Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Category: Poems about death
All author's poems: Cristi Dobrei
Date of posting: 21 июня 2023
Views: 671
Poems in the same category
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!
Abisul Urei și Tristeții
Sufletul meu arde, încins în ura
Care-mi îmbracă inima, o mască de ceață.
Pierdut în gânduri, în noaptea cea sură,
Căutând o cale, căutând o rază.
Umbrele trecutului se-nalță, se-adună,
Îmi sufocă zâmbetul, îl transformă în scrum.
Lacrimi reci îmi spală obrazul,
Dar nimeni nu vede, nimeni nu știe de drum.
Ura crește ca o fiară, mă roade,
Speranța se stinge, e doar un ecou.
Inima-mi bate într-un ritm de hoarde,
Și tristețea curge, un râu de cadou.
Ești tu acolo, îmi șoptești minciuni dulci,
Dar eu simt doar frigul, o iarnă eternă.
În jurul meu, ziduri, în jurul meu, cruci,
Și lumea e rece, nimic nu se cernă.
Închide-mi ochii, lasă-mă să cad,
În abisul acesta, în noaptea de vis.
Poate-n durere, voi găsi un alt vad,
Poate-n întuneric, voi găsi un paradis.
singurătate
o să vină o vreme când...
îngerul meu păzitor se va închide într-o cutie
albă
fără tavan
și fără pereți
îngerul meu păzitor va bea, va fuma
și va plânge amarnic
va fuma și își va ține mâna la beregată
va bea Smirnoff și-l vor durea aripile
va îngâna, geme și suspina în consoane
cui se roagă îngerul?
cine se roagă la el?
toate astea căci o să vină o vreme când
Dumnezeu ne va părăsi.
Un singur gol ramas
Primavara-n suflet sau doar printre noi?
Un simplu anotimp,cuprins de nenumarate ploi.
Un rau de lacrimi reci,scurgandu-se-n trecut,
O singura alinare,sa-mi fie de temut.
Cat de fragil si tandru,este un simplu om,
Trecator prin lume,dar cu sufletul gol.
Transformand realitatea, intr-un vis lucid
Rasunand din rasputeri,urletul neauzit.
De ce lasam uitarea,pierduta printre vai ?
Dar si nepasarea,scurgandu-se intre noi.
Prea multa rautate,durere si suspin,
Pentru o viata rece,cu un necunoscut destin.
Un sir lung de ganduri,despre viata toata
O alinare calda,tinandu-ma strans de speranta.
Dar ce sens au toate framantarile interioare?
Daca la final,moartea are rezolvare.
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!
Abisul Urei și Tristeții
Sufletul meu arde, încins în ura
Care-mi îmbracă inima, o mască de ceață.
Pierdut în gânduri, în noaptea cea sură,
Căutând o cale, căutând o rază.
Umbrele trecutului se-nalță, se-adună,
Îmi sufocă zâmbetul, îl transformă în scrum.
Lacrimi reci îmi spală obrazul,
Dar nimeni nu vede, nimeni nu știe de drum.
Ura crește ca o fiară, mă roade,
Speranța se stinge, e doar un ecou.
Inima-mi bate într-un ritm de hoarde,
Și tristețea curge, un râu de cadou.
Ești tu acolo, îmi șoptești minciuni dulci,
Dar eu simt doar frigul, o iarnă eternă.
În jurul meu, ziduri, în jurul meu, cruci,
Și lumea e rece, nimic nu se cernă.
Închide-mi ochii, lasă-mă să cad,
În abisul acesta, în noaptea de vis.
Poate-n durere, voi găsi un alt vad,
Poate-n întuneric, voi găsi un paradis.
singurătate
o să vină o vreme când...
îngerul meu păzitor se va închide într-o cutie
albă
fără tavan
și fără pereți
îngerul meu păzitor va bea, va fuma
și va plânge amarnic
va fuma și își va ține mâna la beregată
va bea Smirnoff și-l vor durea aripile
va îngâna, geme și suspina în consoane
cui se roagă îngerul?
cine se roagă la el?
toate astea căci o să vină o vreme când
Dumnezeu ne va părăsi.
Un singur gol ramas
Primavara-n suflet sau doar printre noi?
Un simplu anotimp,cuprins de nenumarate ploi.
Un rau de lacrimi reci,scurgandu-se-n trecut,
O singura alinare,sa-mi fie de temut.
Cat de fragil si tandru,este un simplu om,
Trecator prin lume,dar cu sufletul gol.
Transformand realitatea, intr-un vis lucid
Rasunand din rasputeri,urletul neauzit.
De ce lasam uitarea,pierduta printre vai ?
Dar si nepasarea,scurgandu-se intre noi.
Prea multa rautate,durere si suspin,
Pentru o viata rece,cu un necunoscut destin.
Un sir lung de ganduri,despre viata toata
O alinare calda,tinandu-ma strans de speranta.
Dar ce sens au toate framantarile interioare?
Daca la final,moartea are rezolvare.
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
Other poems by the author
Dor înăbușit
Scumpa şi frumoasa mea,
Te iubesc! Ştii bine...
