Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 8 августа 2022
Просмотры: 948
Стихи из этой категории
Am Plecat
Totu-i îi vechi și învechit
Toți în jur au-mbătrânit.
Ce am știut eu nou cândva
S-a pierdut pe undeva.
Si ce vechi cândva a fost
Acum nu-și mai are rost.
Am crescut eu pe aici
Cu prieteni și bunici.
Locul meu s-a ocupat,
Căci demult eu am plecat,
Dar pe voi - nu v-am uitat.
Blânda cea copilărie
Mândră floare de câmpie.
Pe aici ea s-a trecut
Si eu uite, n-am văzut.
Oameni buni ce m-au crescut,
Ce m-au învățat s-ascult,
Mulțumesc, vouă vă spun,
Pentru tot ce știu acum.
Pe alt drum eu am plecat
Si departe v-am lăsat,
Viață nouă am început,
Prieteni noi eu mi-am făcut
Sunt de acolo eu acum,
Nu mă mai întorc din drum.
Cale nouă ca din vis
Ea în larg mi sa deschis.
Fiecare-n drumu lui
Pe cărarea timpului.
Totu-i nou și înnoit
Viață nouă – bun venit!
Țărm și nisip
Mă simt ca un țărm de valuri lovit,
Ca peștele orb după râmă lihnit,
Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,
Eu, roșul nisip vânturat în amurg.
Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,
Ochii-i deschid jumătate sub ape,
Acostează corăbii pe brațul meu stâng,
Uitate de vreme ancore plâng.
Noaptea se lasă lunecând prin ravene,
Marea îmi curge sfioasă prin vene,
Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,
Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.
Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,
Numele-n zori să vii să ți-l scrii,
Dig să mă fac peste apa întreagă,
Niciodată valul, lovind să îl șteargă.
Mizerabilii
Planeta arde cârmuită de nebuni
S-au înmulțit stăpânii orbi cu minți bolnave
Dorind putere sunt mânați de afecțiuni
Ridică sabia pornind acțiuni macabre
Pe lângă stup colcăie viermii oportuni
Caută mierea dovedind pasiuni hulpave
Mânjind vătafii paraziți cu posesiuni
Se prind în hora infracțiunilor mârșave
Ființe goale părăsite de rațiuni
Animă gloata hidratând-o cu palavre
Lipsiți de scrupule apasă slăbiciuni
Vor să ajungă dregători călcând cadavre
Spectacol rânced plin de sânge și minciuni
Prezintă-n scenă mizerabile gunoaie
Jucând murdar cu otrăvite promisiuni
Poftesc s-ajungem niște sclavi târând noroaie
Geea
Sclipirea apei te-a străpuns,
Şi a erupt apoi prin vene,
Nici soarele n-ar fi acum îndeajuns,
Să asfințească sub ale tale gene.
Mici bulgări de lumină te-nconjoară
Mimând un ritual nepământean,
Iar luna de pe ceruri se coboară,
S-o ții în brațe ca pe-un copil orfan.
Aduci un farmec mai aparte lumii,
Când dănțui grațios pe stele,
De acolo parcă-ți sunt străbunii,
Căci porți o constelație sub piele.
Big-bangul pare ar fi al tău surâs,
Când universul se rezumă la o cifră,
Secretul omenirii îl ții în inimă ascuns,
Şi ni te-arăți doar într-o carte apocrifă.
Visam sa ne indragostim..
Prin viata fiind inca copii
In suflet,chip si constiinta,
Indragim persoane fara a noastra vointa,
Persoane care ne aduc bucurii,
Fermecati de zimbete zglobii
Si sincere priviri de fetite...
Ne indragostim...
Cind ajungi sa cresti mai mare,
La fel naivi in sinceritate-
Suflet deschis persoanelor toate
Cu priviri fermecatoare,
Suflete scaldate'n soare
Si zimbete de copil alintate.
Ne indragostim...
Si doar maturi ajunsi in viata,
Visam sa indragim pe cineva,
Copilareste ca acum cindva
Cu acelasi zimbet de copil pe fata,
Deschise suflete ce'agata
Dintr'o privire inima...
Visam sa ne indragostim...
S I Stola
Atunci cand imi este teama
Respiratia ta imi este pansament
Iar cand durerea sufletului meu
Devine tot mai mare
In bratele tale isi gaseste alinare
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Vocea ta blanda si cuvintele alese
In momente de fericire si durere....
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Cladura sufletului tau...
O viata de as mai trai, nu m-as satura de vocea ta
O viata de as mai trai, i-as multumi neincetat,
Pentru iubirea ce mi-o porti cu adevarat!
Deschide-ti larg bratele si strage-ma la pieptul tau
Deschide-ti sufletul tau bun si tine ma ascunsa
Fereste-ma de tot ce-i rau si neinteles
Iubeste-ma cu tot ce-i bun si rau in mine!
Am Plecat
Totu-i îi vechi și învechit
Toți în jur au-mbătrânit.
Ce am știut eu nou cândva
S-a pierdut pe undeva.
Si ce vechi cândva a fost
Acum nu-și mai are rost.
Am crescut eu pe aici
Cu prieteni și bunici.
Locul meu s-a ocupat,
Căci demult eu am plecat,
Dar pe voi - nu v-am uitat.
Blânda cea copilărie
Mândră floare de câmpie.
Pe aici ea s-a trecut
Si eu uite, n-am văzut.
