Stele eterne

*Viața mea a început de când l-am intalnit pe el.

Da,ce i drept, am trecut prin prea multe lucruri dureroase

Care îmi sfâșiau inima cu fiecare bataie, însa el este motivul pentru care m-am schimbat și am început să trăiesc.*

Am început să ies mai des, doar să-l văd prin oraș.

Am început să mă distrez, să vadă că sunt plină de viață.

Am început să îmi schimb hainele și poate sa fiu pe gustul lui.

Am început să îmi întind părul mereu cu placa, deși părul meu natural este creț.

Am început să folosesc concealer pentru că aveam niște cearcăne prea mari, însă am mers prea departe ajungând si la full face.

Pe parcurs, mă tot uitam în oglindă la un străin ce se holba la mine, furându-mi viața.

Acel strain nu mi-a furat doar identitatea, mi-a furat si sufletul.

Străinul mi-a intrat în minte și a început să mă critice, să mă facă să mă urăsc.

Iar zilele și nopțile transformându-le într-un inexplicabil dor.

Am început să beau, pentru a-mi îneca amarul

Căci străinul e tot aici, iar corpul meu este acoperit de cicatrici.

După o perioada am realizat că străinul nu îmi face bine și am încercat să-l alung 

Însă era prea târziu, răul fiind deja făcut.

Nu m-am mai chinuit să alung străinul, la care eu împreună cu copilul din mine ne holbam.

Ne-am obișnuit cu el chiar dacă ne face rău.

Sângele tot curgea de pe o rană pe alta,

Iar lacrimile apăreau din când în când, gândindu-mă ca e ultima dată.

Încerc să îmi revin dintr-o stare ce se simte precum un coșmar.

Eu merg drept, dar nu aud și nu văd ce se află în jurul meu.

Vreau acasă, însă nu știu unde e "acasă"

Nicăieri nu ma simt bine, poate doar pe o bordura seara pe o alee întunecată.

Vreau copilul cuminte și inocent înapoi!

Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă!

El a luat-o!

A omorât-o cu sange rece fară să se gandească cum mă voi simți.

Am văzut-o murind, am auzit ultimele ei fraze 

Și i-am simțit suflarea cum îi părăsește corpul copilului meu.

Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă, deși sunt singură în fața ei.

Îmi vreau copilul înapoi, copilul meu, copilul din mine

Care a murit cândva de mult în brațele străinului făra suflet și morbid.

Doamne primește planeta și nu ne părăsi…
Îmi este frică de ziua ce o trăiesc
Îmi este frică de ziua de mâine
Am un rest din frica ce zilnic o primesc
Și - un sold pentru ziua ce nu știu când vine.

Doamne privește planeta și nu ne părăsi…
Pe un colț de cer, cândva un cer senin
Cohorte de nori în ură se adună
Liniștea păcii-i răvășită de furtuni,
Șenile de tanc vrea totul să răpună.

Doamne izbăvește planeta și nu o părăsi
Îmi este frică chiar și-n ziua aceasta
Să nu fim striviți de zidul nopții
Și peste noi să nu s - arunce năpasta,
O plămădeală a urii și-a demenții.
Doamne, primește-o, privește-o, izbăvește-o…

Ai trecut cu brio timpul,

Nemuririi mângâiere,

Și-ai lăsat în urmă-ți gândul

Scris în zeci de giuvaiere.

 

Nici modest, nici îngâmfat,

Ai fost OM în toate cele;

Ai fost ghimpe la Palat

Și Luceafărul din stele.

 

Ai adus în lume dorul,

Ai făcut-o să viseze,

Însă ți-a lipsit decorul,

Și-au uitat s-aprecieze.

 

Judecat pentru nimicuri,

Din invidii, inventate,

Le surâzi, senin, de veacuri,

Geniu, din eternitate!

 

Când vrăjmași și trădători,

Țara vând, fără de frică,

Versul tău le dă fiori,

Iar pe noi ne tot ridică.

 

Gând scăldat în praf de Cer,

Azi și mâine și-n tot timpul,

Lumii dăruit mister,

Sa fii plans de-ntreg Pământul!

 

Astăzi este despre tine,

Despre viața ta de chin;

Neuitat, rămâi cu bine...

- Eminescu, Te Iubim!

Eu nu mai scriu din plictiseală -
şi nici nu plictisesc din scris,
Pe foaie albă pun cerneală,
Durere pun, de nedescris. 

În rugăciunile amarnicilor sfinţi, 
Cuvintele pustiu răsuna,
De ce părinte iar mă minţi? 
De ce trezeşti in sufletu'mi furtună? 

De zeci de ani doar vise negre, 
Şi-o faţă limpede divină,
Şi unde's visele integre? 
Inăduşite in serotonină..

Îmi amintesc și-acum,
Era o zi de vară.
Mergea pe lângă mine..
O ființă ca o floare.

      Timid, înfiorat, încep..
      Să o privesc
      Și în mintea mea trec,
      Două mii de gânduri vechi.

