Stele eterne
Voi, cântãri nemuritoare
Voi, iubiţi şi scumpi eroi,
Crai ai razelor de soare,
Dar şi-ai veşnicelor ploi!
Voi, ce-aţi dus povara vremii
Pe ai voştri umeri laţi
Apărând, deopotrivă,
Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,
Voi, eterne baricade,
Ridicate pentru noi,
Lovituri primind adesea
Şi-mproşcare cu noroi,
Falnicul, eternul sceptru
E pe-al vostru vrednic piept,
Pus de mărturie celui
Ce se crede înţelept.
Voi veţi fi pe totdeauna
Semne vrednice pe drum,
Pentru cei departe-n vreme,
Cât şi pentru cei de-acum!
Categoria: Dedicaţii
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 18 martie
Vizualizări: 127
Poezii din aceiaşi categorie
Mistrețul
Și fuge,și fuge de rupe pământul
Mistrețul,mistrețul cu colți ca argintul.
Ce palidă lună, ce lună bizară,
Ce stea care cade și cade să piarâ?
Pământul se zbate, pământul mocnește.
Mistrețul aleargă, gonește orbește.
El vrea să se~ascundă,ce seară cumplită!
Pământul se crapă și vrea să~l înghită.
Aleargă orbește prin lunci și ponoare.
Ce prinț din Levant vine la vânătoare?
Ce corn de argint îi străpunge iar gândul?
Ce vuiet s~aude? Aleargă ca vântul.
Deodată~l aude cum strigă pe creste.
Lung si lucios e acest zmeu din poveste.
Cu dinți ca argintul și flăcări în gură,
Ucide, ucide cu o lovitură.
Fulgere ai săi ochi,prin ploaie gonește.
Nici codri, nici râuri, nimic nu~l oprește.
Și urlă, scrâșnește,îl vede cum vine
El vrea să~l străpungă, dar cade pe șine.
Și zmeul s~oprește,gura~i înroșită,
Iar steaua tot cade, ce noapte cumplită!
Cu ai săi colți zdrobiți, printre îngeri și flori,
Mistrețul nu moare, ci aleargă pe nori.
Poezie de Marieta Maglas
Dedicată poetului Ştefan Augustin Doinaş pentru superba lui poezie 'Mistreţul cu colţi de argint.'
Nota : Aseară eram în tren și un biet mistreț a murit sub șine. Trenul plin de sângele mistrețului nu a mai putut continua călătoria. A fost un accident. Am plâns, apoi am compus această poezie. Doamne ajuta!
Sfori
Inca le poarta
De parca nu ar fi o povara
Inca le are.
Stranse la mana
De parca ieri si le-a legat la încheietura .
Inca o port,
Fara probleme.
Ca o sfoara stransa .
Simt ca e parte din mine,
Iar ziua in care am legat-o pare a fi acum mi de zile.
Le purtam amandoi,
Suntem legati, noi doi
Cu sfori legate strans ,
La incheieturi.
Fac parte din noi.
Ca o ganteră ne echilibram,
Sforile ni le asezam,
Sa stea cat mai strans la mana,
Sa nu dam drumul,
Sa nu lasam acea legatura.
Sforile,
Le-am legat odata,
Si acum pare ca nu le vom da jos niciodata.
Tinem drept mana,
Ca nu cumva sa cada lin legatura.
Sa nu cumva sa o pierdem.
Traim vieti separate,
Dezlegate, insa stranse si albastre.
Nu am uitat, cel putin eu,
Insa si tu o porti si iti e greu.
Nu uitam ci continuam, sa strangem mai tare.
Cuiva care a plecat
Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...
Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...
Una doar imi e aleasa
Mindre flori is insirate
Pe cimpie - s colorate,
Le-as allege, le-as lua,
Una doar imi e aleasa.
Cea mai vesela, glumeata
Sincera , e o dulceata,
Infloreste tot mai mare
Zi de zi mai sus rasare.
Ultimul
Liniște..... și minte limpede.
Timp........ și schimb.
Spațiu...... iluzoriu.
Viață....... speranță.
Motivație... revelație.
Pasiune..... ascensiune.
Altruism.... organism.
Optimism.... pesimism.
Complet e caracterul
Complex e misterul
Nu cunosc tot
Dar cunosc îngerul.
A venit târziul
Am pierdut trenul,
Nu regret tot
Dar regret un strop.
Uitarea e cruntă
Privirea e mută,
S-a luat o decizie,
E loc de explozie.
Răbdarea senină
Speranța alină...
Nu tot ce se oprește
Se și termină.
