E plin pocalul cu durere

Ai încărunţit, buna mea,

Dar aşa îmi eşti şi mai dragă,

Îmi aminteşti de bunătate, de copilărie,

Şi aşa va fi viaţa-ntreagă.

Când greu mi-era la tine alergam

Şi-ţi povesteam necazurile mele,

Care-mi păreau atunci atât de mari

Şi viaţa o vedeam doar în probleme.

Mi-era de-ajuns, bunico, doar o vorbă,

Şi toat-a mea durere dispărea...

Aş vrea să mai adorm la tine-n poală

Cum adormeam în prunci mea.

Vremurile, însă, au trecut grăbite,

În goană mare anii au fugit

Aş vrea să te mai întâlnesc în cale

Şi să-ţi şoptesc "mi-e dor" necontenit.

Tu eşti Regina mea cu părul argintiu

Eu te sărut şi ţie mă închin

Abia aştept clipa

La tine să revin...

Poverile grele ce îmi apasă sufletul

Se pare că încep să își spună cuvântul.

Am ajuns să fiu doar o umbră

Ce umblă prin lume ca o stafie sumbră.

Însă tot ce e rău va trece

Chiar dacă asta înseamnă să am un suflet rece.

Dezamăgirile te fac mai tare, mai puternic

Iar tot ce trebuie să fac e să ies din întuneric.

Nu m-am lăsat doborâtă de absolut nimic

Deși timpul era cel mai aprig inamic.

Am plâns, am suferit, am îndurat

Dar de acum toate astea s-au terminat.

Singura soluție care îmi rămâne este speranța

Singura cale de scăpare de care mă pot agăța.

Speranța că totul va fi mai bine

Și orice e rău va trece de la sine.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Zeilboot

Beste zeilboot, je zweeft in de schijnbaar eindeloze oceaan,

Naar welke continenten ga jij deze keer weer,

Wat staat je te wachten op je volgende bestemming?

Zeilboot, zeilboot...

Waarom heb je me niet verteld dat je zo van zeilen houdt?

Waarom heb je mij niet gewaarschuwd?

Waarom heb je, door je even de rug toe te keren, de haven verlaten?

Hoe kan ik wennen aan de leegte die je bij mij achterliet?

Hoe ga ik het vullen?

Zeilboot, zeilboot...

Je was zo licht als een mus,

Ik hoop dat je gelukkiger terugkomt dan waar je heen ging,

Ik besef dat je moest gaan

Zo voelde jij je

Dat dacht je.

We hadden je zo goed gebouwd, van hout, het roer, het dek,

Uit diverse zeilplaten,

Ik heb zelfs je anker vastgemaakt,

Ik weet dat het niet gemakkelijk voor je zal zijn,

De oceaan heeft zijn grillen,

Je weet niet wat je kunt verwachten,

Als het opgewonden raakt en je alle kanten op schudt,

Hij neemt je alleen mee op de routes die voor hem beter toegankelijk zijn,

Als het moeilijk voor je zal zijn, als je het gevoel hebt dat je niet meer overeind kunt blijven,

Kijk alstublieft naar beneden, zie het anker bevestigd,

Denk dat je van ver, zelfs duizenden kilometers verderop,

Ik waak over je, ik heb je in mijn hart,

Het is alleen dat je niet meer bij mij in de buurt bent om je te laten zien,

Echt, hoeveel onze verbinding betekende,

(Op argumentatieve toon)

Voel je goed, laat los, vergeet wie je heeft gemaakt,

Binnen twee weken kwamen we niet eens in de buurt,

Als jij dat vindt, is het jouw keuze...

Weet gewoon dat ik om je geef, daarom heb ik je zo goed gebouwd

Als laatste bemoediging zeg ik je: 'Je moet je niet laten intimideren door de stormen die je tegenkomt als je de oceaan oversteekt. Vergeet niet dat na de storm goed weer komt.'

Het zeilboot: "Wat zou jij doen? Mag ik niet één dag in Rio de Janeiro blijven? Eén dag maar, dat is alles wat ik wil, en dan kom ik bij je terug, dat beloof ik!"

Chiar dacă în astă lume

E şi vreme de furtună,

Într-o altă dimensiune

Mereu este vreme bună!

Chiar dacă în astă lume,

Nori de ploaie trec şi vin,

Într-o altă dimensiune

Mereu este cer senin!

Chiar dacă în astă lume,

Ziua cu noaptea se-mbină,

Într-o altă dimensiune

Mereu este doar lumină!

Chiar dacă în astă lume,

Moartea rupe a vieţii aţă,

Într-o altă dimensiune

Mereu este numai viaţă!

Chiar dacă în astă lume

Este ură în neştire,

Într-o altă dimensiune

Mereu este doar iubire!

Tot ce pot spera de acum,

E că atunci când plec din lume,

S-ajung într-un loc mai bun...

Într-o altă dimensiune!

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

De les over de kubus

Er wordt een stuk steen genomen,

hij snijdt met een beitel van bloed,

schijnt met het oog van Homerus,

het wordt geschraapt met stralen

totdat de kubus er perfect uitkomt.

