Epitaf pentru iubire

Ca o ultimă răsuflare, a unei morți târzii,

Îți destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai să mai vii.

 

Ca o stea căzătoare, într-o noapte senină,

Îți dezvălui iubirea, ce a fost adesea ascunsă,

Din adâncul sufletului meu, ca un cântec răsună,

"Te iubesc", lumina mea veșnică și pură.

 

Ca un cântec de adio, într-o zi pierdută,

În umbra tăcerii, ai plecat departe,

Rămas-am singur, inima-mi fără parte,

 

Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine,
Și dacă te mai întorci

Chiar crezi că mai ai la cine?  

 


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu poezii.online Epitaf pentru iubire

Data postării: 24 aprilie 2024

Vizualizări: 379

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Steaua mea

Vedea-te-as pe un câmp cu flori,

Voința mea,tu ești aceea,

Poezii fără sfârșit ți-aș scrie,

Luceafărul meu,căzut din rai pe pământ,

 

Alesu-te-am din o mie de stele,și aș face-o din nou,

Și de m-ai răni eu tot te-aș iubi pe veci în universul nostru,

Pumni de stele aș culege doar ca să te strâng în brațe,

Să te văd eu fericită în visul meu frumos prea mărit și de mine prea iubit.

 

Dorul meu scump și drag,sper să-i spui că-n gând tresar,

Și plutesc în al tău har divin,sperând să nu cad în delir,

O prea frumoasă viață din rai cazută în ale tale brațe dulci

Și tu din nou,vei spune două cuvinte în dulci șoapte.

Mai mult...

Doi golâmbi

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

 

doi golâmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

 

doi golâmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

 

doi golâmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

 

doi golâmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

 

doi golâmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

 

doi golâmbi 

vor să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

 

doi golâmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

 

doi golâmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

 

doi golâmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

 

doi golâmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

 

 

doi golâmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

 

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

 

doi golâmbi 

se întreabă dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

 

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

Mai mult...

Mistuie foc

Iubito-ascultă rătăcirile din mine

Atins de patimă ființa ta e tot

Cresc însetate rădăcinile spre tine

Stârnite-n inimă bat clopote de foc

 

Un infinit ascund privirile divine

Răsare soarele sclipind din ochii tăi

Lumina curge înflorind zile senine

Oprește mut în contemplare timpu-n loc

 

Șoptește zâmbetul pe buzele rubine

Obrazul tremură sub purpura de foc

Urmele caută să vindece suspine

Mă colorează în albastru dulce joc

 

Vioara glasului aprinde poezie

Arcușul  mângâie oceanele de foc

Sunetul corzillor vibrează cristaline

Tristețea fumegă primindu-și antidot

 

Vrăjește freamătul petalelor caline

Mâinile picură în vene aprig foc

Topește lacătul durerilor peline

Îmbată sufletul miresmele de soc

 

Ne-am întâlnit între bătăile de inimi

Ne-am despărțit între hotarele de foc

A mai rămas praful cărunt al amintirii

Visele zboară împletind absurdul mort

Mai mult...

TRENUL FOAMEI 1947

Lângă stâlp ca o statuie

Împietrită mama tace,

Inima-i încetinește

Și cu mâna semn  ne face.

 

Cu privirea grea cernită 

Urmărește buna-mi  mamă

Cu ochi duși ce parcă cheamă

Blesteme pentru ursită.

 

Doar ursita-i vinovată,

Pentru tot ce se întâmplă

Pui luați de lângă mamă

Duși în lumea neștiută.

Puii  micuți infricoșați,

Scumpii mei unde plecați?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Nu ești

Ce să fac când tu nu ești? 

Să mă săruți, să mă iubești? 

Și doar dorurile-mi sunt 

Ce mi au rămas, un jurământ. 

 

Ai fost doar un străin frumos 

Ce mi a întors viața pe dos, 

Doar un înger efemer 

Ce m a lăsat într-un infern. 

 

Din rai în iad m-ai aruncat 

De la extaz la agonie, 

M-ai preschimbat și ai plecat 

Și m ai lăsat în nebunie. 

 

Dar ce dăruiești asta primești 

E doar o vorbă, una bună 

Ceea ce faci asta și ești 

Și karma se răzbună...

 

Mai mult...

O, Noapte

Ca noaptea ce arata a umbrii tacere
Te lasi razamata de teama facliei
Sperante desarte dar visuri de miere
Te vezi ostenita de dragostea marii


S-ar pierde,s-ar duce cu valul iubirea
Nici ploaia si vintul n-ar mai putea
Sa-mi stearga din inima floarea
Pe singura DRAGOSTE-A mea.

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Stele în Fuziune: Noaptea Pasiunii

În alchimia iubirii noastre, suntem două stele fără echivoc,

Topindu-ne într-un ocean de lumină pură și foc,

În care fiecare scânteie devine o galaxie,

Și fiecare sărut e o gală a cosmosului în extaz.

 

Ca o fântână veșnică de sentimente, suntem izvorul vieții,

În care fiecare picătură devine o filă de poveste,

În care fiecare undă devine o cântare a sufletului,

Și fiecare adiere de vânt e o călătorie spre nemurire.

 

În noaptea noastră de pasiune, suntem ca două flăcări într-un dans de amor,

Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,

În care fiecare scânteie devine un secret al universului,

Și fiecare tremur e o călătorie spre o altă dimensiune.

 

Pielea ta e ca o pânză de catifea, pe care degetele mele o străbat cu nesăbuință,

În care fiecare atingere devine o melodie a plăcerii,

În care fiecare mângâiere e o călătorie spre extazul absolut,

Și fiecare strângere e o promisiune de fericire fără margini.

 

În această seară de extaz, suntem doar doi amanți,

Iubindu-ne cu raze de patimă și adiere de fior

În care fiecare tremur e o chemare la păcat,

Și fiecare clipă e o eternitate a plăcerii.



Mai mult...

Geneza eternului

În haosul creației, când cerul suspină,

Un zeu nevăzut modelează lumină.

Din prafuri stelare și șoapte de ieri,

Se naște eternul din vise și seri.

 

Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,

Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.

Un glas nevăzut șoptește prin noi:

"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."

 

Sub pleoape de gheață mocnește un jar,

O flacără vie dintr-un dor secular.

Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,

Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.

 

Cum pot să cuprind infinitul în mâini,

Când stelele cad și se-nchid în străini?

Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,

Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.

 

În oglinda lumii, mă caut, te chem,

Ești răspunsul ascuns în eternul poem.

Când totul dispare și timpul e scrum,

Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.

 

Mai mult...

Arthur-regele uitat

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

 

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

 

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

 

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

 

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

Mai mult...

Limbajul codificat al mintii

În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.

 

Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.

 

Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.

 

Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină

 

Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.

Mai mult...

Înmormântați la poli opuși

Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,

Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,

Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,

Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.

 

Dragostea noastră, un râu învolburat,

Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.

Două inimi, ce la unison ele bat,

Stau despărțite de pământ și mare,

Zădărnicind numai după speranțe muribunde.

 

Strălucim amândoi sub același soare,

Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.

Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,

Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?

Mai mult...

Omenie sau omenire Doamne?

„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.

„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…

„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.

„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.

„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.

„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.

„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.

„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.

„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.

Mai mult...