Oh, liniște dureroasă!...

Întins şi rece, neprivind la noi,

Cu mâna, stând pe inima opritã,

Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi

Spre groapa rece, gata sã te-nghitã. 

 

Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,

Ce nu mai are-n sine vreo putere,

Cãci viaţa n-are milã chiar deloc

De cel care, pânã la urmã piere...

 

Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,

Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,

Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,

Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.

 

Şi, parcã cerul tot s-a întristat

Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge

Cã au venit aproape toţi din sat:

Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!

 

Dar are milã bunul Dumnezeu,

Care a pregãtit o altã viaţã,

Creştinului. C-aşa a fost mereu,

O searã şi apoi, o dimineaţã.

 

Noi nu ne temem, chiar dacã murim,

Stingându-se lumina vieţii noastre!

Când se închide poarta-n ţintirim,

Se vor deschide zãrile albastre!...


Categoria: Poezii despre moarte

Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei poezii.online Oh, liniște dureroasă!...

Data postării: 21 iunie 2023

Vizualizări: 690

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Ganduri si durere

Atâta durere simt

Și mă întreb oare cât mă mai mint

Că o sa fie bine

Și că o să mă gândesc la mine

 

Nu înțeleg unde am greșit

Când eram bine însfârșit

Parcă simt că am obosit

Simt că timpul mi-a sosit

 

Stau pe geam și mă uit in gol

Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor

Din cauza unor cuvinte care dor

Nici planeta nu o mai văd color

 

Nu înteleg de ce mă simt așa

Când lumea era in favoarea mea

Parcă viața devine tot mai grea

Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...

Mai mult...

Lecția pentru toți

Atunci când am fost vie,

Nimeni nu și-a adus aminte de mine,

Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa 

Cum sunt eu.

Iar atunci când eu am murit

Toți își aduc aminte de mine 

Și vin să mă petreacă,

Pe ultimul drum.

Și dragi cunoscuți ai mei 

Pentru voi 

O singură întrebare!

Unde ați fost voi când am fost eu vie?

Și am avut nevoie de sfatul vostru? 

De o vorbă scurtă .

corect răspuns :nu ați avut când.

 

Autor  Alina Zamurca 🤍 🎀 

Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01

 

 

 

 

Mai mult...

Al meu Testament

Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.

 

Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”

 

Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.

 

Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.

Mai mult...

O lacrimă de venin

 

În ochii tăi s-a stins o stea,

Iar eu, orb, te caut prin scrum,

Pe buze-ți moartea tremura

Ca un blestem rostit pe drum.

 

Iubirea – umbră, fum, delir,

Sau poate doar un gând,

În care mori fără să știi

Că te-ai născut în gol, în vânt.

 

Dar spune-mi tu, ce e iubirea?

Un vis murind, o amintire?

Sau doar un zeu ce-și uită firea

Și moare-n noi de nemurire?

Mai mult...

Tragedii

Cerul inalt, ce picura murdar,

Imi ridica un adanc semn de intrebare

Sa ma ridic si eu, inspre altar?

Ca sa ridic in mana un pahar

O cupa, cu-amaraciunea vinei, tematoare.

 

Negrul se scurge incet, spre colturile zarii,

Si mai apoi, ne vantura lumina;

Ca Brancoveanu, nemiscator in fata lunii,

Sangele-i curge peste noi, stapanii...

Copilul ne surade trist: a cui e vina?

Mai mult...

Pacea ta, dorul meu

 

Am vrut să-ți scriu mai înainte,

Nu e ca și cum aș regreta că nu ți-am scris.

Regret că n-am trecut prin ale tale brațe în toate zilele

Să te simt lângă mine tot mai mult, viu să te mai fi prins…

 

Oh,bunicule te duci deja spre ceruri

Sau poate că erai de mult în drum către Dumnezeu…

Chiar dacă a trecut puțin timp îmi este dor de tine

Te-aștept să ne întâlnim pe patul tău moale,să ne revedem cu bine chiar dacă asta-i greu.

 

Am să mă gândesc la tine când soarele apune,

Mai ales când o să răsară și îmi va atinge fața lin.

Am să mă gândesc cum ale tale mâine

Îmi vor mângâia sufletul , mă vor calma și mă vor sfinți.