Doar tu fetița mea,
Inima-mi poți vedea.
Îmi amintesc și-acum, nikyliin
Cum dintre noi, scânteia ardea.

     Ziua, noaptea pe rând trecea,
     Și dorul groaznic mă lovea!
     Gândindu-mă la tine
     Imediat, am realizat ceva..

Că ești frumoasă ca o floare,
Și mai mereu strălucitoare.
Și privirea aia, frumoasă a ta,
Ma făcut să scriu creația!

Ești mângâierea tuturor celora pământești,

Ție laudă îți cântă cetele cerești,

Ție Maica tuturor, nouă izbăvitoare,

Înaintea Domnului nouă mijlocitoare.

Noi cum putem ați mulțumii ție împărăteasă,

Vas curat al Domnului, ție cea aleasă,

Căci tu ai binevoit maica Lui să - I fi,

Neamul nostru omenesc spre al curăți. 

Ție noi îți înălțăm nevrednicii cântare,

Că ești nouă tuturor nădejde și scăpare,

Te rugăm ne izbăvește și ne luminează,

Pașii noștri către Domnul tu îi îndreptează. 

AUTOR: Rada Maria 6D -

Păşind spre-un greier încruntat

Ce cântă trist şi jalnic,

El se opreşte din cântat,

Nu pasul meu năvalnic.

Nu vrea defel să îl ajut,

Să-i ţin măcar, chitara;

Ci cântă-aşa cum a-nceput:

El singur, toată seara.

Aşa că-ndată m-am retras

Şi l-am lăsat în pace,

Necutezând un singur pas

Sau gesturi, a mai face.

O mână-şi puse pe rever,

O alta, pe batistă,

Şi rămăsese iar stingher,

Cântându-şi soarta tristă...

Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,

Învârtindu-se în propriile ţâţâni,

Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã

Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?

Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,

Cã nu are capãt firul de pe fus!

Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte

Când mai are înc-atât de mult de spus!?

Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,

Spre-a putea şi cântãri şi observa

Greutatea celor spuse-n teorie?

Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...

Unii se nasc iar alţii mor,

Unii nu cred, alţii cred tot,

Unii nu pot, alţii nu vor,

Unii nu ştiu, alţii nu pot.

Unii au bani, dar prea puţini,

Alţii sunt slugi pe la strãini;

Unii au tot ce îşi doresc,

Alţii - doar spirit românesc!

Unii mã-ntreabã ce mai fac,

Altora nu le sunt pe plac.

Unii mi-ar da şi ochii lor,

Alţii aşteaptã ca sã mor.

Unii vor totul. Dar... nu au!

Şi te jignesc, vorbind pe şleau!

Unul Îl vrea pe Dumnezeu,

Altul e lup fratelui sãu.

Unii sunt mari, alţii sunt mici,

Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"

Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"

Alţii te-aruncã la gunoi.

Unii vor fânul din grãdini,

Alţii vor florile din spini.

Unii vor lãnţişor la gât,

Alţii, un zâmbet şi...atât!

Unii îţi amintesc sã taci,

Alţii, ce trebuie sã faci!

Unii te cheamã drept "pãstor",

Alţii, morar la moara lor!

Nu tot ce spui, e înţelept,

Nu tot ce crezi, este şi drept.

Dar, fii bun, nu te supãra:

Toţi muritorii sunt aşa!

Celor deştepţi, l-ai lor copii,

Nu spune nici tu tot ce ştii!

Cãci, te vor crede fie-un zeu,

Fie-un smintit în felul sãu!

Între netrebnici şi netoţi

Nu-i bine sã faci tot ce poţi!

Când vântul şuierã prin duzi,

Nu crede, frate, tot ce-auzi!

Cât ai putere şi ai grai,

Nu da, din casã, tot ce ai!

Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,

De nu ţi-o cere cineva!

Cât poţi sã spui ce te-a durut,

Cât încã timpul n-a trecut,

Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:

Eşti cumva unul din cei mulţi?

Iubitã copilã a neamului meu

Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,

Când cel mai de-aproape, te lasã la greu

Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.

Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:

Priveşte lumina ce vine,

Hotare sã punã şi porţi de oţel

Şi capãt, atâtor suspine!

Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu

De tine-s atãt de aproape!

Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,

Nu vrea nicidecum, sã te scape.

Iubitã copilã a neamului meu,

Ridicãte-acum, din ţãrânã!

Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,

Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!

Pe-acest tãrâm, "complet civilizat"

Suntem înconjuraţi, neîncetat,

De oameni îmbãtaţi cu limbi strãine,

Care rãspund "Ok!", în loc de "Bine!".

Copiii, mai cu seamã, ne uimesc

Cum leapãdã cuvântul românesc:

Spunând "Hello!", în loc de "Ziua bunã!",

Şi-atâtea, cã... nu ştii ce vrea sã spunã.

N-aş fi crezut c-aşa vreme sã vinã,

Sã o înveţe puiul, pe gãinã:

Ei ştiu ce este un calculator,

Mai bine decât chiar pãrinţii lor!

