Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 21 iunie 2023
Vizualizări: 680
Poezii din aceiaşi categorie
Off,tăticul meu drag...
Te ai stins din viață;
Off,tăticul meu drag!
Într-o sumbră dimineață
Cad ploile n prag.
Ma simt atât de pustiit,
Nu pot cuprinde in cuvinte,
Doru mi ți l transmit
În ecouri, scump părinte.
Îți șoptesc printre gânduri,
M agăț de amintiri
Din rătăcitele timpuri
Pierdute n povestiri..
Erai blând, spiritual;
Te exalta copilăresc
Chiar și detaliul banal,
Zâmbindu mi ștrengăresc.
Sfidai orice impas
Dârz și ncrezător;
Mă fascina din taifas
Harul tău de narator.
Eu,adio,nu ți voi spune
Mai bine...pe Curând
Spre noua ta dimensiune
Cândva, ma văd zburând...
Lecția pentru toți
Atunci când am fost vie,
Nimeni nu și-a adus aminte de mine,
Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa
Cum sunt eu.
Iar atunci când eu am murit
Toți își aduc aminte de mine
Și vin să mă petreacă,
Pe ultimul drum.
Și dragi cunoscuți ai mei
Pentru voi
O singură întrebare!
Unde ați fost voi când am fost eu vie?
Și am avut nevoie de sfatul vostru?
De o vorbă scurtă .
corect răspuns :nu ați avut când.
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01
Cu moartea să fac dragoste în mormânt
Cu moartea să fac dragoste în mormânt,
De mulţi ani eu mi-am pus în gând.
Căci moartea este o doamnă frumoasă,
Pe care am cunoscut-o la ea acasă.
La ea acasă acolo în mormânt unde am fost,
Şi frică eu nu am avut acolo deloc.
Căci moartea este o adevărată doamnă,
O doamnă elegantă ce într-una te bagă în seamă.
Şi într-o noapte înstelată şi aşa de frumoasă,
La doamna moarte am coborât în groapă.
Şi i-am dus flori speciale ca doamnei să îi placă,
Şi cu gândul că doamna să mă iubească.
Şi am stat cu moartea întreaga noapte la masă,
Şi abia atunci mi-am dat seama cât e de frumoasă.
Şi după o masă copioasă cu moartea în mormânt,
Mi-am dorit să fac cu ea dragoste în curând.
Şi după o noapte de amor cu moartea în mormânt,
Am înţeles că şi moartea cu tine face un legământ.
Acolo când cu adevărat tu vei veni pe veci,
Ea doamna moarte te aşteaptă cu ea ca să petreci.
Mi-am zis cu moartea dragoste să fac în mormânt,
Ca să nu mă simt căit apoi nicicând.
Căci moartea este o adevărată doamnă aşa frumoasă,
Pe care eu am cunoscut-o în mormânt la ea acasă!
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Nesiguranța
1.Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că Dumnezeu nu e. N-a existat.
Că te-ai trezit și azi, tu, pur și simplu
Că viața ta-i un simplu ciclu?...
2. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că nimeni nu te-a semănat,
Că tot ce vezi e de la sine,
Că nu El te-a creat pe tine.
3. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că inima n-a încetat
Pentru că soarta ta așa e scrisă
Și nu crezi că de El ea e decisă...
4. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că orice faci, nimic nu e păcat.
Că după moarte doar te duci și-atât.
Că nu Domnul te-a conceput.
5. Tu nu ești sigur că ce crezi e-adevărat.
Tu nu știi asta. Doar ești înșelat.
Tu nu vrei azi să recunoști
Că, 'colo-n cer cu multe oști,
Exist-un singur Dumnezeu
Ce azi privește-n dreptul tău?
Eternitate
Ce înseamnă cu adevărat să "trăiești pentru totdeauna"?
Pe chipuri zâmbete, pe suflete frici
Un joc de noroc în care pici
Tu, ființă, tatuată pe exterior cu piele
Cât de des încerci să îți speli păcatele?
