Un strigăt

Fete imbatranite de razboi;

cuvinte tavalindu-se in ura;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zambet perfect;

a zambi; ingerii care canta;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapa;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele, sperantele, visele,

fericirea, orologiile,

continentele, statuile, dintii;

astrele.

Cu fetele imbatranite,

ei sunt foarte frumosi.

Au un zambet perfect.

Sunt castigatori.

Rad si joaca jocul vietii si al mortii

pana la capat.

 Umbra de soare și umbra de luna albă ,

Ma însoțești mereu conturând

a mea forma firava.

Sa fi tu al meu spirit mut ce

nu-mi scoate o silaba?

Caut sa alung cu tine a

singurătății otrava.

Umbra de neon și umbra de

lumini reflectoare,

Apari și dispari,

ma desenezi prin cardinale întunecat.

Ma oglindești prin gesturi,

te văd fermecătoare!

Jocuri de lumini și umbre

mișcându-se criptat.

Umbra de foc și umbra de

lumânări parfumate,

Dansand cu tine ma adâncesc

in mister.

Intuneric curios in jurul

meu ilustrate,

Fara chip,

un pătrunzător negru eter.

Mister necunoscut pentru

mințile distrate,

Voi aprinde lumânări sa te văd

in nuanțe incolor!

Muzica mi te va desena cu

miscarile flambate,

Iar flama flăcărilor luminează-n

umbra amator.

Oglinda întunecată,

un adăpost sufletesc!

Lumina e puternica,

pătrunde și in abis.

Sufletul conturează lunea

umbrelor craiesc,

Conturand întunecat,

reflexie de paradis.

Privesc spre tine și închinăm

un pahar rebel,

Licori ce prin timp le savurăm sincer!

O imagine pixelată si in

culorile pastel,

Sarbatorind sufletul,

care pote fi etern.

Alaturi o viața întreaga prin

vastul timp și spațiu, 

Moartea ne va desparti sau

uni când ca fi ceasul!

Misterul romantic și poezia sa

înlocuiască viciul,

Iar stăpânirea și clădirea sinelui

sa fie testul! 

• https://youtu.be/JGCsyshUU-A?si=FhScdGSDYCafg6We

A plecat tata-n taină, fără veste, într-o zi,

Lăsând în urmă dor și amintirile lui vii,

O tăcere grea s-a lăsat peste noi,

Parcă totul e altfel, nimic nu-i ca-napoi.

Prea brusc s-a stins lumina în pragul său drag,

Prea repede s-a rupt al vieții fir frag,

N-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc,

Nici să-i mulțumesc pentru tot ce primesc.

Îl caut în vis, în tăceri și-n amintiri,

În serile lungi și-n vechi amăgiri,

Îl simt printre lacrimi, în suflet, ascuns,

Ca o flacără vie ce n-a fost de-ajuns.

Unde ești, tată, de ce-ai plecat așa,

Lăsând în urmă doar umbra ta?

În inimă port durerea, dar și-al tău chip,

Și-n gânduri mă-ntorc la al nostru timp.

Rămâi cu mine-n suflet, călăuză mereu,

Chiar dacă-ai plecat spre cerul tău,

Căci iubirea ta, tată, în mine va fii,

Și-așa îți voi păstra amintirea vie-n fiecare zi.

Legată de mâini,

picioarele pe nisipul fierbinte ca focul.

Cerul negru s-a făcut 

stelele s-au spart de când 

Trădare. Suflet al nimănui 

Sabia dușmanului, peste mine a dat.

am fost rănită, dar 

am uitat să mor.

Semnificația vieții mi-a dispărut 

din vedere ca și din gând,

Voi rosti pe franceză ultima frază 

Au revoir nu a fost rost  să exist! 

Nu pot să vă privesc cinstit în ochi,

Mă evapor ca aerul,

ce trece mereu prin copaci și vânt.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 14.11.2024

sub ploapele-ți de timp trudite,

se-ascunde visul obosit,

speranțe vechi și risipite,

in gandu-ți ce s-a risipit.

prin ani te-ai dus, prin ani te-ntorci,

ca un străin pe drumul tău,

înveți să ceri, înveți să porți

povara lumii fără rău.

oameni se nasc, oameni apun,

va niște frunze-n vânt purtate,

unii iubesc, alții se pun

statuie-n visele uitate.

si-n toată zbaterea aceasta,

in mersul vietii ne-ncetat,

rămâne-n noi doar ce ne-apasă—

un om, un dor, un gând uitat.

Răsare-n zare-un timp uitat,

Trecut de mine, petrecut,

Prin vânt și pomi am rătăcit,

Pe urme vechi ce-au dispărut.

Caut tăcerea în pielea-mi subțire,

Purtând liniștea ca pe-o rană —

Sângerez din pasul stâng

Și trupul meu în piatră se așează.

Păsări țipă din văzduh,

Iar iarba crește-n tonuri gri,

Furtuna curge ca un duh

Pe câmpuri reci și obosite.