Daarna kussen ze de kubus talloze keren

met jouw mond, met de mond van anderen

en vooral met de mond van de infanta.

Daarna wordt een hamer gepakt

en plotseling brokkelt een hoek van de kubus af.

Iedereen, maar absoluut iedereen zal zeggen:

- Wat een perfecte kubus zou dat zijn geweest

als er geen gebroken hoek was geweest!

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-mi simt celula rumegând,

În gând...

Iar visu-mi este tot zburând,

În gheare sufletu-mi ținând,

Ca morții să îl dau sperând,

Curând...

Abisuri trec și mă-nspăimânt,

Pe aripi noaptea aducând,

Și văd tornade măturând,

Pământ...

Cobor lumini parcă plouând,

Iar foc se-ntinde vieți cerând,

Văd oamenii mereu săpând,

Mormânt...

Iar păsări nu mai văd zburând,

Aud doar îngerii cântând,

Și-n cântul lor m-aud în gând,

Urlând...

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-adorm adesea prea curând,

Plângând...

E noapte și nu se mai vede,

Și totuși te caut întruna,

Luna de pe cer se repede,

Să-mi umple în suflet lacuna.

Plouă și noaptea încet mă orbește,

Te caut, alergând printre stropi,

Luna, de sus, zâmbind mă privește,

Și încontinuu îmi face din ochi.

E frig și noaptea aprig m-apasă,

Cu spinii în tălpi mi te caut,

Luna plângând, nu mă lasă,

Și-mi cântă duioasă din flaut.

E ger și noaptea în os îmi pătrunde,

Te caut cu ștreangul de gât,

Luna în neant se ascunde,

Pământul devenind orb și tăcut.

Ninge și noaptea mi-i albă,

Și iarăși te caut, înzăpezit,

Luna pe-a stelelor salbă,

Sclipește vinovat și livid.

E noapte și nimic nu mai văd,

Și totuși te caut întruna,

Dar vai, ce blestem, ce prăpăd,

Pe tine te-ascunde chiar Luna!

Se rupe cerul pe sub pleoape

Și plouă-ncet cu gust amar,

Copacii, îngropați de noapte,

Trosnesc din crengi în mod bizar.

Un clopot vechi, cu limbi uscate,

Mai bate-n pieptul unui pin,

Iar îngerii, cu aripi aplecate,

Beau apă din izvorul cristalin.

O cioară croncăne-n poiană,

Iar moartea fuge peste munte,

Sub scoarța serii se răstoarnă,

O lună albă cu razele cărunte.

Sub pașii mei se rupe iarba,

Ca o bătrână ce oftează,

Până-n pământ îmi crește barba,

În timp ce anii se scurtează.

Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,

Și nici lumină sus pe cer,

Pe drumul negru și subțire,

Doar pașii mei împrăștie mister.

Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,

Copacii freamătă ca la un semn,

Și trupul mi se-mbracă-n frunze,

Iar carnea fragedă devine lemn.

Și brusc am devenit pădurea,

Cu frunze albe-n plină primăvară,

Mă ocolește îndelung securea,

Căci croncăne-n poiana mea o cioară.

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

Înger orb cu aripi frânte,

Vino să te port în spate,

Glasul meu duios să-ți cânte,

Despre viață, despre moarte.

Rana să îți oblojesc,

Să-ți dau smirnă când ți-e sete,

Și cu jind să te privesc,

Cum lumina-ți arde-n plete.

Înger refuzat de rai,

Şi de iadul luciferic,

Vino-n brațe să îmi stai,

Să te-îndrum prin întuneric.

Te voi duce pe-o cărare,

Printre umbre de tăcere,

Să-ți găsești a ta visare,

Într-un strop de mângâiere.

Aripi smulse de furtună,

Ți le strângi umil la piept,

Lacrima-ți de foc adună,

Plânsul cerului nedrept.

Ești osândă sau chemare?

Glas de om ori glas divin?

Ești căzut pentru-ndurare,

Sau un semn de rău destin?

Te voi duce printre ruguri,

Unde focul curge-n ploi,

Să te-înalți printre amurguri,

Și să-ți crească aripi noi.

Dar de-i scris să fii uitare,

Depărtat de Dumnezeu,

Eu îți dau a mea suflare,

Şi în ceruri... locul meu.

În taină te caut, și-n taină m-ascund,

Speranța-mi e umbra ce cade pe tine,

Dar pașii tăi fug, și amorul scufund,

Într-o inimă arsă de iubiri clandestine. 

Îți scriu fără glas, cu cerneala din plâns,

Cuvintele dor când nu duc înspre tine,

Şi râuri de lacrimi în suflet am strâns, 

Ca valuri înalte să te aducă la mine. 

Și iarăși m-ascund, și iarăși tresar,

Ca steaua ce moare-ntr-o zare străină,

Căci tu ești lumina din visu-mi amar, 

Dar ești și durerea, lipsită de vină.

Și tot ce rămâne e-un dans fără pas,

Un timp fără ceas și o toamnă-n oglindă, 

Iar lacrima mea în ochiul tău a rămas,

Ca o noapte senină în care luna colindă.