Şi ţi-aş spune, de-aş putea,
Cã mi-e dor de tine!
Tu mi-ai fost, de la-nceput
Grijã şi speranţã
Şi-al meu gând n-a conţinut
"Ultima instanţã".
Mã ajunge-un dor cumplit,
De nici n-ai idee!
Însã, asta ţi-e sortit:
Eşti şi tu femeie.
Domnu-aduce, dacã vrea,
Vremea potrivitã;
Pân-atuncea, draga mea,
Sã fii fericitã!
~ Nepoatei noastre dragi. ~
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Refuz categoric
Păşind spre-un greier încruntat
Ce cântă trist şi jalnic,
El se opreşte din cântat,
Nu pasul meu năvalnic.
Nu vrea defel să îl ajut,
Să-i ţin măcar, chitara;
Ci cântă-aşa cum a-nceput:
El singur, toată seara.
Aşa că-ndată m-am retras
Şi l-am lăsat în pace,
Necutezând un singur pas
Sau gesturi, a mai face.
O mână-şi puse pe rever,
O alta, pe batistă,
Şi rămăsese iar stingher,
Cântându-şi soarta tristă...
Darul Timpului
Preţuieşte fiecare clipã,
Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!
Nu face din clipe o risipã;
Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,
Cât eşti încã viu, printre cei vii!
Fiecare clipã, datã ţie,
Trasã de pe-al timpului mosor,
E-un condei ce zi şi noapte scrie,
Este şi arvunã, şi simbrie,
Pentru care eşti rãspunzãtor!
Clipã peste clipã, se adunã
Ca ghirlande dese şi subţiri;
Şi-aşezate astfel, împreunã,
Strâng şi împletesc într-o cununã
Triste sau duioase amintiri...
Sentiment românesc
Sã vinã cei ce mai au încã
Vreo grijã pentru ţara lor,
Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã
De scump şi mare ajutor!
Sã vinã cei ce duc povara!
Sã vinã cel din neamul meu,
Care-şi iubeşte, încã, ţara,
Temându-se de Dumnezeu!
Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,
Unde-i Crişan, Mãria Ta?
Mai vor sã suie ardelenii
În Apuseni, spre-a te urma?
Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?
Unde-s boierii trãdãtori,
Unde-s stihiile naturii,
Sã dea spahiilor, fiori?
Întregul nostru neam doreşte
Ca sã te vadã cum apari,
Strigând "Nainte!"-n româneşte,
Ca fiu al României Mari!
Dor înăbușit
Scumpa şi frumoasa mea,
Te iubesc! Ştii bine...
Şi ţi-aş spune, de-aş putea,
Cã mi-e dor de tine!
Tu mi-ai fost, de la-nceput
Grijã şi speranţã
Şi-al meu gând n-a conţinut
"Ultima instanţã".
Mã ajunge-un dor cumplit,
De nici n-ai idee!
Însã, asta ţi-e sortit:
Eşti şi tu femeie.
Domnu-aduce, dacã vrea,
Vremea potrivitã;
Pân-atuncea, draga mea,
Sã fii fericitã!
~ Nepoatei noastre dragi. ~
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Refuz categoric
Păşind spre-un greier încruntat
Ce cântă trist şi jalnic,
El se opreşte din cântat,
Nu pasul meu năvalnic.
Nu vrea defel să îl ajut,
Să-i ţin măcar, chitara;
Ci cântă-aşa cum a-nceput:
El singur, toată seara.
Aşa că-ndată m-am retras
Şi l-am lăsat în pace,
Necutezând un singur pas
Sau gesturi, a mai face.
O mână-şi puse pe rever,
O alta, pe batistă,
Şi rămăsese iar stingher,
Cântându-şi soarta tristă...
Darul Timpului
Preţuieşte fiecare clipã,
Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!
Nu face din clipe o risipã;
Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,
Cât eşti încã viu, printre cei vii!
Fiecare clipã, datã ţie,
Trasã de pe-al timpului mosor,
E-un condei ce zi şi noapte scrie,
Este şi arvunã, şi simbrie,
Pentru care eşti rãspunzãtor!
Clipã peste clipã, se adunã
Ca ghirlande dese şi subţiri;
Şi-aşezate astfel, împreunã,
Strâng şi împletesc într-o cununã
Triste sau duioase amintiri...
Sentiment românesc
Sã vinã cei ce mai au încã
Vreo grijã pentru ţara lor,
Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã
De scump şi mare ajutor!
Sã vinã cei ce duc povara!
Sã vinã cel din neamul meu,
Care-şi iubeşte, încã, ţara,
Temându-se de Dumnezeu!
Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,
Unde-i Crişan, Mãria Ta?
Mai vor sã suie ardelenii
În Apuseni, spre-a te urma?
Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?
Unde-s boierii trãdãtori,
Unde-s stihiile naturii,
Sã dea spahiilor, fiori?
Întregul nostru neam doreşte
Ca sã te vadã cum apari,
Strigând "Nainte!"-n româneşte,
Ca fiu al României Mari!