Fata cu foc în privire
Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,
E vânt ce șoptește și mare nebună,
E focul ce arde, dar nu se consumă,
O taină păstrată sub piele de humă.
E verde în ochi, ca pădurea de vară,
Dar gândul îi fuge-n furtună amară,
E greu de citit, dar ușor de simțit,
E visul ce doare și dorul iubit.
Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,
Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună
Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,
Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.
Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,
Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.
Căci vrea o iubire ce schimbă destine,
Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.
Mistrețul
Și fuge,și fuge de rupe pământul
Mistrețul,mistrețul cu colți ca argintul.
Ce palidă lună, ce lună bizară,
Ce stea care cade și cade să piarâ?
Pământul se zbate, pământul mocnește.
Mistrețul aleargă, gonește orbește.
El vrea să se~ascundă,ce seară cumplită!
Pământul se crapă și vrea să~l înghită.
Aleargă orbește prin lunci și ponoare.
Ce prinț din Levant vine la vânătoare?
Ce corn de argint îi străpunge iar gândul?
Ce vuiet s~aude? Aleargă ca vântul.
Deodată~l aude cum strigă pe creste.
Lung si lucios e acest zmeu din poveste.
Cu dinți ca argintul și flăcări în gură,
Ucide, ucide cu o lovitură.
Fulgere ai săi ochi,prin ploaie gonește.
Nici codri, nici râuri, nimic nu~l oprește.
Și urlă, scrâșnește,îl vede cum vine
El vrea să~l străpungă, dar cade pe șine.
Și zmeul s~oprește,gura~i înroșită,
Iar steaua tot cade, ce noapte cumplită!
Cu ai săi colți zdrobiți, printre îngeri și flori,
Mistrețul nu moare, ci aleargă pe nori.
Poezie de Marieta Maglas
Dedicată poetului Ştefan Augustin Doinaş pentru superba lui poezie 'Mistreţul cu colţi de argint.'
Nota : Aseară eram în tren și un biet mistreț a murit sub șine. Trenul plin de sângele mistrețului nu a mai putut continua călătoria. A fost un accident. Am plâns, apoi am compus această poezie. Doamne ajuta!
Sfori
Inca le poarta
De parca nu ar fi o povara
Inca le are.
Stranse la mana
De parca ieri si le-a legat la încheietura .
Inca o port,
Fara probleme.
Ca o sfoara stransa .
Simt ca e parte din mine,
Iar ziua in care am legat-o pare a fi acum mi de zile.
Le purtam amandoi,
Suntem legati, noi doi
Cu sfori legate strans ,
La incheieturi.
Fac parte din noi.
Ca o ganteră ne echilibram,
Sforile ni le asezam,
Sa stea cat mai strans la mana,
Sa nu dam drumul,
Sa nu lasam acea legatura.
Sforile,
Le-am legat odata,
Si acum pare ca nu le vom da jos niciodata.
Tinem drept mana,
Ca nu cumva sa cada lin legatura.
Sa nu cumva sa o pierdem.
Traim vieti separate,
Dezlegate, insa stranse si albastre.
Nu am uitat, cel putin eu,
Insa si tu o porti si iti e greu.
Nu uitam ci continuam, sa strangem mai tare.
Cuiva care a plecat
Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...
Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...
Una doar imi e aleasa
Mindre flori is insirate
Pe cimpie - s colorate,
Le-as allege, le-as lua,
Una doar imi e aleasa.
Cea mai vesela, glumeata
Sincera , e o dulceata,
Infloreste tot mai mare
Zi de zi mai sus rasare.
Ultimul
Liniște..... și minte limpede.
Timp........ și schimb.
Spațiu...... iluzoriu.
Viață....... speranță.
Motivație... revelație.
Pasiune..... ascensiune.
Altruism.... organism.
Optimism.... pesimism.
Complet e caracterul
Complex e misterul
Nu cunosc tot
Dar cunosc îngerul.
A venit târziul
Am pierdut trenul,
Nu regret tot
Dar regret un strop.
Uitarea e cruntă
Privirea e mută,
S-a luat o decizie,
E loc de explozie.
Răbdarea senină
Speranța alină...
Nu tot ce se oprește
Se și termină.
Fata cu foc în privire
Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,
E vânt ce șoptește și mare nebună,
E focul ce arde, dar nu se consumă,
O taină păstrată sub piele de humă.
E verde în ochi, ca pădurea de vară,
Dar gândul îi fuge-n furtună amară,
E greu de citit, dar ușor de simțit,
E visul ce doare și dorul iubit.
Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,
Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună
Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,
Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.
Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,
Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.
Căci vrea o iubire ce schimbă destine,
Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.