Răul te înspăimântă dar binele de ce-l alungi?
Nu te teme când în pământ o să te ascunzi
Moartea nu-i pustie, doar plină de necunoscut
O paletă de culori, un tablou neînceput.
Off,tăticul meu drag...
Te ai stins din viață;
Off,tăticul meu drag!
Într-o sumbră dimineață
Cad ploile n prag.
Ma simt atât de pustiit,
Nu pot cuprinde in cuvinte,
Doru mi ți l transmit
În ecouri, scump părinte.
Îți șoptesc printre gânduri,
M agăț de amintiri
Din rătăcitele timpuri
Pierdute n povestiri..
Erai blând, spiritual;
Te exalta copilăresc
Chiar și detaliul banal,
Zâmbindu mi ștrengăresc.
Sfidai orice impas
Dârz și ncrezător;
Mă fascina din taifas
Harul tău de narator.
Eu,adio,nu ți voi spune
Mai bine...pe Curând
Spre noua ta dimensiune
Cândva, ma văd zburând...
Lecția pentru toți
Atunci când am fost vie,
Nimeni nu și-a adus aminte de mine,
Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa
Cum sunt eu.
Iar atunci când eu am murit
Toți își aduc aminte de mine
Și vin să mă petreacă,
Pe ultimul drum.
Și dragi cunoscuți ai mei
Pentru voi
O singură întrebare!
Unde ați fost voi când am fost eu vie?
Și am avut nevoie de sfatul vostru?
De o vorbă scurtă .
corect răspuns :nu ați avut când.
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01
Cu moartea să fac dragoste în mormânt
Cu moartea să fac dragoste în mormânt,
De mulţi ani eu mi-am pus în gând.
Căci moartea este o doamnă frumoasă,
Pe care am cunoscut-o la ea acasă.
La ea acasă acolo în mormânt unde am fost,
Şi frică eu nu am avut acolo deloc.
Căci moartea este o adevărată doamnă,
O doamnă elegantă ce într-una te bagă în seamă.
Şi într-o noapte înstelată şi aşa de frumoasă,
La doamna moarte am coborât în groapă.
Şi i-am dus flori speciale ca doamnei să îi placă,
Şi cu gândul că doamna să mă iubească.
Şi am stat cu moartea întreaga noapte la masă,
Şi abia atunci mi-am dat seama cât e de frumoasă.
Şi după o masă copioasă cu moartea în mormânt,
Mi-am dorit să fac cu ea dragoste în curând.
Şi după o noapte de amor cu moartea în mormânt,
Am înţeles că şi moartea cu tine face un legământ.
Acolo când cu adevărat tu vei veni pe veci,
Ea doamna moarte te aşteaptă cu ea ca să petreci.
Mi-am zis cu moartea dragoste să fac în mormânt,
Ca să nu mă simt căit apoi nicicând.
Căci moartea este o adevărată doamnă aşa frumoasă,
Pe care eu am cunoscut-o în mormânt la ea acasă!
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Nesiguranța
1.Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că Dumnezeu nu e. N-a existat.
Că te-ai trezit și azi, tu, pur și simplu
Că viața ta-i un simplu ciclu?...
2. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că nimeni nu te-a semănat,
Că tot ce vezi e de la sine,
Că nu El te-a creat pe tine.
3. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că inima n-a încetat
Pentru că soarta ta așa e scrisă
Și nu crezi că de El ea e decisă...
4. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că orice faci, nimic nu e păcat.
Că după moarte doar te duci și-atât.
Că nu Domnul te-a conceput.
5. Tu nu ești sigur că ce crezi e-adevărat.
Tu nu știi asta. Doar ești înșelat.
Tu nu vrei azi să recunoști
Că, 'colo-n cer cu multe oști,
Exist-un singur Dumnezeu
Ce azi privește-n dreptul tău?
Eternitate
Ce înseamnă cu adevărat să "trăiești pentru totdeauna"?
Pe chipuri zâmbete, pe suflete frici
Un joc de noroc în care pici
Tu, ființă, tatuată pe exterior cu piele
Cât de des încerci să îți speli păcatele?
