Stele eterne
Voi, cântãri nemuritoare
Voi, iubiţi şi scumpi eroi,
Crai ai razelor de soare,
Dar şi-ai veşnicelor ploi!
Voi, ce-aţi dus povara vremii
Pe ai voştri umeri laţi
Apărând, deopotrivă,
Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,
Voi, eterne baricade,
Ridicate pentru noi,
Lovituri primind adesea
Şi-mproşcare cu noroi,
Falnicul, eternul sceptru
E pe-al vostru vrednic piept,
Pus de mărturie celui
Ce se crede înţelept.
Voi veţi fi pe totdeauna
Semne vrednice pe drum,
Pentru cei departe-n vreme,
Cât şi pentru cei de-acum!
Poems in the same category
Cum se roaga tata
Se roagă o mamă, se roagă și plânge,
Iar lacrima ei către ceruri ajunge,
Ori până scade făclia de ceară-
De dis-dimineață și până în seară.
Se roagă un tată, genunchii nu-i pleacă
Şi n-aprinde candeli și nici lumânare,
Ci zice ceva, mergând la culcare,
Dar ruga lui face și vântul să tacă.
Se roagă o mamă și ruga-i în fire,
Căci știe și Crezul, demult, pe de rost,
Iar zile de miercuri și vineri -e post
Şi-n jurul ei câmpul e numai iubire.
Se roagă un tată în grabă spunând,
Ar vrea să cuprindă tot bunul din lume,
În vorbe lipite la dragul lui nume
A celui, ce-l vede în ochii crescând.
Nu știe nici rânduri, nici reguli din carte,
Le spune cum crede și cum i s-arată.
Pe fiu îl învață el singur, aparte,
Iar seara se roagă, mai mult, pentru fată .
Tărână și morminte
După mâna mea și pază.
Nu las eu drept avere.
În morminte țărâna e neagră,
Iar sufletul ți-e alb.
Sufletul e alb ca negru,
tot în proprii,sacre cuvinte.
Luminii galbene și tinere,
Albul îi încurcă.
Servesc tot drept avere:
Cântarea spre apus,
Și în mâna ta domnie!
în stare și cuvinte.
În amintirea unui OM
Astazi să amintim limbii române
Despre o parte din sufletul ei
Despre inimii ce bat in luceafar
de-un secol si mai bine
Despre litere
Despre doruri
Despre junimea si poporul
Despre cuvinte marete
Despre trădări si țărișoară
Despre destin
Despre OM
Despre tine,MIHAI EMINESCU
Sânge strabun si bun absolut de neam al limbii române.
Florin Ristea
Data: ZIUA NATIONALA A CULTURII ROMÂNE
10:08
Îți mulțumesc.
La bine şi la greu,
Acolo este ea mereu.
Cu un suflet bun şi glume stupide,
Poarta de emoții, doar în fața ei se deschide.
Zilnic pun un zâmbet datorită ei,
Lacrimile mi le omoară,
Sufletul mi-l înseninează
Zilele mi le luminează.
Mă face să cred, că tristețea nu mi-o închei.
CONSULTAȚIE
- Doctore, din motive elocvente,
te rog, schimbă-mi bolile existente
luându-mi durerea de-a visa
îmbolnăvește-mă cu fericirea
de-a ști, de-a învăța ce este viața.
- Viața-i minunea ce ți se dăruiește
nu poți să o refuzi, sau să o schimbi
dar nici s-o lași în consignație…
- Doctore, dar fericirea are leac?
Mă îngrijorează, îmi este frică
de bolile ce nu se vindecă,
de trandafirul cu spinul ce doare,
când fericirea-i și ea o visare…
Din motive elocvente.
Durere vie
O vacanță plină de trăire, durere dar și viață
Pe atât de fizică cât și psihică
O amintire atât de îndepărtată
Respirația ce încă imi îngheață
În același loc,Doamne eu tot am fost
Oare toți ne așteptăm locul pe hârtie ?
Părintele dj-ul tău Doamne este ,
El tot ne strigă și ne enumeră...
Și rând pe rând cu toți ne vom duce
Alte chipuri vom lasă în urmă
Un strigat spre cer cu toți îndreptăm
Sper că mă îmi captati al meu gând.
Cum se roaga tata
Se roagă o mamă, se roagă și plânge,
Iar lacrima ei către ceruri ajunge,
Ori până scade făclia de ceară-
De dis-dimineață și până în seară.
Se roagă un tată, genunchii nu-i pleacă
Şi n-aprinde candeli și nici lumânare,
Ci zice ceva, mergând la culcare,
Dar ruga lui face și vântul să tacă.
Se roagă o mamă și ruga-i în fire,
Căci știe și Crezul, demult, pe de rost,
Iar zile de miercuri și vineri -e post
Şi-n jurul ei câmpul e numai iubire.
Se roagă un tată în grabă spunând,
Ar vrea să cuprindă tot bunul din lume,
În vorbe lipite la dragul lui nume
A celui, ce-l vede în ochii crescând.