Durerea-mi tace-n gând și piept,

Purtând o haină grea, de lut,

Și ploaia-mi cade-n sânge drept,

Când lemnul greu mi-e așternut.

Cavou de liniște pustie —

Mă strânge dulce, mă dezleagă.

Sub el, privind spre bolta vie,

Capacul blând de lemn mă leagă.

Nici om, nici glas, nimic în jur —

Doar dorul cel de nepurtat.

Unde sunteți, voi, făpturi?

Mi-s mâinile pe piept uitat.

Cuvinte stinse-mi ard în tâmple,

Fără rost, dar tot mai vii.

Rostesc finalul — clipă simplă

Blasfemiată de trandafiri.

Conturul vieții mi-l desfac

Ca pe o pânză-n vântul greu.

Număr încet, tot mai sărac:

Zilele curg… apoi — un zeu

Mă-nchide-n lemn. Tăcere. Eu

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult

Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,

Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,

Nici tot ce am, nu voi a investi.

Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta

Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;

Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,

Cã "cineva" - i tot una cu nimic.

Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...

Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!

Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc

Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!

Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!

Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...

Ţinuturile gliei noastre mari,

Sunt pline de bârloage de tâlhari!

Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,

Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!

Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,

Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...

Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:

Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!

Apucã dreptul celui necãjit,

Care mai are clipe de trãit!

Aceştia, de minune se pricep

Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"

Împart în patru chiar firul de pãr,

N-au drag de bine sau de adevãr.

Dar, vai de ei când vine vremea rea

Şi socoteal-or trebui sã dea!

Sã vezi atunci regrete şi amar,

Şi zile însemnate-n calendar!...

Libertate, pasãre ce zboarã

Peste munţi înalţi şi vãi adânci:

Drum deschis având odinioarã,

Dar, acum, lovindu-se de stânci...

Libertate - a pãcii scrisoare -

Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,

Pe care-l strivesc, cu nepãsare,

Cei care rãzboiul şi-l doresc!

Libertate scumpã! Râu de raze,

Strãlucind pe-al apelor întins:

Cel râvnind ale iubirii oaze,

Nu e, niciodatã, un învins!

《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)

29.03.2022, pe Marea Adriatică 

Vai de mine, ce cãldurã!

Sã ies la cosit? Nici gând!...

Mort de cald, retras în şurã,

Îmi bat coasa, fluierând.

Vãd acvilele pe ceruri

Cum, în cercuri, se rotesc;

Şi simt vântul, cum adie

Pe pãmântul românesc.

Scapã soarele la vale,

Scapã, cãtre asfinţit.

Vai de mine! Gata somnul!

Mai am fânul de cosit!

Curge apa-n dungi, pe frunte,

Curge, mai ales când stai;

Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama

C-a trecut şi luna Mai!...

Prefer să tac când alţii spun

Poveşti şi snoave, fel de fel,

Cu zmei cu aripi de oţel,

Cu puşti, din bâtă de alun...

Nu-i felul meu să zic ceva

Numai de dragul de-a fi zis;

Căci vorba este un zapis

În stare a te obliga

Să faci ce n-ai fi vrut să faci,

Să fii ce nu ai vrea să fii.

Cuvintele, dacă nu ştii,

Sunt nemiloşii tăi ortaci!

La începutu-acestui veac

Atât de multă vorbărie,

E-o nemiloasă pandemie

Ce pare să nu aibă leac!

Şi, în sfârşit, un glas în plus

De ce aş face să răsune?

De ce să pun şi pasiune

Când nu se-aude ce am spus?

Nu sunt absurd şi nici posac

Dar, cum am spus-o mai devreme,

Ca rezumat acestei teme:

Când toţi vorbesc, prefer să tac.

Suspin adânc, adânc suspin,

Specific vremilor ce vin,

Cârd de cocori, ce strigã-n cor

Durerea noastr-a tuturor;

Poem al anilor târzii,

Cântat cu glasul celor vii!

Oftat, de pace rãpitor,

Venindu-ne din viitor,

Prelungã zicere din nai

Şi crainic, care strigã: "Vai!",

Jãratic, flacãrã de foc,

Neaşteptat sfârşit de joc...

Pe culmi de munţi şi jos, în grind,

Sunt luminiţe ce se-aprind

Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,

Nãdejde, celor ce-s pierduţi,

Prãdaţi de haitele de lupi,

Precum o hainã, când o rupi.

Un nor trecu înspre apus.

Mã uit mai bine: alţii nu-s

Sau, cel puţin, nu fac scântei,

Sã cadã flãcãri lungi, din ei,

S-aprindã pulberea de jos,

C-un bubuit gãlãgios!...

O, ţara mea! Ah, Neamul meu!

Speranţa ta, e Dumnezeu!

Fãrã de El, scãpare nu-i!

El, sprijin este orişicui

Care Îl cheamã-n ajutor:

Îl face prinţ moştenitor!

Ajungã rãul, cât a fost,

Dar nici sã plângem, n-are rost!

Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,

Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,

Pe Mirele neprihãnit,

Cu suflet bun şi liniştit.