 

Peste trei zile sufletul tău va pleca sus de tot.

Aș vrea să-l trag la mine înapoi și să-l păstrez…

În trei zile îți va bate ultimul clopot

Și ți se va rosti la căpătâi ultimul Crez.

 

Te văd cu mâinile pe piept, palid și cenușiu,

Mi-e greu să cred că te văd murind încet,

Mi-e greu să cred că nu te voi mai vedea printre noi,căci nu mai ești viu,

Sper să nu îmi simți interiorul bocet.

 

Sper că nu vei duce dorul rândunicii tale

Fiindcă aceasta îți va duce un dor apăsător , cumplit.

Am să-ți duc dorul ,bunicule,și am să-ți scriu

Chiar dacă n-ai să vezi din nou, chiar dacă totul s-a sfârșit.

 

Sunt fericită,fiindcă știu chinuiala unui om bolnav.

Sper ca Dumnezeu să-ți facă cale-n rai,

Să te cheme la El în ceruri cu glasul Său suav,

Sper să te ierte chiar dacă ai fost păcătos, căci credință-aveai.

 

Mi-a fost greu să-ți văd călătoria,

Mi-a fost așa milă să te văd cu frică de spitale

Și tot aici să ajungi, în final să-ți pierzi memoria

Și să nu mai poți ieși pe picioarele tale.

 

Sper că îți vei aminti mereu de mine oriunde te-ai afla cu sufletul

Căci trupul îți va zace adânc în pământ.

În gândul tău cred că se află regretul

Fiindcă tu ai spus tot ce ai avut de spus, dar eu n-am avut cuvântul.

 

Mi-ai lăsat un testament prin a ta voce,

În timp ce te vedeam nepuntincios ai spus totul, mi-au dat lacrimile

Am să îți văd curând numele scris pe o cruce

Și,încet,încet se vor împrăștia lumile noastre…

Mai mult...

Ganduri si durere

Atâta durere simt

Și mă întreb oare cât mă mai mint

Că o sa fie bine

Și că o să mă gândesc la mine

 

Nu înțeleg unde am greșit

Când eram bine însfârșit

Parcă simt că am obosit

Simt că timpul mi-a sosit

 

Stau pe geam și mă uit in gol

Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor

Din cauza unor cuvinte care dor

Nici planeta nu o mai văd color

 

Nu înteleg de ce mă simt așa

Când lumea era in favoarea mea

Parcă viața devine tot mai grea

Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...

Mai mult...

Lecția pentru toți

Atunci când am fost vie,

Nimeni nu și-a adus aminte de mine,

Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa 

Cum sunt eu.

Iar atunci când eu am murit

Toți își aduc aminte de mine 

Și vin să mă petreacă,

Pe ultimul drum.

Și dragi cunoscuți ai mei 

Pentru voi 

O singură întrebare!

Unde ați fost voi când am fost eu vie?

Și am avut nevoie de sfatul vostru? 

De o vorbă scurtă .

corect răspuns :nu ați avut când.

 

Autor  Alina Zamurca 🤍 🎀 

Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01

 

 

 

 

Mai mult...

Al meu Testament

Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.

 

Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”

 

Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.

 

Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.

Mai mult...

O lacrimă de venin

 

În ochii tăi s-a stins o stea,

Iar eu, orb, te caut prin scrum,

Pe buze-ți moartea tremura

Ca un blestem rostit pe drum.

 

Iubirea – umbră, fum, delir,

Sau poate doar un gând,

În care mori fără să știi

Că te-ai născut în gol, în vânt.

 

Dar spune-mi tu, ce e iubirea?

Un vis murind, o amintire?

Sau doar un zeu ce-și uită firea

Și moare-n noi de nemurire?

Mai mult...

Tragedii

Cerul inalt, ce picura murdar,

Imi ridica un adanc semn de intrebare

Sa ma ridic si eu, inspre altar?

Ca sa ridic in mana un pahar

O cupa, cu-amaraciunea vinei, tematoare.

 

Negrul se scurge incet, spre colturile zarii,

Si mai apoi, ne vantura lumina;

Ca Brancoveanu, nemiscator in fata lunii,

Sangele-i curge peste noi, stapanii...

Copilul ne surade trist: a cui e vina?

Mai mult...

