Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 17 июля 2022
Комментарий: 2
Просмотры: 1149
Комментарий
Стихи из этой категории
spre cer
Ai plecat,
nu mi vine sa cred ca s a întâmplat.
Dorul e prea mare ca sa abțin,
Eram mica,și mi spuneai povesti sa ma alini.
Erai bucuroasa ultima oară când am vorbit,
dar inima mea încă bate și nu mi se pare cinstit.
Ma rog la Dumnezeu sa fii bine acolo unde ești,
Sper ca te visez la noapte și sa mi vorbești.
Lacrimile mi se scurg incet,
dar imi aduc aminte ca imi Bati in piept.
Te iubesc,bunico!si tare as vrea,
sa te întorci acasă cândva.
Dar e imposibil,
Deși era previzibil.
Ca se va întâmpla,
Dar totuși aveam o speranța undeva,
Ca ai sa te trezești,dar sper ca tie bine acum in lumea ta.
Îți doresc binele,și mi pare rau,
Ca nu am apucat sa mi iau rămas bun,doare rau!
Videoclip
Am văzut un videoclip,
Numit „La revedere”,
Și mă cuprinde o mare surprindere,
Iar acum, înăuntru țip.
Cu 33 de mii de vizualizări,
Și vreo două mii de comentări,
E clar că-i nevoie de ajutor,
Dar asta n-a apărut,
Așa cum ea a cerut,
Și așa s-e ajunge, în de sine omor.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
https://www.youtube.com/watch?v=LFHc4WRRBpc&rco=1
faceti ce puteti, comentati frumos, trimiteti la altii care credeti că suportă să vadă videoclipul.
Vă avertizez: videoclip care poate afecta. vizionati doar daca sunteti sigur ca puteti.
Ultima îmbrățișare trupească
Ce-aș mai putea face acum?
Ce mă voi face pe ziua de mâine ?
Am vrut să te conduc pe ultimul drum ținându-te de mână
Am vrut să reușesc, dar totuși nu te-am putut ține.
Conversațiile noastre din aceste trei zile au fost nebune
Cum am putut să vorbesc până am rămas fără glas
Ți-am povestit toate momentele bune
Te-am tras încontinuu de nas.
M-am jucat cu ale tale mâine și am încercat sa le încălzesc
Am reușit să le fac mai calde.
Degeaba dacă n-am putut să le trezesc
Degeaba dacă lumânarea tot la cap îți arde.
M-am simțit ca fiind copilul care-l aduceai de la școală
M-am simțit atât de fericită fiindcă te-am mai văzut întreg
De când te-am văzut viața mi s-a părut așa reală
N-am simțit niciodată că-nțeleg
Dar acum realizez că o fac.
Viața este un dar de la Dumnezeu
Una este,doar una,fiindcă atât ne este scris
Alegem întotdeauna cel mai ușor traseu
Niciodată cel cu mare dificultate
Asta e prostia omului indecis.
Moartea este o mare binecuvântare…
Dacă ți-ai trăit singura viață cumsecade
Și ai știut să-ți ceri iertare
Dumnezeu îți va da să guști din ale Sale roade
Trăind veșnic în împărăția Lui.
M-am abținut atât de mult să nu te plâng
N-am reușit în totalitate,moșneguțule
Sper că nu te-am supărat când în brațe am vrut să te strâng
Și lacrimile mele în cete au început să cadă pe a ta pânză.
Te-am analizat îndelung chiar dacă mi-a fost frică
Am vrut să știu sigur că intri bine în țărână
Cu toate că mereu mai aveam încă o speranță mică
Speram să nu te duci în lumea eternă
Speram că vei mai sta puțin cu mine înainte de a pleca…
Ne vom mai întâlni noi vreodată?
Cât voi mai încerca să mă conving că sunt tare
Dacă slabul de mine atârnă?
N-ai să mă însoțești cum ai vrut, la măritare?
Răspunsurile le știu deja,dar încă aștept,încă sper să răspunzi chemărilor mele…
Dor
Nu credeam c-o să-nvăț să mor...
În cimitir, stăteam doar la pridvor,
Lângă coroane, flori și plopi cu chip de mort.
Pe mine m-a cuprins un dor,
Și am simțit cum suflet mi-a zidit,
Și m-a izbit — iar eu credeam că-i moartea mea
Dar s-a ivit să-mi fie, chiar,
Viața mea...
Iar eu m-am izbit și mai tare de coroane, flori și plopi cu chip de mort,
Dar dorul ce-l credeam ca un simplu mort
S-a dovedit a fi înșelător...
