Stele eterne

Urechile îmi țiuie, ochii îmi sunt roșii

Rușii, continuă să tragă…ticăloșii…

Fumul de pușcă mă înconjoară

Mă întreb, voi mai supraviețuii și de astă oară?

Dintr-o dată, o bubuitură de toate zilele se aude

Tuturor ne e frică dar retragerea, se exclude

Trebuie să avem încredere, o voce spune

Alea au fost tunurile lui Napoleon, mai avem puțin până ai răpune

Știam că moartea e la o aruncare de zaruri

Țipetele se auzeau peste tot...dar nici în cele mai urâte coșmaruri

Nu ți-ai putea imagina că există așa un loc...

Și mai câte schimburi de foc, măcelul nu se mai oprea deloc

Scuze, o să încerc să mă adun și momentul să ți-l recompun

Când mâna pe pușcă îmi pun, mă întreb dacă o să mai apuc vreun ajun

Dacă o să mai pot să îi dau o floare, să mai stăm la soare...

Să mai simt o sărutare urmată de niște atingeri ușoare...

S-ar putea să o fi văzut pentru ultima dată

S-ar putea să nu îi mai pot mirosii părul de flori niciodată

S-ar putea să nu pot să îi mai ascult opiniile despre Voltaire vreodată

S-ar putea ca de un zeu ea să fi fost creată... atât de cultivată, atât de neașteptată...

Da, mă scuzi, lupta...ce era în jurul nostru nu era doar o bătălie între popoare.

Două imperii, unul avea a devenii imun, celălalt avea a pierde toată puterea de care regii ei dispun.

Barbarii, fără vreun semn de calmare au încercat să se țină pe picioare

Dar a venit un taifun, din care nu mai avea să scape nici un căpcăun.

Cavaleria lui Murat a venit de nicăieri cu noi puteri

Și într-o secundă, a făcut infanteria lui Bagration pulberi

Napoleon s-a întors și l-a închis de tot pe Kutuzov

Haha, bătrănul aproape, că nu mai avea cum să scape - din acel crov.

Hahaha, să vedem ce mai face acum Alexandru

Și-a pierdut toată armata, ce mai copilandru

Mă întreb ce i-a spus Mikhail când

Armata lui Napoleon a venit, sute de mii ucigând...

Ziua noastră îndelungată a fost în sfârșit câștigată

Știam cu toții că de acum o să trăim o viață îmbelșugată

Țoți recunoșteam cine ne-a oferit acest viitor prosper...

Și pe tot frontul s-a auzit doar: Vive l'Empereur!

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

În lumea asta plină de oameni minunați

Cu sufletul ne-alegem prietenii ca frați.

De-a noastră întâlnire sunt bucuros nespus 

Și pentru tine'acuma ridic paharul sus!

Azi e ziua ta , prietene iubit,

Îți doresc din suflet să fii fericit!

Să te știu o viață tânăr și voios,

La mulți ani amice, să fii sănătos!

Să nu ții supărare pe timpul trecător,

Suntem pe lumea asta scânteia unui dor

Și las să bată ceasuri, căci eu aș vrea să-ți spun:

Prietenu-i ca vinul - cu vremea, tot mai bun!

Eram copii năstrușnici și alergam vioi,

Acum ne prind nepoții ce-aleargă după noi.

Se schimbă toate-n lume și tu te vei schimba,

Dar să nu dai uitării prietenia mea!

My eyes saw her

In a field, up in the sky.

A lovely lily amongst roses.

An adonis amongst stars.

Through my eyes she is a treasure,

With her beautiful petals,

With her beautiful glimmer.

I see through her imperfections and doubts.

A lovely lily she is,

Swinging across sea.

A broken star she is,

Watching over me.

A beautiful soul she has,

Shining through the night.

With her petals roaming around,

She’s a beautiful flower, no doubt.

A shining star,

You’ll see her shine miles away, from afar.

You’ll see her when you look up at the sky,

You’ll know its her by her blime.

In a field ,

You’ll se her beauty standing neatly,

Yet so chaotic and disturbing.

You’ll notice her colors, the lots she has, you’ll say she’s pretty, then she’ll blush.