Răul te înspăimântă dar binele de ce-l alungi?
Nu te teme când în pământ o să te ascunzi
Moartea nu-i pustie, doar plină de necunoscut
O paletă de culori, un tablou neînceput.
Alte poezii ale autorului
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
Mai poate fi iubită România?
Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,
Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,
Cum o iubeau bunicii-odinioarã,
Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?
Mai poate "românismul" fi o cinste,
El însuşi fiind privit ca un stigmat?
Mai figurãm pe-ale virtuţii liste
Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?
Cum poţi sã mai pretinzi integritate
Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?
Când se aprinde focul în cetate,
Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?
Cei ce se ţin pe propriile picioare,
Nu lasã laşitãţii sinonim.
Dar dacã toţi fug, care mai de care,
Noi ce sã facem? Unde sã fugim?
O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,
A maselor de culţi şi de inculţi,
Ne sugereazã o alternativã:
Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.
Se afişeazã-o lume irealã,
Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;
Şi creierul românului se spalã
Cu ştirile de la televizor!
E clar cã sunt ascunse-interese
De-a cufunda poporul în prãpãd;
Şi încercãri, din ce în ce mai dese,
De-a-nchide ochii celor care vãd!
Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"
Popor creştin, cu oameni educaţi!?
Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,
Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?
Cum de au reuşit sã se strecoare
Asemenea-ntuneric vinovat
Şi alte chestii manipulatoare,
De la colibã, pânã la palat?
Pe micile, pe marile ecrane,
Ni se aratã cât suntem de rãi.
Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,
Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...
Minciuna e prezentã la tot pasul
Scoţând, în faţã, oameni populari;
Şi, de la microfon, îşi drege glasul,
S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!
Înfieraţii-acestei generaţii
Aruncã cu acid şi cu noroi,
Sã se urascã între dânşii, fraţii,
Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.
Noi nu ne asumãm aşa osândã
Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,
Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,
Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!
Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,
Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!
Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,
Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!
Noi nu suntem nici irecuperabili
Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!
Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili
Şi virtuoşi şi iubitori de neam!
Sã iasã, dar, din mintea tuturora
Aceastã aberaţie cumplitã!
Vestiţi, s-audã fratele şi sora,
CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!
În plină vară
Vai de mine, ce cãldurã!
Sã ies la cosit? Nici gând!...
Mort de cald, retras în şurã,
Îmi bat coasa, fluierând.
Vãd acvilele pe ceruri
Cum, în cercuri, se rotesc;
Şi simt vântul, cum adie
Pe pãmântul românesc.
Scapã soarele la vale,
Scapã, cãtre asfinţit.
Vai de mine! Gata somnul!
Mai am fânul de cosit!
Curge apa-n dungi, pe frunte,
Curge, mai ales când stai;
Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama
C-a trecut şi luna Mai!...
Lacrimi și flori
Scânteia e fãcutã ca sã zboare,
Iar omul, ca sã simtã suferinţa;
Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,
Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!
Ne doare orice clipã care trece,
Ne dor şi despãrţirile amare!...
Chiar cerul este fãrã de culoare,
Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!
Se duc copii, la vârstã timpurie,
Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,
Care trãit-au vremuri dificile,
Îndeplinindu-şi sfânta datorie.
Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,
Înmiresmând amarul despãrţirii,
C-au înţeles c-aşa e datul firii:
Sunt parte din durerea omeneascã!
Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,
Din stratul gras şi umed, din grãdinã,
A fost tãiat, fãrã a fi de vinã
Şi-şi dã acuma, ultima suflare...
La catafalc, se-adunã lume multã
În straie negre, triste, în tãcere;
Doar plânsete se-aud în încãpere...
Şi pare cã şi Cerul le ascultã.
☆
Încet, în vatrã, focul se destramã,
Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;
La geamul care dã înspre grãdinã,
Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...
Odorului meu
Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,
Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!
Şi nu e pe lume soare
Sã arate cât de mare
Este dragostea pe care
Ţi-o nutresc!