Nu știe nici rânduri, nici reguli din carte,
Le spune cum crede și cum i s-arată.
Pe fiu îl învață el singur, aparte,
Iar seara se roagă, mai mult, pentru fată .
Tărână și morminte
După mâna mea și pază.
Nu las eu drept avere.
În morminte țărâna e neagră,
Iar sufletul ți-e alb.
Sufletul e alb ca negru,
tot în proprii,sacre cuvinte.
Luminii galbene și tinere,
Albul îi încurcă.
Servesc tot drept avere:
Cântarea spre apus,
Și în mâna ta domnie!
în stare și cuvinte.
În amintirea unui OM
Astazi să amintim limbii române
Despre o parte din sufletul ei
Despre inimii ce bat in luceafar
de-un secol si mai bine
Despre litere
Despre doruri
Despre junimea si poporul
Despre cuvinte marete
Despre trădări si țărișoară
Despre destin
Despre OM
Despre tine,MIHAI EMINESCU
Sânge strabun si bun absolut de neam al limbii române.
Florin Ristea
Data: ZIUA NATIONALA A CULTURII ROMÂNE
10:08
Îți mulțumesc.
La bine şi la greu,
Acolo este ea mereu.
Cu un suflet bun şi glume stupide,
Poarta de emoții, doar în fața ei se deschide.
Zilnic pun un zâmbet datorită ei,
Lacrimile mi le omoară,
Sufletul mi-l înseninează
Zilele mi le luminează.
Mă face să cred, că tristețea nu mi-o închei.
CONSULTAȚIE
- Doctore, din motive elocvente,
te rog, schimbă-mi bolile existente
luându-mi durerea de-a visa
îmbolnăvește-mă cu fericirea
de-a ști, de-a învăța ce este viața.
- Viața-i minunea ce ți se dăruiește
nu poți să o refuzi, sau să o schimbi
dar nici s-o lași în consignație…
- Doctore, dar fericirea are leac?
Mă îngrijorează, îmi este frică
de bolile ce nu se vindecă,
de trandafirul cu spinul ce doare,
când fericirea-i și ea o visare…
Din motive elocvente.
Durere vie
O vacanță plină de trăire, durere dar și viață
Pe atât de fizică cât și psihică
O amintire atât de îndepărtată
Respirația ce încă imi îngheață
În același loc,Doamne eu tot am fost
Oare toți ne așteptăm locul pe hârtie ?
Părintele dj-ul tău Doamne este ,
El tot ne strigă și ne enumeră...
Și rând pe rând cu toți ne vom duce
Alte chipuri vom lasă în urmă
Un strigat spre cer cu toți îndreptăm
Sper că mă îmi captati al meu gând.
Other poems by the author
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Îmi place să fiu OM
Omul timpurilor noastre
Loc îşi face, dând din coate.
Are-avânt de mãri albastre
Graiul pãsãrii mãiastre
Dar provoacã mari dezastre:
Limbi de şarpe care muşcã
Pe la spate.
Unul zi de zi cerşeşte,
Altul face pe bogatul.
Însã cel ce cleveteşte
Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,
Cum se zice-n româneşte;
Şi cu vorbe mincinoase
Umple satul.
Piatrã scumpã-i cel ce ţine
Pentru sine-a sa pãrere.
O mãsurã de ruşine
Omului îi face bine;
Chiar şi-atunci când nu-i convine
El ascultã şi învaţã
În tãcere.
Fii atent sã nu rãsarã
Vreun lãstar de-amãrãciune.
De eşti om pe dinafarã
Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,
Nu-i mai da apã la moarã
Între oameni sã te facã
De minune.
De pe strãmoşeasca glie
Vei culege doar ce sameni.
Tu fii OM, dupã cum scrie,
Aşezând credinţa vie
Pe o bunã temelie,
Într-o lume-aglomeratã,
Fãrã oameni...
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Îmi place să fiu OM
Omul timpurilor noastre
Loc îşi face, dând din coate.
Are-avânt de mãri albastre
Graiul pãsãrii mãiastre
Dar provoacã mari dezastre:
Limbi de şarpe care muşcã
Pe la spate.
Unul zi de zi cerşeşte,
Altul face pe bogatul.
Însã cel ce cleveteşte
Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,
Cum se zice-n româneşte;
Şi cu vorbe mincinoase
Umple satul.
Piatrã scumpã-i cel ce ţine
Pentru sine-a sa pãrere.
O mãsurã de ruşine
Omului îi face bine;
Chiar şi-atunci când nu-i convine
El ascultã şi învaţã
În tãcere.
Fii atent sã nu rãsarã
Vreun lãstar de-amãrãciune.
De eşti om pe dinafarã
Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,
Nu-i mai da apã la moarã
Între oameni sã te facã
De minune.
De pe strãmoşeasca glie
Vei culege doar ce sameni.
Tu fii OM, dupã cum scrie,
Aşezând credinţa vie
Pe o bunã temelie,
Într-o lume-aglomeratã,
Fãrã oameni...
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!