Oh, liniște dureroasă!...

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Nu ştim sã preţuim valori

Ce ne sunt date nouã-n dar;

Când le-am pierdut, adeseori,

Ne-ncearcã un regret amar...

Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,

Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;

Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi

Cât vieţuiesc cu noi, aici.

Nu suntem îngãduitori

Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.

Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,

Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"

Dar, într-un ceas nenorocit,

Şezând plângând, lângã sicriu,

Ne vom trezi şi, în sfârşit,

Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!

La patruzecişidoi de ani şi-o zi,

Din perspectiva anilor de viaţã,

Eşti undeva la jumãtate...ştii?

Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,

Te va trãda a pãrului albeaţã.

Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,

Ai cheltuit aproape jumãtate.

Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,

Fapta cea bunã, cea de fariseu,

Vor fi, odatã, toate judecate!

Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai

Discernãmânt sau spirit de-observare.

Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,

Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,

Va fi catalogatã, ca atare!

Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,

Tu porţi cu tine-o mare datorie.

Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!

Anii se duc în zbor şi nu mai vin,

Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:

Trãieşte, dar, ca om de omenie!...

Scrisă la 28.09.2021.

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult

Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,

Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,

Nici tot ce am, nu voi a investi.

Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta

Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;

Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,

Cã "cineva" - i tot una cu nimic.

Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...

Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!

Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc

Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!

Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!

Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...

Ţinuturile gliei noastre mari,

Sunt pline de bârloage de tâlhari!

Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,

Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!

Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,

Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...

Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:

Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!

Apucã dreptul celui necãjit,

Care mai are clipe de trãit!

Aceştia, de minune se pricep

Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"

Împart în patru chiar firul de pãr,

N-au drag de bine sau de adevãr.

Dar, vai de ei când vine vremea rea

Şi socoteal-or trebui sã dea!

Sã vezi atunci regrete şi amar,

Şi zile însemnate-n calendar!...

Când luna-nchide pleoapa

Suferinței arzătoare... 

În seri de vară, cand soarele moare,

Mi-e săpată groapa.

Cimitir de stele, un sicriu

Așteaptă, s-arunci o pată.

Culoarea să ia drept pradă

Nemărginitul gri pustiu. 

Sunt incă viu în el. 

Aștept ochiul să mi-l deschizi, 

Privirea să mi-o aprinzi.

Să nu te sfiești de fel. 

Intră-n gând, străbate... pe mine

Și lasă-mă, printre rândurile tale

Să mă pierd ca într-o vale,

Unde tot ce-i rău, acum e bine. 

Fii vântul ce frunzele-mi adie, 

Stârnește focul cel dintâi. 

Cuprinde al meu căpătâi,

Și dă-mi sărutări. O mie. 

Să ne-nălțăm în amurg. 

Două flori spre stele, 

Uitând de suspinele grele

Ale ceasurilor care curg. 

Ori doi aștrii-n cer, 

Ce se ating cu a lor lumină. 

Nu-i păcat, si nu-i nici vină

Sa fim eterni... Atât, eu sper.

 Umbra de soare și umbra de luna albă,

Ma însoțești mereu conturând

a mea forma firava.

Sa fi tu al meu spirit mut ce

nu-mi scoate o silaba?

Caut sa alung cu tine a

singurătății otrava.

Umbra de neon și umbra de

lumini reflectoare,

Apari și dispari,

ma desenezi prin cardinale întunecat.

Ma oglindești prin gesturi,

te văd fermecătoare!

Jocuri de lumini și umbre

mișcându-se criptat.

Umbra de foc și umbra de

lumânări parfumate,

Dansand cu tine ma adâncesc

in mister.

Intuneric curios in jurul

meu ilustrate,

Fara chip,

un pătrunzător negru eter.

Mister necunoscut pentru

mințile distrate,

Voi aprinde lumânări sa te văd

in nuanțe incolor!

Muzica mi te va desena cu

miscarile flambate,

Iar flama flăcărilor luminează-n

umbra amator.

Oglinda întunecată,

un adăpost sufletesc!

Lumina e puternica,

pătrunde și in abis.

Sufletul conturează lumea

umbrelor craiesc,

Conturand întunecat,

reflexie de paradis.

Privesc spre tine și închinăm

un pahar rebel,

Licori ce prin timp le savurăm sincer!

O imagine pixelată si in

culorile pastel,

Sarbatorind sufletul,

care pote fi etern.

Alaturi o viața întreaga prin

vastul timp și spațiu, 

Moartea ne va desparti sau

uni când ca fi ceasul!

Misterul romantic și poezia sa

înlocuiască viciul,

Iar stăpânirea și clădirea sinelui

sa fie testul! 
 

E ca-ntr-o noapte când sari gardul,

Ești aproape de țintă,

la fel e și ogarul...

Haide!

E ca pe mare când vezi țărmul,

Ești singurel pe plută,

putrezit de-o săptămână...