Tu în casa noastrã strâmtã ai venit
Cu ales şi scump şi vesel ciripit!
Anii repede zburarã,
Uite cã eşti domnişoarã
Mândrã, ca o lãcrimioarã,
Negreşit!
Au trecut aşa de multe primãveri
Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!
Lasã supãrarea, lasã,
Fii cu inima voioasã
Noi nu stãm mâhnirii-n casã,
Prizonieri.
Ape tulburi se revarsã în puhoi,
Greutãţile dau iama peste noi!
Tare-ar vrea sã ia cu ele
Taine, doruri, toate cele,
Sã ne facã zile grele
Mai apoi.
Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,
Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!
Şi sã ai grijã de tine,
Sã n-ajungi în mâini strãine
Sau de râs şi de ruşine
Urzitor.
Vine vremea sã ne întâlnim din nou,
Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!
Trandafiri şi lãcrimioare,
Şi muşcate solitare,
Rãsunând în fiecare
Un ecou...
Graiul amintirilor
(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).
Mi-aduc aminte de ai mei
Bãtrâni de altãdatã...
De vremea când mergeam cu ei
Sã strângem snopii de tulei
Şi când bunicul îmi era
Mai mult decât un tatã.
Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,
Sã intre bunu-n tindã!
Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,
Simt apa rece din fântâni;
Şi n-are cum!... Da, n-are cum,
Un dor sã nu mă prindã!
Mã vãd din nou, parcã-n ocol
Umplând borcane goale
Şi cu nisip, şi cu nãmol
Ieşind afarã-n capul gol,
Pe când fierbea, la foc domol,
Ciolanul, pe sarmale.
Mi-aduc aminte ca acum
Şi lacrimi curg şiroaie...
Cum se-nãlţa din coşuri, fum,
Şi cum sãream, cum sã vã spun...
În balta tulbure din drum
Dupã o zi de ploaie.
Mi-e dor de turmele de miei,
De holdele arate;
De primãveri, de ghiocei,
De grauri, ce-aduceau cu ei
Vreun cântec sau vreun obicei,
Din ţãri îndepãrtate.
Şi cum sã nu îţi aminteşti
Ieşirile-n naturã,
De liniştea din Dobârleşti,
De verile scãldate-n foc,
De soare, de cãldurã...
De vechiul ceai din flori de soc,
De vreun drumeţ, care-avea loc
La noi în bãtãturã?
De mama, care ne-aştepta
Cu turte, în cãmarã,
De ciorba care clocotea
Sub jarul "foc şi parã",
De rândunica ce ţipa,
Din zori şi pânã-n searã!...
Ah, Doamne, caldã mai era
Cãsuţa de la ţarã!
De toamna, ce punea-n cântar
Veşmintele, ca plumbul;
De prima zi a lui Gustar
Când bunu', mare gospodar,
Îşi pregãtea un pãlimar
Sã suie-n pod porumbul.
De-atâtea ori am strãbãtut
Cãrãrile Poienii!
Când vântul trist, trecea tãcut
Mişcându-mi oalele de lut...
Şi-atâtea toamne au trecut
De-atunci, prin sita vremii!
De iernile care, venind,
Pãreau cã nu mai pleacã;
De când strângeam trifoiu-n Grind,
De vechi rugini, care se prind
De piatra coasei, care stã
De astã-varã-n teacã...
Dar, în sfârşit, plecau tiptil
Şi fãrã sã-mi dau seama;
Iar eu fugeam, fiind copil
Şi aprindeam câte-un fitil,
Dorind sã vinã-ntâi april,
S-o pãcãlesc pe mama...
Aşa fusese pe la noi,
Cu multã vreme-n urmã.
Dar, parcã totul s-a schimbat:
Plecat-au oamenii din sat,
De-ogoare nu le-a mai pãsat,
Nici câinilor, de turmã.
Deplâng, după atâţia ani,
Acele scumpe clipe!...
