii contemporani,
Având şi case, având şi bani,
Statut de "tipi" şi "tipe":
Din vremurile de demult,
Nu fac icoane şi nici cult
Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,
Nicicând sã se-nfiripe!...