Alte poezii ale autorului
Pretenții
Mai demult, strãmoşii noştri
Erau simpli şi modeşti:
Mâncau brânzã şi slãninã,
Purtau nume româneşti.
Dar veni modernizarea,
Ca un tãvãlug, din Vest:
Nu mai recunoşti românul
Nici în vorbã, nici în gest!
Nu mai ştie spune: "Bunã!"
Ci, "Hello!" şi "How are you?"
Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",
Cât şi "No!", în loc de "Nu!".
Bând un pumn de apã rece
- Fãrã sã fim provocaţi -
Ne prostim, pe zi ce trece
Precum "Geniul din Carpaţi".
Dacã vechea pãlãrie
O purta spre-obrazul stâng,
Astãzi poartã-n cap o creastã,
Cu "allurã" de nãtâng!
Nu mai pot lucra românii
Dacã nu primesc un "like";
Nici la stânã nu se urcã
Dacã n-au adidaşi "Nike"!
Cel ce-şi învelea piciorul
Cu obiele de viţel,
Poart-acum haine de firmã:
Numai DIESEL vezi pe el!
Sã ne vadã Cuza-Vodã
Ce figuri avem în cap! ...
Ne-ar şi înjuga îndatã
La un car fãrã proţap!
Odorului meu
Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,
Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!
Şi nu e pe lume soare
Sã arate cât de mare
Este dragostea pe care
Ţi-o nutresc!
Tu în casa noastrã strâmtã ai venit
Cu ales şi scump şi vesel ciripit!
Anii repede zburarã,
Uite cã eşti domnişoarã
Mândrã, ca o lãcrimioarã,
Negreşit!
Au trecut aşa de multe primãveri
Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!
Lasã supãrarea, lasã,
Fii cu inima voioasã
Noi nu stãm mâhnirii-n casã,
Prizonieri.
Ape tulburi se revarsã în puhoi,
Greutãţile dau iama peste noi!
Tare-ar vrea sã ia cu ele
Taine, doruri, toate cele,
Sã ne facã zile grele
Mai apoi.
Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,
Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!
Şi sã ai grijã de tine,
Sã n-ajungi în mâini strãine
Sau de râs şi de ruşine
Urzitor.
Vine vremea sã ne întâlnim din nou,
Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!
Trandafiri şi lãcrimioare,
Şi muşcate solitare,
Rãsunând în fiecare
Un ecou...
Darul Timpului
Preţuieşte fiecare clipã,
Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!
Nu face din clipe o risipã;
Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,
Cât eşti încã viu, printre cei vii!
Fiecare clipã, datã ţie,
Trasã de pe-al timpului mosor,
E-un condei ce zi şi noapte scrie,
Este şi arvunã, şi simbrie,
Pentru care eşti rãspunzãtor!
Clipã peste clipã, se adunã
Ca ghirlande dese şi subţiri;
Şi-aşezate astfel, împreunã,
Strâng şi împletesc într-o cununã
Triste sau duioase amintiri...
Prefer să tac...
Prefer să tac când alţii spun
Poveşti şi snoave, fel de fel,
Cu zmei cu aripi de oţel,
Cu puşti, din bâtă de alun...
Nu-i felul meu să zic ceva
Numai de dragul de-a fi zis;
Căci vorba este un zapis
În stare a te obliga
Să faci ce n-ai fi vrut să faci,
Să fii ce nu ai vrea să fii.
Cuvintele, dacă nu ştii,
Sunt nemiloşii tăi ortaci!
La începutu-acestui veac
Atât de multă vorbărie,
E-o nemiloasă pandemie
Ce pare să nu aibă leac!
Şi, în sfârşit, un glas în plus
De ce aş face să răsune?
De ce să pun şi pasiune
Când nu se-aude ce am spus?
Nu sunt absurd şi nici posac
Dar, cum am spus-o mai devreme,
Ca rezumat acestei teme:
Când toţi vorbesc, prefer să tac.
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Destin implacabil
Zilele trec,
Nopţile trec,
Şi-aşa trec anii pribegiei noastre...
Noi ne-ofilim,
Îmbãtrânim,
Ca frunzele-n pãdurile sihastre.
Iar, mai apoi,
Vin dupã noi
Cei care se gãsesc asemeni nouã:
Se nasc şi cresc,
Şi-mbãtrânesc,
Şi se topesc, ca picurul de rouã!
Lãstar curat
S-a ridicat
Şi firul vieţii merge mai departe;
Sunt, negreşit,
Pân-la sfârşit
Flori dupã ploi şi viaţã dupã moarte!