Mã tem cã vor rãmâne-orfani
Mai-tinerii contemporani,
Având şi case, având şi bani,
Statut de "tipi" şi "tipe":
Din vremurile de demult,
Nu fac icoane şi nici cult
Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,
Nicicând sã se-nfiripe!...
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
Mai poate fi iubită România?
Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,
Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,
Cum o iubeau bunicii-odinioarã,
Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?
Mai poate "românismul" fi o cinste,
El însuşi fiind privit ca un stigmat?
Mai figurãm pe-ale virtuţii liste
Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?
Cum poţi sã mai pretinzi integritate
Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?
Când se aprinde focul în cetate,
Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?
Cei ce se ţin pe propriile picioare,
Nu lasã laşitãţii sinonim.
Dar dacã toţi fug, care mai de care,
Noi ce sã facem? Unde sã fugim?
O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,
A maselor de culţi şi de inculţi,
Ne sugereazã o alternativã:
Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.
Se afişeazã-o lume irealã,
Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;
Şi creierul românului se spalã
Cu ştirile de la televizor!
E clar cã sunt ascunse-interese
De-a cufunda poporul în prãpãd;
Şi încercãri, din ce în ce mai dese,
De-a-nchide ochii celor care vãd!
Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"
Popor creştin, cu oameni educaţi!?
Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,
Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?
Cum de au reuşit sã se strecoare
Asemenea-ntuneric vinovat
Şi alte chestii manipulatoare,
De la colibã, pânã la palat?
Pe micile, pe marile ecrane,
Ni se aratã cât suntem de rãi.
Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,
Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...
Minciuna e prezentã la tot pasul
Scoţând, în faţã, oameni populari;
Şi, de la microfon, îşi drege glasul,
S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!
Înfieraţii-acestei generaţii
Aruncã cu acid şi cu noroi,
Sã se urascã între dânşii, fraţii,
Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.
Noi nu ne asumãm aşa osândã
Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,
Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,
Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!
Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,
Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!
Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,
Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!
Noi nu suntem nici irecuperabili
Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!
Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili
Şi virtuoşi şi iubitori de neam!
Sã iasã, dar, din mintea tuturora
Aceastã aberaţie cumplitã!
Vestiţi, s-audã fratele şi sora,
CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!
În plină vară
Vai de mine, ce cãldurã!
Sã ies la cosit? Nici gând!...
Mort de cald, retras în şurã,
Îmi bat coasa, fluierând.
Vãd acvilele pe ceruri
Cum, în cercuri, se rotesc;
Şi simt vântul, cum adie
Pe pãmântul românesc.
Scapã soarele la vale,
Scapã, cãtre asfinţit.
Vai de mine! Gata somnul!
Mai am fânul de cosit!
Curge apa-n dungi, pe frunte,
Curge, mai ales când stai;
Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama
C-a trecut şi luna Mai!...
Lacrimi și flori
Scânteia e fãcutã ca sã zboare,
Iar omul, ca sã simtã suferinţa;
Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,
Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!
Ne doare orice clipã care trece,
Ne dor şi despãrţirile amare!...
Chiar cerul este fãrã de culoare,
Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!
Se duc copii, la vârstã timpurie,
Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,
Care trãit-au vremuri dificile,
Îndeplinindu-şi sfânta datorie.
Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,
Înmiresmând amarul despãrţirii,
C-au înţeles c-aşa e datul firii:
Sunt parte din durerea omeneascã!
Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,
Din stratul gras şi umed, din grãdinã,
A fost tãiat, fãrã a fi de vinã
Şi-şi dã acuma, ultima suflare...
La catafalc, se-adunã lume multã
În straie negre, triste, în tãcere;
Doar plânsete se-aud în încãpere...
Şi pare cã şi Cerul le ascultã.
☆
Încet, în vatrã, focul se destramã,
Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;
La geamul care dã înspre grãdinã,
Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...
Odorului meu
Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,
Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!
Şi nu e pe lume soare
Sã arate cât de mare
Este dragostea pe care
Ţi-o nutresc!
Tu în casa noastrã strâmtã ai venit
Cu ales şi scump şi vesel ciripit!