Și m-a cuprins mai rău, și m-a izbit, mi-a pus și frâu,
De la căpătâiul crucii până la brâu.
Dar eu... dar eu mi-am dat seama că-n cimitir
E viața mea, ce-o trăiesc zi de zi...
Și m-am izbit din nou de plopii morți—
Și... iar au murit și ei, și coroane, flori și pridvor
Pridvor... al nemuririi dor.
Off,tăticul meu drag...
Te ai stins din viață;
Off,tăticul meu drag!
Într-o sumbră dimineață
Cad ploile n prag.
Ma simt atât de pustiit,
Nu pot cuprinde in cuvinte,
Doru mi ți l transmit
În ecouri, scump părinte.
Îți șoptesc printre gânduri,
M agăț de amintiri
Din rătăcitele timpuri
Pierdute n povestiri..
Erai blând, spiritual;
Te exalta copilăresc
Chiar și detaliul banal,
Zâmbindu mi ștrengăresc.
Sfidai orice impas
Dârz și ncrezător;
Mă fascina din taifas
Harul tău de narator.
Eu,adio,nu ți voi spune
Mai bine...pe Curând
Spre noua ta dimensiune
Cândva, ma văd zburând...
spre cer
Ai plecat,
nu mi vine sa cred ca s a întâmplat.
Dorul e prea mare ca sa abțin,
Eram mica,și mi spuneai povesti sa ma alini.
Erai bucuroasa ultima oară când am vorbit,
dar inima mea încă bate și nu mi se pare cinstit.
Ma rog la Dumnezeu sa fii bine acolo unde ești,
Sper ca te visez la noapte și sa mi vorbești.
Lacrimile mi se scurg incet,
dar imi aduc aminte ca imi Bati in piept.
Te iubesc,bunico!si tare as vrea,
sa te întorci acasă cândva.
Dar e imposibil,
Deși era previzibil.
Ca se va întâmpla,
Dar totuși aveam o speranța undeva,
Ca ai sa te trezești,dar sper ca tie bine acum in lumea ta.
Îți doresc binele,și mi pare rau,
Ca nu am apucat sa mi iau rămas bun,doare rau!
Videoclip
Am văzut un videoclip,
Numit „La revedere”,
Și mă cuprinde o mare surprindere,
Iar acum, înăuntru țip.
Cu 33 de mii de vizualizări,
Și vreo două mii de comentări,
E clar că-i nevoie de ajutor,
Dar asta n-a apărut,
Așa cum ea a cerut,
Și așa s-e ajunge, în de sine omor.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
https://www.youtube.com/watch?v=LFHc4WRRBpc&rco=1
faceti ce puteti, comentati frumos, trimiteti la altii care credeti că suportă să vadă videoclipul.
Vă avertizez: videoclip care poate afecta. vizionati doar daca sunteti sigur ca puteti.
Ultima îmbrățișare trupească
Ce-aș mai putea face acum?
Ce mă voi face pe ziua de mâine ?
Am vrut să te conduc pe ultimul drum ținându-te de mână
Am vrut să reușesc, dar totuși nu te-am putut ține.
Conversațiile noastre din aceste trei zile au fost nebune
Cum am putut să vorbesc până am rămas fără glas
Ți-am povestit toate momentele bune
Te-am tras încontinuu de nas.
M-am jucat cu ale tale mâine și am încercat sa le încălzesc
Am reușit să le fac mai calde.
Degeaba dacă n-am putut să le trezesc
Degeaba dacă lumânarea tot la cap îți arde.
M-am simțit ca fiind copilul care-l aduceai de la școală
M-am simțit atât de fericită fiindcă te-am mai văzut întreg
De când te-am văzut viața mi s-a părut așa reală
N-am simțit niciodată că-nțeleg
Dar acum realizez că o fac.
Viața este un dar de la Dumnezeu
Una este,doar una,fiindcă atât ne este scris
Alegem întotdeauna cel mai ușor traseu
Niciodată cel cu mare dificultate
Asta e prostia omului indecis.
Moartea este o mare binecuvântare…
Dacă ți-ai trăit singura viață cumsecade
Și ai știut să-ți ceri iertare
Dumnezeu îți va da să guști din ale Sale roade
Trăind veșnic în împărăția Lui.
M-am abținut atât de mult să nu te plâng
N-am reușit în totalitate,moșneguțule
Sper că nu te-am supărat când în brațe am vrut să te strâng
Și lacrimile mele în cete au început să cadă pe a ta pânză.