Revãd filmul de ieri, la interviu,

Se uitã la ecran, în timp ce scriu!

Conduc o firmã-ntreagã, c-un buton,

Mai ceva decât chiar Napoleon!

A fost o vreme-n casa pãrinteascã,

Când mã temeam, fãrã sã trebuiascã:

Un lucru mic sau mare, de stricam,

Plângeam un ceas, uitându-mã pe geam.

Cei mici de azi, rãcnesc, dar nu de teamã

Ci de nervoşi sau cã nu-i bagi în seamã.

Dacã voiesc, cumva, vreo jucãrie,

Îţi cauţi drum, pânã la librãrie.

Cum tehnicii-i încurc nomenclatura,

Îmi vine sã zâmbesc, cu toatã gura:

Un telefon, trimis de un amic,

Nu-l foloseam, de fricã sã nu-l stric.

Mã uit la cei ce sunt micuţi acum,

Ei "stau pe laptop", nu se joacã-n drum;

Ştiu "naviga", cât sunt de mititei:

Ne fac de râs! Ia, uită-te la ei!

Dar nu-i râs sãnãtos, ci e semn rãu,

De-i "academician" copilul tãu,

De nu-i în stare-a face o prostie,

De-a avea vise şi copilãrie!

Dacã nu te ocupi de fiecare,

Vor sta, fãrã a cere de mâncare,

Cu nasul toatã ziua-n telefon,

Dar nu s-aştepte ca sã-i vinã ton.

Ci, vor cãlãtori în alte lumi,

Spre care nu tu însuţi îi îndrumi;

Însã eşti responsabil, ca pãrinte,

Cã eşti matur şi ai mai multã minte!

Ei ştiu actori sau star-uri muzicale

Şi strigã tare la semifinale;

Dar, de literaturã, n-au habar:

Se uitã-n cãrţi, ca mâţa-n calendar.

Pe lângã faptul cã suntem hapsâni,

Avem mândria noastrã, de români.

Când te pricepi aproape la orice,

Nu ştii nimic de treabã... asta e!

Tu te trufeşti de câte limbi cunoşti,

Îi fi deştept, dar... nici alţii mai proşti!

Îţi pare bine c-ai atâta spor

Şi ştii engleza... din televizor.

De la zuluşi şi pân-la eschimoşi

De la cei treji, la cei cu ochii roşi,

Nu ai sã vezi popor, oricât te plimbi,

Fãlindu-se a şti te miri ce limbi!

Dar, pe român, nu-l pomeneşti aşa!

El vrea sã fie "cool", pe barba sa.

Şi se va strãdui, din rãsputeri,

Sã-nveţe astãzi, ce uitase ieri...

Din ţara lui, sã nu ajungã slugã

Pãrinţii îl învaţã ca sã fugã.

Decât stãpân modest, între vecini,

Mai bine slugã mare, la strãini.

Mai bun, decât tocana de legume,

N-am pomenit un alt produs, pe lume,

Nici mai gustos ca pizza culturalã

Înãbuşitã-n a prostiei oalã!

Pentru Dana, de ziua ei, la 42 de ani.

Vol. "Din Viaţă"

Te ştiu din anii de demult, 

Când te jucai cu mine,

În pajişti cu miros de fân

Şi-n zumzet de albine.

Ce mititei eram atunci

Dar şi ce plini de viaţã

Şi în zãvoaie şi în lunci,

Cu chef şi praf pe faţã!

Şi prin otavã şi prin fân,

Dãdeam noi fuga-fuga,

Când jocul ne era stãpân

Şi voioşia - sluga.

Nici satul nu era prea lung,

Nici Bulza prea departe;

Şi nici prea mult ca sã citim

Poveştile din carte.

Era, în fiecare zi,

Sublimã sãrbãtoare,

În liniştite preerii,

La aer şi la soare.

Pe vale sau pe Izvorel

Ne retrãgeam în tainã,

Strigând pe nume, pe cãţel

Şi-uitând prin crengi, vreo hainã...

Priveam vreo broascã, clipe lungi,

Cum sta...  ziceai cã crapã!

Şi-ntotdeauna ne speriam

Când ea sãrea în apã.

Cu ac şi aţã de cusut

Voiam sã prind vreun peşte;

Şi simţãmântul din trecut

Şi azi mã urmãreşte.

A iernii hainã, o brãzdam

Cu douã tãlpi lucioase

Şi-o cucuvaie, lung striga

Pe hornul vreunei case...

Aşa creşteau şi se jucau

Copiii de-altãdatã,

Cu hazul vreunui camarad

Din curtea-alãturatã.

Dar, peste toate, la un loc

Se aşternurã anii.

Şi azi ne amintim cu drag

De timpurii pãţanii.

Urmaşii noştri mititei

Ne scriu acum pereţii,

Cã ajunserãm amândoi

La jumãtatea vieţii!