13.11.2021, Gostkow, PL
Pretenții
Mai demult, strãmoşii noştri
Erau simpli şi modeşti:
Mâncau brânzã şi slãninã,
Purtau nume româneşti.
Dar veni modernizarea,
Ca un tãvãlug, din Vest:
Nu mai recunoşti românul
Nici în vorbã, nici în gest!
Nu mai ştie spune: "Bunã!"
Ci, "Hello!" şi "How are you?"
Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",
Cât şi "No!", în loc de "Nu!".
Bând un pumn de apã rece
- Fãrã sã fim provocaţi -
Ne prostim, pe zi ce trece
Precum "Geniul din Carpaţi".
Dacã vechea pãlãrie
O purta spre-obrazul stâng,
Astãzi poartã-n cap o creastã,
Cu "allurã" de nãtâng!
Nu mai pot lucra românii
Dacã nu primesc un "like";
Nici la stânã nu se urcã
Dacã n-au adidaşi "Nike"!
Cel ce-şi învelea piciorul
Cu obiele de viţel,
Poart-acum haine de firmã:
Numai DIESEL vezi pe el!
Sã ne vadã Cuza-Vodã
Ce figuri avem în cap! ...
Ne-ar şi înjuga îndatã
La un car fãrã proţap!
Odorului meu
Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,
Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!
Şi nu e pe lume soare
Sã arate cât de mare
Este dragostea pe care
Ţi-o nutresc!
Tu în casa noastrã strâmtã ai venit
Cu ales şi scump şi vesel ciripit!
Anii repede zburarã,
Uite cã eşti domnişoarã
Mândrã, ca o lãcrimioarã,
Negreşit!
Au trecut aşa de multe primãveri
Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!
Lasã supãrarea, lasã,
Fii cu inima voioasã
Noi nu stãm mâhnirii-n casã,
Prizonieri.
Ape tulburi se revarsã în puhoi,
Greutãţile dau iama peste noi!
Tare-ar vrea sã ia cu ele
Taine, doruri, toate cele,
Sã ne facã zile grele
Mai apoi.
Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,
Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!
Şi sã ai grijã de tine,
Sã n-ajungi în mâini strãine
Sau de râs şi de ruşine
Urzitor.
Vine vremea sã ne întâlnim din nou,
Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!
Trandafiri şi lãcrimioare,
Şi muşcate solitare,
Rãsunând în fiecare
Un ecou...
Darul Timpului
Preţuieşte fiecare clipã,
Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!
Nu face din clipe o risipã;
Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,
Cât eşti încã viu, printre cei vii!
Fiecare clipã, datã ţie,
Trasã de pe-al timpului mosor,
E-un condei ce zi şi noapte scrie,
Este şi arvunã, şi simbrie,
Pentru care eşti rãspunzãtor!
Clipã peste clipã, se adunã
Ca ghirlande dese şi subţiri;
Şi-aşezate astfel, împreunã,
Strâng şi împletesc într-o cununã
Triste sau duioase amintiri...
Prefer să tac...
Prefer să tac când alţii spun
Poveşti şi snoave, fel de fel,
Cu zmei cu aripi de oţel,
Cu puşti, din bâtă de alun...
Nu-i felul meu să zic ceva
Numai de dragul de-a fi zis;
Căci vorba este un zapis
În stare a te obliga
Să faci ce n-ai fi vrut să faci,
Să fii ce nu ai vrea să fii.
Cuvintele, dacă nu ştii,
Sunt nemiloşii tăi ortaci!
La începutu-acestui veac
Atât de multă vorbărie,
E-o nemiloasă pandemie
Ce pare să nu aibă leac!
Şi, în sfârşit, un glas în plus
De ce aş face să răsune?
De ce să pun şi pasiune
Când nu se-aude ce am spus?
Nu sunt absurd şi nici posac
Dar, cum am spus-o mai devreme,
Ca rezumat acestei teme:
Când toţi vorbesc, prefer să tac.
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Destin implacabil
Zilele trec,
Nopţile trec,
Şi-aşa trec anii pribegiei noastre...
Noi ne-ofilim,
Îmbãtrânim,
Ca frunzele-n pãdurile sihastre.
Iar, mai apoi,
Vin dupã noi
Cei care se gãsesc asemeni nouã:
Se nasc şi cresc,
Şi-mbãtrânesc,
Şi se topesc, ca picurul de rouã!
Lãstar curat
S-a ridicat
Şi firul vieţii merge mai departe;
Sunt, negreşit,
Pân-la sfârşit
Flori dupã ploi şi viaţã dupã moarte!
13.11.2021, Gostkow, PL