Through my eyes she’s not just a flower,

She is indeed the power you need to survive.

Through my eyes she’s not just a star,

She is an inspiration , a scar left from a cut.

A flower she is, different standing in the field, so perfect she is.

A star she is, shinnier floating in the sky,so vibrant she is.

The flower that caught my eye.

The star who stole my mind.

Her beauty is no where else to be found.

Her mind surely brighter than ours.

Mi e dor de noptiile in care nu te lasam in pace

De zilele in care ne jucam 

Mi e dor de copilaria mea alaturi de tine 

Si de jocurile inventate de mine

Lumea noasta mica, care se simtea speciala

Lumea in care am trait pana am intrat la scoala

O lume de vis in care m as intoarce daca as putea

O lume in care evolutia nu exista

Lumea mea..

Lumea noastra 

Dintr o camera de joaca a devenit palatul nostru plin de amintiri frumoase pe care acum se pune praful

In care acum stau momentele fericite ascunse in tablouri, carti si videoclipuri haioase

Sora ta Erika mult asteptata 

Care nu te lăsa niciodată sa dormi singura 

Care iti respira in ceafa in fiecare seara de dragul tau

O singura schimbare a durat pana cand tot ce a fost doar un vis a fost inlaturat din rutina noastra 

O decizie mai bună pentru al nostru viitor, pentru noi palate de cristal in loc de cele din musama construite de bunicii noștri 

Pentru o viata mai ușoară care ne a ingreunat pe toti si pentru sacrificiile imense ce ne au adus la limita traiului.

Niciun vers, niciun citat nu poate exprima

Durerea din inima mea cand ma uit in camera mea, palatul nostru dărâmat, renovat si dezbinat de momentele vietii noastre

Nicio carte nu poate exprima iubirea din inima mea pentru tine.

O de as putea sa iti ofer, tot ce ti ai dorit vreodata. Dar nici asa nu iti pot arata cat de mult imi lipsește perioada in care am crescut împreună. Nu iti pot arata cat de mult regret fiecare lumare stinsa de rasuflarea mea orbita de amuzamentul copilăriei care incet s a transformat in chin

O de as putea sa adun toate cuvintele! Tot ce inseamna iubire, si sa fac o poezie, dar nici asa n as putea exprima cat de mult tin la tine…

Pentru mine ai fost tot, mama, tata, sora, prietena. Pentru mine o eternitate impreuna e prea putin timp, ai fost tot ce am avut mai bun, si nu iti pot explica cat de mult ma durea cand puneai pe altcineva deasupra mea

Pentru mine tu esti tot, si mereu a fost asa…

Te iubesc din toata inima

Draga ta Irina

Ai mai trecut un podeț

Încrezător și îndrăzneț.

Să împlinești ani mulți!

Și tot greul să-l înfrunți.

Nu uita că poți avea

Bucuria în sănătate a trăi,

Și credința de-a putea

În veselie și iubire a grăi.

Clipe frumoase să petreci

Lângă toți ai tăi cei dragi.

Și-a ta dragoste s-apleci

Că a lor adorare o atragi.

Suflet ferice, cald și adorat

Iubitor, grijuliu și simțitor,

În inimile noastre te-ai ancorat

Precum și într-un viitor înfloritor.

Scumpa şi frumoasa mea,

Te iubesc! Ştii bine...

Şi ţi-aş spune, de-aş putea,

Cã mi-e dor de tine!

Tu mi-ai fost, de la-nceput

Grijã şi speranţã

Şi-al meu gând n-a conţinut

"Ultima instanţã".

Mã ajunge-un dor cumplit,

De nici n-ai idee!

Însã, asta ţi-e sortit:

Eşti şi tu femeie.

Domnu-aduce, dacã vrea,

Vremea potrivitã;

Pân-atuncea, draga mea,

Sã fii fericitã!

~ Nepoatei noastre dragi.  ~

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).

Mi-aduc aminte de ai mei

Bãtrâni de altãdatã...

De vremea când mergeam cu ei

Sã strângem snopii de tulei

Şi când bunicul îmi era

Mai mult decât un tatã.

Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,

Sã intre bunu-n tindã!

Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,

Simt apa rece din fântâni;

Şi n-are cum!... Da, n-are cum,

Un dor sã nu mă prindã!

Mã vãd din nou, parcã-n ocol

Umplând borcane goale

Şi cu nisip, şi cu nãmol

Ieşind afarã-n capul gol,

Pe când fierbea, la foc domol,

Ciolanul, pe sarmale.

Mi-aduc aminte ca acum

Şi lacrimi curg şiroaie...

Cum se-nãlţa din coşuri, fum,

Şi cum sãream, cum sã vã spun...

În balta tulbure din drum

Dupã o zi de ploaie.

Mi-e dor de turmele de miei,

De holdele arate;

De primãveri, de ghiocei,

De grauri, ce-aduceau cu ei

Vreun cântec sau vreun obicei,

Din ţãri îndepãrtate.

Şi cum sã nu îţi aminteşti

Ieşirile-n naturã,

De liniştea din Dobârleşti,

De verile scãldate-n foc,

De soare, de cãldurã...

De vechiul ceai din flori de soc,

De vreun drumeţ, care-avea loc

La noi în bãtãturã?

De mama, care ne-aştepta

Cu turte, în cãmarã,

De ciorba care clocotea

Sub jarul "foc şi parã",

De rândunica ce ţipa,

Din zori şi pânã-n searã!...

Ah, Doamne, caldã mai era

Cãsuţa de la ţarã!

De toamna, ce punea-n cântar

Veşmintele, ca plumbul;

De prima zi a lui Gustar

Când bunu', mare gospodar,

Îşi pregãtea un pãlimar

Sã suie-n pod porumbul.

De-atâtea ori am strãbãtut

Cãrãrile Poienii!

Când vântul trist, trecea tãcut

Mişcându-mi oalele de lut...

Şi-atâtea toamne au trecut

De-atunci, prin sita vremii!

De iernile care, venind,

Pãreau cã nu mai pleacã;

De când strângeam trifoiu-n Grind,

De vechi rugini, care se prind

De piatra coasei, care stã

De astã-varã-n teacã...

Dar, în sfârşit, plecau tiptil

Şi fãrã sã-mi dau seama;

Iar eu fugeam, fiind copil

Şi aprindeam câte-un fitil,

Dorind sã vinã-ntâi april,

S-o pãcãlesc pe mama...

Aşa fusese pe la noi,

Cu multã vreme-n urmã.

Dar, parcã totul s-a schimbat:

Plecat-au oamenii din sat,

De-ogoare nu le-a mai pãsat,

Nici câinilor, de turmã.

Deplâng, după atâţia ani,

Acele scumpe clipe!...

Mã tem cã vor rãmâne-orfani

Mai-tinerii contemporani,

Având şi case, având şi bani,

Statut de "tipi" şi "tipe":

Din vremurile de demult,

Nu fac icoane şi nici cult

Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,

Nicicând sã se-nfiripe!...

Sã vinã cei ce mai au încã

Vreo grijã pentru ţara lor,

Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã

De scump şi mare ajutor!

Sã vinã cei ce duc povara!

Sã vinã cel din neamul meu,

Care-şi iubeşte, încã, ţara,

Temându-se de Dumnezeu!

Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,

Unde-i Crişan, Mãria Ta?

Mai vor sã suie ardelenii

În Apuseni, spre-a te urma?

Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?

Unde-s boierii trãdãtori,

Unde-s stihiile naturii,

Sã dea spahiilor, fiori?

Întregul nostru neam doreşte

Ca sã te vadã cum apari,

Strigând "Nainte!"-n româneşte,

Ca fiu al României Mari!

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

Preţuieşte fiecare clipã,

Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!

Nu face din clipe o risipã;

Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,

Cât eşti încã viu, printre cei vii!

Fiecare clipã, datã ţie,

Trasã de pe-al timpului mosor,

E-un condei ce zi şi noapte scrie,

Este şi arvunã, şi simbrie,

Pentru care eşti rãspunzãtor!

Clipã peste clipã, se adunã

Ca ghirlande dese şi subţiri;

Şi-aşezate astfel, împreunã,

Strâng şi împletesc într-o cununã

Triste sau duioase amintiri...