Te-am analizat îndelung chiar dacă mi-a fost frică
Am vrut să știu sigur că intri bine în țărână
Cu toate că mereu mai aveam încă o speranță mică
Speram să nu te duci în lumea eternă
Speram că vei mai sta puțin cu mine înainte de a pleca…
Ne vom mai întâlni noi vreodată?
Cât voi mai încerca să mă conving că sunt tare
Dacă slabul de mine atârnă?
N-ai să mă însoțești cum ai vrut, la măritare?
Răspunsurile le știu deja,dar încă aștept,încă sper să răspunzi chemărilor mele…
Dor
Nu credeam c-o să-nvăț să mor...
În cimitir, stăteam doar la pridvor,
Lângă coroane, flori și plopi cu chip de mort.
Pe mine m-a cuprins un dor,
Și am simțit cum suflet mi-a zidit,
Și m-a izbit — iar eu credeam că-i moartea mea
Dar s-a ivit să-mi fie, chiar,
Viața mea...
Iar eu m-am izbit și mai tare de coroane, flori și plopi cu chip de mort,
Dar dorul ce-l credeam ca un simplu mort
S-a dovedit a fi înșelător...
Și m-a cuprins mai rău, și m-a izbit, mi-a pus și frâu,
De la căpătâiul crucii până la brâu.
Dar eu... dar eu mi-am dat seama că-n cimitir
E viața mea, ce-o trăiesc zi de zi...
Și m-am izbit din nou de plopii morți—
Și... iar au murit și ei, și coroane, flori și pridvor
Pridvor... al nemuririi dor.
Off,tăticul meu drag...
Te ai stins din viață;
Off,tăticul meu drag!
Într-o sumbră dimineață
Cad ploile n prag.
Ma simt atât de pustiit,
Nu pot cuprinde in cuvinte,
Doru mi ți l transmit
În ecouri, scump părinte.
Îți șoptesc printre gânduri,
M agăț de amintiri
Din rătăcitele timpuri
Pierdute n povestiri..
Erai blând, spiritual;
Te exalta copilăresc
Chiar și detaliul banal,
Zâmbindu mi ștrengăresc.
Sfidai orice impas
Dârz și ncrezător;
Mă fascina din taifas
Harul tău de narator.
Eu,adio,nu ți voi spune
Mai bine...pe Curând
Spre noua ta dimensiune
Cândva, ma văd zburând...
Другие стихотворения автора
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Libertate...
Libertate, pasãre ce zboarã
Peste munţi înalţi şi vãi adânci:
Drum deschis având odinioarã,
Dar, acum, lovindu-se de stânci...
Libertate - a pãcii scrisoare -
Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,
Pe care-l strivesc, cu nepãsare,
Cei care rãzboiul şi-l doresc!
Libertate scumpã! Râu de raze,
Strãlucind pe-al apelor întins:
Cel râvnind ale iubirii oaze,
Nu e, niciodatã, un învins!
《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)
29.03.2022, pe Marea Adriatică
În amintirea lor...
Te văd ieşind adesea din cerdac
Pe prispa care dă înspre grădină;
Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac
Şi plângi mereu, fără a fi de vină...
Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,
Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!
Iar, vremuri grele... cât un car de lut,
Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.
Te dor picioare, mâini şi... trupul tot
Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...
Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,
Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".
Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi
Şi îndrumări, pentru posteritate;
Poveţe, pentru cei ce au urechi,
Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.
Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,
Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:
Vreau să pun poza mea lângă a ta,
Să nu îţi pierdem chipul prin albume...
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Libertate...
Libertate, pasãre ce zboarã
Peste munţi înalţi şi vãi adânci:
Drum deschis având odinioarã,
Dar, acum, lovindu-se de stânci...
Libertate - a pãcii scrisoare -
Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,
Pe care-l strivesc, cu nepãsare,
Cei care rãzboiul şi-l doresc!
Libertate scumpã! Râu de raze,
Strãlucind pe-al apelor întins:
Cel râvnind ale iubirii oaze,
Nu e, niciodatã, un învins!
《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)
29.03.2022, pe Marea Adriatică
În amintirea lor...
Te văd ieşind adesea din cerdac
Pe prispa care dă înspre grădină;
Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac
Şi plângi mereu, fără a fi de vină...
Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,
Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!
Iar, vremuri grele... cât un car de lut,
Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.
Te dor picioare, mâini şi... trupul tot
Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...
Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,
Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".
Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi
Şi îndrumări, pentru posteritate;
Poveţe, pentru cei ce au urechi,
Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.
Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,
Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:
Vreau să pun poza mea lângă a ta,
Să nu îţi pierdem chipul prin albume...
Cristi Dobrei