Oameni buni ce m-au crescut,
Ce m-au învățat s-ascult,
Mulțumesc, vouă vă spun,
Pentru tot ce știu acum.
Pe alt drum eu am plecat
Si departe v-am lăsat,
Viață nouă am început,
Prieteni noi eu mi-am făcut
Sunt de acolo eu acum,
Nu mă mai întorc din drum.
Cale nouă ca din vis
Ea în larg mi sa deschis.
Fiecare-n drumu lui
Pe cărarea timpului.
Totu-i nou și înnoit
Viață nouă – bun venit!
Țărm și nisip
Mă simt ca un țărm de valuri lovit,
Ca peștele orb după râmă lihnit,
Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,
Eu, roșul nisip vânturat în amurg.
Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,
Ochii-i deschid jumătate sub ape,
Acostează corăbii pe brațul meu stâng,
Uitate de vreme ancore plâng.
Noaptea se lasă lunecând prin ravene,
Marea îmi curge sfioasă prin vene,
Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,
Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.
Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,
Numele-n zori să vii să ți-l scrii,
Dig să mă fac peste apa întreagă,
Niciodată valul, lovind să îl șteargă.
Mizerabilii
Planeta arde cârmuită de nebuni
S-au înmulțit stăpânii orbi cu minți bolnave
Dorind putere sunt mânați de afecțiuni
Ridică sabia pornind acțiuni macabre
Pe lângă stup colcăie viermii oportuni
Caută mierea dovedind pasiuni hulpave
Mânjind vătafii paraziți cu posesiuni
Se prind în hora infracțiunilor mârșave
Ființe goale părăsite de rațiuni
Animă gloata hidratând-o cu palavre
Lipsiți de scrupule apasă slăbiciuni
Vor să ajungă dregători călcând cadavre
Spectacol rânced plin de sânge și minciuni
Prezintă-n scenă mizerabile gunoaie
Jucând murdar cu otrăvite promisiuni
Poftesc s-ajungem niște sclavi târând noroaie
Geea
Sclipirea apei te-a străpuns,
Şi a erupt apoi prin vene,
Nici soarele n-ar fi acum îndeajuns,
Să asfințească sub ale tale gene.
Mici bulgări de lumină te-nconjoară
Mimând un ritual nepământean,
Iar luna de pe ceruri se coboară,
S-o ții în brațe ca pe-un copil orfan.
Aduci un farmec mai aparte lumii,
Când dănțui grațios pe stele,
De acolo parcă-ți sunt străbunii,
Căci porți o constelație sub piele.
Big-bangul pare ar fi al tău surâs,
Când universul se rezumă la o cifră,
Secretul omenirii îl ții în inimă ascuns,
Şi ni te-arăți doar într-o carte apocrifă.
Visam sa ne indragostim..
Prin viata fiind inca copii
In suflet,chip si constiinta,
Indragim persoane fara a noastra vointa,
Persoane care ne aduc bucurii,
Fermecati de zimbete zglobii
Si sincere priviri de fetite...
Ne indragostim...
Cind ajungi sa cresti mai mare,
La fel naivi in sinceritate-
Suflet deschis persoanelor toate
Cu priviri fermecatoare,
Suflete scaldate'n soare
Si zimbete de copil alintate.
Ne indragostim...
Si doar maturi ajunsi in viata,
Visam sa indragim pe cineva,
Copilareste ca acum cindva
Cu acelasi zimbet de copil pe fata,
Deschise suflete ce'agata
Dintr'o privire inima...
Visam sa ne indragostim...
S I Stola
Atunci cand imi este teama
Respiratia ta imi este pansament
Iar cand durerea sufletului meu
Devine tot mai mare
In bratele tale isi gaseste alinare
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Vocea ta blanda si cuvintele alese
In momente de fericire si durere....
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Cladura sufletului tau...
O viata de as mai trai, nu m-as satura de vocea ta
O viata de as mai trai, i-as multumi neincetat,
Pentru iubirea ce mi-o porti cu adevarat!
Deschide-ti larg bratele si strage-ma la pieptul tau
Deschide-ti sufletul tau bun si tine ma ascunsa
Fereste-ma de tot ce-i rau si neinteles
Iubeste-ma cu tot ce-i bun si rau in mine!
Другие стихотворения автора
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Refuz categoric
Păşind spre-un greier încruntat
Ce cântă trist şi jalnic,
El se opreşte din cântat,
Nu pasul meu năvalnic.
Nu vrea defel să îl ajut,
Să-i ţin măcar, chitara;
Ci cântă-aşa cum a-nceput:
El singur, toată seara.
Aşa că-ndată m-am retras
Şi l-am lăsat în pace,
Necutezând un singur pas
Sau gesturi, a mai face.
O mână-şi puse pe rever,
O alta, pe batistă,
Şi rămăsese iar stingher,
Cântându-şi soarta tristă...
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!
Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Refuz categoric
Păşind spre-un greier încruntat
Ce cântă trist şi jalnic,
El se opreşte din cântat,
Nu pasul meu năvalnic.
Nu vrea defel să îl ajut,
Să-i ţin măcar, chitara;
Ci cântă-aşa cum a-nceput:
El singur, toată seara.
Aşa că-ndată m-am retras
Şi l-am lăsat în pace,
Necutezând un singur pas
Sau gesturi, a mai face.
O mână-şi puse pe rever,
O alta, pe batistă,
Şi rămăsese iar stingher,
Cântându-şi soarta tristă...
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!
Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...