Haide!

E chiar mai simplu, mai ușor,

Ca atunci când ești în zbor,

și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"

Haide!

E aproape, e ca o pretinsă sete,

Bei din sticlă și pășești pe alee,

și de la lumină-ți iei la revedere,

Haide!

E ca o călătorie lungă și pustie,

Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,

și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,

Haide!

...

Nu sunt eu sau m-am păcălit?

Pe marginea de lemn e greu să rezist,

poate că nu, sigur e-un vis!

,,Haide!"

Dar acum se aude mai tare?

Nu, nu, sigur doar mi se pare,

Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...

,,Haide!"

Și dacă totuși ajung unde-mi zice?

Pe o pajiște arsă în funingine...

sau parcă a zis că acolo mereu ninge?

,,Haide!"

Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,

Și sigur nu-i la fel de departe,

dar nu mai renunț... speranțe deșarte!

,,Haide!"

Închid ochii și n-aud mai nimic,

Cad printre nori de praf înroșit,

e ca un sentiment ce m-a părăsit...

...

E altfel când te vezi deasupra,

Să simți că și soarele-i de fapt tot una,

până ce-am simțit zdravăn căzătura...

,,Haide!"

Acum nu mai visez,

E un fel de gol fără miez,

și mă cheamă ca să-l urmez...

,,..."

Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,

E ca atunci când prinzi un pește,

și pescarul sigur nu mai zăbovește...

Primăvară dulce, 

Care tu înflorești din tei, 

Și florile care răsar, să se culce, 

Lângă mila dragostei. 

Iarna se duce cu al ei gând, 

Și păsările ciripesc, 

Și se duc în văzduh, zburând, 

Spre vremurile îndepărtate. 

Ochii tăi de argint ce strălucesc, 

Și mintea ta se purifică în parfum, 

Și stele tale ce lucesc,

Se sparg în fum. 

— O, sufletul meu de primăvară,

De s-ar stinge în pustii,

Câtă suferință s-ar duce în povară,

La tristețea liniștii. 

Să merg cu tine, 

Mergând pe o rază de soare, 

Pe blândul luceafăr de sus,

Să fiu cu tine singur ca într-o închisoare. 

Pe universul primăverii, 

Lacrima ta plânge, 

Și o strânge la pieptul durerii, 

Amorul tău se înfrânge. 

Cuvintele mele se-nchid,

Și ochii  tăi s-au stins,

Și sufletul ei luminând, se deschide 

Geana ta de cristal s-a aprins.

Iarba răsare, natura se bucură, 

Florile cântă, iar copaci se-nveselesc,

Și ne acoperă într-o pătură

Spunând : noapte bună. 

Mă uit pe geam îngândurat,  

Căutând ajutor de la neant,  

Încercând să sparg patul de piatră,  

Mi-am încătușat această soartă.

Și strig aevea măcinat de dor,  

Având doar un singur privitor,  

Ce-mi zâmbește tot mai dulce,  

Aruncându-mi chemări subtile.

Dar eu acum voi refuza,  

Să mă ajute vreau pe cineva,  

Să mă înjure, să mă bată,  

Luându-mă de gât măcar o dată.

Să-mi spună să mă opresc,  

Căci are nevoie să trăiesc,  

Iar în palme pline de ură,  

Sufletul să mi-l smulgă.

Asta ar fi dorința mea zglobie,  

Să mă înalț așa spre vecie,  

Regina nopții să mă fure-n seară,  

Aruncându-mi priviri de mamă.

Și să-mi spună cu vocea-i dulce:  

"Copile, cu mine te voi duce  

În lumea de apoi să mă-nsoțești,  

Spunându-mi mereu ale tale povești."

Iar moartea să mă-mbrace lin,  

În haina-i neagră, fără chin,  

Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,  

Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.

Aceasta mi-e ultima dorință,  

Și vreau să-mi fie cu putință  

Să-mi iau adio de la soartă,

În drumul către vecia-mi neființă.

Primite mi ca nu ajungem acolo

Promite-mi ca nu trebuie sa aleg

Nu pot sa gândesc varianta asta

Nu pot spune cuvintele astea

Nu pot să stau sa privesc și să nu fac nimic

Nu aș putea face asta

Nu vreau să o mai gândesc

People died…

Am stabilit asta deja

Dar când timpul trece asta devine o variantă

Viața s a rupt pe jumate

Nu trebuie și nu vreau să știu ca în mâinile mele va dispărea toată

Mai e timp, de ce îmi fac asta?

Nici eu nu știu și poate nici tu

Dar asta nu înseamnă ca ceva se schimbă

Vreau ca mintea să stea în loc

Să nu mai creeze scenarii la infinit

Să mă bucur de timp și să nu mai gândesc asa

Asta spun, dar tot gândesc

Gândire molipsitoare.