Anii repede zburarã,
Uite cã eşti domnişoarã
Mândrã, ca o lãcrimioarã,
Negreşit!
Au trecut aşa de multe primãveri
Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!
Lasã supãrarea, lasã,
Fii cu inima voioasã
Noi nu stãm mâhnirii-n casã,
Prizonieri.
Ape tulburi se revarsã în puhoi,
Greutãţile dau iama peste noi!
Tare-ar vrea sã ia cu ele
Taine, doruri, toate cele,
Sã ne facã zile grele
Mai apoi.
Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,
Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!
Şi sã ai grijã de tine,
Sã n-ajungi în mâini strãine
Sau de râs şi de ruşine
Urzitor.
Vine vremea sã ne întâlnim din nou,
Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!
Trandafiri şi lãcrimioare,
Şi muşcate solitare,
Rãsunând în fiecare
Un ecou...
Graiul amintirilor
(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).
Mi-aduc aminte de ai mei
Bãtrâni de altãdatã...
De vremea când mergeam cu ei
Sã strângem snopii de tulei
Şi când bunicul îmi era
Mai mult decât un tatã.
Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,
Sã intre bunu-n tindã!
Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,
Simt apa rece din fântâni;
Şi n-are cum!... Da, n-are cum,
Un dor sã nu mă prindã!
Mã vãd din nou, parcã-n ocol
Umplând borcane goale
Şi cu nisip, şi cu nãmol
Ieşind afarã-n capul gol,
Pe când fierbea, la foc domol,
Ciolanul, pe sarmale.
Mi-aduc aminte ca acum
Şi lacrimi curg şiroaie...
Cum se-nãlţa din coşuri, fum,
Şi cum sãream, cum sã vã spun...
În balta tulbure din drum
Dupã o zi de ploaie.
Mi-e dor de turmele de miei,
De holdele arate;
De primãveri, de ghiocei,
De grauri, ce-aduceau cu ei
Vreun cântec sau vreun obicei,
Din ţãri îndepãrtate.
Şi cum sã nu îţi aminteşti
Ieşirile-n naturã,
De liniştea din Dobârleşti,
De verile scãldate-n foc,
De soare, de cãldurã...
De vechiul ceai din flori de soc,
De vreun drumeţ, care-avea loc
La noi în bãtãturã?
De mama, care ne-aştepta
Cu turte, în cãmarã,
De ciorba care clocotea
Sub jarul "foc şi parã",
De rândunica ce ţipa,
Din zori şi pânã-n searã!...
Ah, Doamne, caldã mai era
Cãsuţa de la ţarã!
De toamna, ce punea-n cântar
Veşmintele, ca plumbul;
De prima zi a lui Gustar
Când bunu', mare gospodar,
Îşi pregãtea un pãlimar
Sã suie-n pod porumbul.
De-atâtea ori am strãbãtut
Cãrãrile Poienii!
Când vântul trist, trecea tãcut
Mişcându-mi oalele de lut...
Şi-atâtea toamne au trecut
De-atunci, prin sita vremii!
De iernile care, venind,
Pãreau cã nu mai pleacã;
De când strângeam trifoiu-n Grind,
De vechi rugini, care se prind
De piatra coasei, care stã
De astã-varã-n teacã...
Dar, în sfârşit, plecau tiptil
Şi fãrã sã-mi dau seama;
Iar eu fugeam, fiind copil
Şi aprindeam câte-un fitil,
Dorind sã vinã-ntâi april,
S-o pãcãlesc pe mama...
Aşa fusese pe la noi,
Cu multã vreme-n urmã.
Dar, parcã totul s-a schimbat:
Plecat-au oamenii din sat,
De-ogoare nu le-a mai pãsat,
Nici câinilor, de turmã.
Deplâng, după atâţia ani,
Acele scumpe clipe!...
Mã tem cã vor rãmâne-orfani
Mai-tinerii contemporani,
Având şi case, având şi bani,
Statut de "tipi" şi "tipe":
Din vremurile de demult,
Nu fac icoane şi nici cult
Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,
Nicicând sã se-nfiripe!...