Pacea ta, dorul meu

 

Am vrut să-ți scriu mai înainte,

Nu e ca și cum aș regreta că nu ți-am scris.

Regret că n-am trecut prin ale tale brațe în toate zilele

Să te simt lângă mine tot mai mult, viu să te mai fi prins…

 

Oh,bunicule te duci deja spre ceruri

Sau poate că erai de mult în drum către Dumnezeu…

Chiar dacă a trecut puțin timp îmi este dor de tine

Te-aștept să ne întâlnim pe patul tău moale,să ne revedem cu bine chiar dacă asta-i greu.

 

Am să mă gândesc la tine când soarele apune,

Mai ales când o să răsară și îmi va atinge fața lin.

Am să mă gândesc cum ale tale mâine

Îmi vor mângâia sufletul , mă vor calma și mă vor sfinți.

 

Peste trei zile sufletul tău va pleca sus de tot.

Aș vrea să-l trag la mine înapoi și să-l păstrez…

În trei zile îți va bate ultimul clopot

Și ți se va rosti la căpătâi ultimul Crez.

 

Te văd cu mâinile pe piept, palid și cenușiu,

Mi-e greu să cred că te văd murind încet,

Mi-e greu să cred că nu te voi mai vedea printre noi,căci nu mai ești viu,

Sper să nu îmi simți interiorul bocet.

 

Sper că nu vei duce dorul rândunicii tale

Fiindcă aceasta îți va duce un dor apăsător , cumplit.

Am să-ți duc dorul ,bunicule,și am să-ți scriu

Chiar dacă n-ai să vezi din nou, chiar dacă totul s-a sfârșit.

 

Sunt fericită,fiindcă știu chinuiala unui om bolnav.

Sper ca Dumnezeu să-ți facă cale-n rai,

Să te cheme la El în ceruri cu glasul Său suav,

Sper să te ierte chiar dacă ai fost păcătos, căci credință-aveai.

 

Mi-a fost greu să-ți văd călătoria,

Mi-a fost așa milă să te văd cu frică de spitale

Și tot aici să ajungi, în final să-ți pierzi memoria

Și să nu mai poți ieși pe picioarele tale.

 

Sper că îți vei aminti mereu de mine oriunde te-ai afla cu sufletul

Căci trupul îți va zace adânc în pământ.

În gândul tău cred că se află regretul

Fiindcă tu ai spus tot ce ai avut de spus, dar eu n-am avut cuvântul.

 

Mi-ai lăsat un testament prin a ta voce,

În timp ce te vedeam nepuntincios ai spus totul, mi-au dat lacrimile

Am să îți văd curând numele scris pe o cruce

Și,încet,încet se vor împrăștia lumile noastre…

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Steaua săracului

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

 

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

 

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

 

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

 

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

 

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

 

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

 

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

 

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

 

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

 

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

 

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

 

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

 

                             ☆

 

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

 

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

 

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

 

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

 

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

 

                          ☆

 

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

Mai mult...

Regretul unui fiu

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

 

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

 

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

 

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

 

                          ☆

 

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...

Mai mult...

Lucruri mari

Mare lucru e sã ştii

Sã îţi vezi de-a ta lucrare

Şi în dreptul ei sã pui

Semnele de întrebare.

 

Mare lucru e sã poţi

Sã te-abţii când ai dreptate,

Sã nu cauţi sã-i înveți 

Pe cei ce le ştiu pe toate! 

 

Mare lucru sã-ţi cunoşti

Locul tãu în astã lume,

Nerâvnind în niciun fel

O distincţie anume.

 

Mare lucru e sã vrei

Sã te porţi ca fiu de Rege.

Sprijinind pe cei ce-i dor

Des, picioarele betege.

 

Mare lucru e sã ai

O ureche ce n-aude

Bârfele şi şoaptele

Celor mai de treabã rude!

Mai mult...

Liniștea de-acasă

În liniştea de-acasă

Îmi place-aşa de mult!

Îmi plac umbrele serii

Şi greieri să ascult.

 

Copil al altor vremuri,

Mă trimeteau ai mei

Cu mieii pe izlazuri,

Să am grijă de ei...

 

Cu doru-i, pitpalacul

Mi se pierdea-n câmpii,

Plutea în aer pacea

Şi dragul de-a trăi.

 

Vedeam departe codrul,

Un cal fără stăpân,

Mă saluta izvorul

Şi mirosea a fân.

 

În faptul serii, mierla

Cu-acorduri de artist,

Îţi alina durerea

Oricât erai de trist.

 

Cânta privighetoarea

La margini de zăvoi,

Şi-o buhă, făr-să ştie,

Ne speria pe noi.

 

              ☆

 

Aşa se vedea viaţa

În veacul douăzeci

Dar ştiinţa şi progresul

Le-au risipit pe veci!

Mai mult...

Bătrânii noștri

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

 

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

 

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

 

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

 

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

 

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

 

                                   ☆

 

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

 

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

 

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

 

22.09.2021, Doornik, Belgia 

Mai mult...

Pățanii

"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."

 

E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat

Cu lungi şi cu negre perdele

Iar eu sunt cu turma departe de sat,

Şi-am grijã de oile mele.

 

N-aş da nicidecum pe vreuna din oi

Din cele aproape o sutã.

Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi

Şi nici pe aceea limbutã.

 

Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,

Şi ele se strâng lângã mine

Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":

Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?

 

Nu poate fi... numai temutul rival

Ce vine sã fure mâncare.

E fiarã. Şi ei i se pare normal

Ca oile sã mi le-omoare.

 

Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!

Chem paznicii stânii sã vinã

Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi

Când stâna de sânge e plinã...

 

Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc

Nici el nu se joacã cu mine.

Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,

Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!

 

Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...

Sã apãr a mea micã turmã

Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas

Şi-am prins lupul pânã la urmã!

 

Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis

Sã-l las sã se ducã în pace,

De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris

Cã pagubã nu îmi mai face.

 

Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"

- Pe spate lovindu-l cu şlapul -

"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,

C-atuncea plãti-vei cu capul!

 

Scãparea ta este cã n-ai omorât

Vreo biatã oiţã firavã;

Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât

Pe datã şi fãrã zãbavã!"

 

Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi

Cum fuge hârciogul de ploaie;

Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi

Nici pofta de carne de oaie.

 

Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei

Şi-n ziua a patra, spre searã

Se-aude un foşnet în turma de miei:

Mã calcã potrivnicul iarã!

 

Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;

E cel ce-l lãsasem cu viaţã!

Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:

Simt sângele cum îmi îngheaţã...

 

Pe bolta de lacrimi se vede acum

O stea ce-a cãzut dintre stele,

O frunzã din paltinul de lângã drum,

Şi-o oaie din oile mele.

 

Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...

Se face cã nu mã cunoaşte!

Chiar clopotul satului sunã prelung

Cãci ştie urgia ce-l paşte.

 

Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris

Scutindu-mi avutul de haite?"

Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis

Începe din nou sã se vaite.

 

Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,

Se tânguie ca înainte,

Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"

Ştiind acum clar cã mã minte.

 

Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"

Şi-şi luase rãsplata deplinã

Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup

Zicându-şi cã nu-i el de vinã.

 

                         ☆

 

Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel

Pãzindu-vã turma de rele,

Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel

De sânge, pe bot sã se spele!

 

Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,

Cã are o tacticã veche!

Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi

Nu lupii ce dorm pe-o ureche!

 

                         ☆

 

C-o mânã aprind un cuptor de scântei,

Cu cealalt- apuc o secure,

Sã vinã spre stânã o sutã ca ei

Cã fug înapoi spre pãdure!

Mai mult...

Steaua săracului

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

 

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

 

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

 

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

 

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

 

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

 

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

 

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

 

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

 

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

 

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

 

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

 

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

 

                             ☆

 

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

 

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

 

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

 

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

 

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

 

                          ☆

 

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

Mai mult...

Regretul unui fiu

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

 

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

 

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

 

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

 

                          ☆

 

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...

Mai mult...

Lucruri mari

Mare lucru e sã ştii

Sã îţi vezi de-a ta lucrare

Şi în dreptul ei sã pui

Semnele de întrebare.

 

Mare lucru e sã poţi

Sã te-abţii când ai dreptate,

Sã nu cauţi sã-i înveți 

Pe cei ce le ştiu pe toate! 

 

Mare lucru sã-ţi cunoşti

Locul tãu în astã lume,

Nerâvnind în niciun fel

O distincţie anume.

 

Mare lucru e sã vrei

Sã te porţi ca fiu de Rege.

Sprijinind pe cei ce-i dor

Des, picioarele betege.

 

Mare lucru e sã ai

O ureche ce n-aude

Bârfele şi şoaptele

Celor mai de treabã rude!

Mai mult...

Liniștea de-acasă

În liniştea de-acasă

Îmi place-aşa de mult!

Îmi plac umbrele serii

Şi greieri să ascult.

 

Copil al altor vremuri,

Mă trimeteau ai mei

Cu mieii pe izlazuri,

Să am grijă de ei...

 

Cu doru-i, pitpalacul

Mi se pierdea-n câmpii,

Plutea în aer pacea

Şi dragul de-a trăi.

 

Vedeam departe codrul,

Un cal fără stăpân,

Mă saluta izvorul

Şi mirosea a fân.

 

În faptul serii, mierla

Cu-acorduri de artist,

Îţi alina durerea

Oricât erai de trist.

 

Cânta privighetoarea

La margini de zăvoi,

Şi-o buhă, făr-să ştie,

Ne speria pe noi.

 

              ☆

 

Aşa se vedea viaţa

În veacul douăzeci

Dar ştiinţa şi progresul

Le-au risipit pe veci!

Mai mult...

Bătrânii noștri

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

 

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

 

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

 

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

 

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

 

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

 

                                   ☆

 

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

 

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

 

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

 

22.09.2021, Doornik, Belgia 

Mai mult...

Pățanii

"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."

 

E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat

Cu lungi şi cu negre perdele

Iar eu sunt cu turma departe de sat,

Şi-am grijã de oile mele.

 

N-aş da nicidecum pe vreuna din oi

Din cele aproape o sutã.

Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi

Şi nici pe aceea limbutã.

 

Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,

Şi ele se strâng lângã mine

Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":

Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?

 

Nu poate fi... numai temutul rival

Ce vine sã fure mâncare.

E fiarã. Şi ei i se pare normal

Ca oile sã mi le-omoare.

 

Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!

Chem paznicii stânii sã vinã

Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi

Când stâna de sânge e plinã...

 

Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc

Nici el nu se joacã cu mine.

Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,

Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!

 

Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...

Sã apãr a mea micã turmã

Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas

Şi-am prins lupul pânã la urmã!

 

Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis

Sã-l las sã se ducã în pace,

De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris

Cã pagubã nu îmi mai face.

 

Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"

- Pe spate lovindu-l cu şlapul -

"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,

C-atuncea plãti-vei cu capul!

 

Scãparea ta este cã n-ai omorât

Vreo biatã oiţã firavã;

Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât

Pe datã şi fãrã zãbavã!"

 

Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi

Cum fuge hârciogul de ploaie;

Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi

Nici pofta de carne de oaie.

 

Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei

Şi-n ziua a patra, spre searã

Se-aude un foşnet în turma de miei:

Mã calcã potrivnicul iarã!

 

Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;

E cel ce-l lãsasem cu viaţã!

Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:

Simt sângele cum îmi îngheaţã...

 

Pe bolta de lacrimi se vede acum

O stea ce-a cãzut dintre stele,

O frunzã din paltinul de lângã drum,

Şi-o oaie din oile mele.

 

Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...

Se face cã nu mã cunoaşte!

Chiar clopotul satului sunã prelung

Cãci ştie urgia ce-l paşte.

 

Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris

Scutindu-mi avutul de haite?"

Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis

Începe din nou sã se vaite.

 

Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,

Se tânguie ca înainte,

Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"

Ştiind acum clar cã mã minte.

 

Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"

Şi-şi luase rãsplata deplinã

Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup

Zicându-şi cã nu-i el de vinã.

 

                         ☆

 

Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel

Pãzindu-vã turma de rele,

Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel

De sânge, pe bot sã se spele!

 

Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,

Cã are o tacticã veche!

Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi

Nu lupii ce dorm pe-o ureche!

 

                         ☆

 

C-o mânã aprind un cuptor de scântei,

Cu cealalt- apuc o secure,

Sã vinã spre stânã o sutã ca ei

Cã fug înapoi spre pãdure!

Mai mult...
prev
next