Păcatul ce mă veghează

M-am căutat.

Nimeni acasă.

Am strigat.

Ecoul m-a întrebat:

„Chiar ai crezut că scapă cineva?”

Sunt toți plecați.

N-au fost niciodată.

Nici macar eu.

Dorința de zbor mă ține prizonier,
Visul de libertate mi-e legat de pământ.
Războiul dintre ceea ce vreau și ce sunt,
E o luptă tăcută, în care mă pierd.

Te port în clipele târzii

Ca pe-o lumină ce se stinge,

Și-n liniștea din nopți pustii

Îți simt absența cum mă-nvinge.

Nu știu de ești sau nu mai ești

În lumea-n care eu mai ard,

Dar dorul meu, de-l întâlnești, 

Ți-ar spune tot de unde cad.

Că te-am iubit fără măsură,

Cu-un suflet simplu, ne-nțeles,

Și azi, în marea de tăcere,

Sunt doar un nume necules.

Iar mintea, valuri ce se frâng,

Mă poartă-n cercuri fără rost,

Îmi spune blând că nu mai sunt,

Apoi mă-ntreabă cine-am fost.

Și poate tu, sub alt apus,

Trăiești senin, fără să știi

Că-n mine timpul s-a supus

Unei lumi unde nu-mi aparții 

Mereu mă întreb, de ce păsările aleg să stea în același loc dacă pot zbura oriunde pe acest pământ.

După, îmi întreb si inima aceeași întrebare....

Lumea moare încet, fără a ne da seama,
Cuvintele pierd sens, iar zâmbetele devin clipe rare.
Dar dacă moartea s-a dus, oare viața va rămâne?
Sau și ea se va stinge în întuneric, fără de margini?

L-a găsit întins, rece și vast,

Sub cerul greoi, ca o lespede sură.

Un pământ secătuit de glas,

În care viața doar putrezește și îndură.

A venit omul cu mâini de oțel,

Cu ochi înfometați de stăpânire,

A pus piroane în trupul fidel,

A săpat rănile firii în orbire.

A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,

A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,

A chemat slugile, a pus biruitul

Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.

Omul a venit cu rugă și spadă,

A spus că-i al lui, că va face dreptate.

A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă

Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.

Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,

A pus legea focului peste coline,

A scris pe pământ cu sânge și fire,

A sfințit locul… cu gloanțe străine.

A strigat sus, că-i voia divină,

Să curețe lutul de cei nechemați,

Dar pământul n-a vrut să-l încline,

Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.

A venit cu steag și cu mâna pe cruce,

Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.

A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce

Decât moartea-n solzii uitării apoi.

A sfințit locul cu sânge și ură,

A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,

A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,

Un cimitir fără cruci, fără zi.

Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,

Când nici umbra n-a vrut să mai fie,

Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:

„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”

Dar locul tăcut, surd la cuvinte,

N-a mai primit, n-a mai iertat.

Omul s-a pus în genunchi înainte,

Însă pustia l-a îngropat.

Acum e liniște. O liniște grea,

În care doar vântul mai bate a moarte.

Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,

Când doar preotul vine… să spele păcate.

A căzut în ceață un trup neînsuflețit

Acolo unde sunt crizanteme roșii,

Sunt gata să aștept până la infinit 

Momentul când se vor întâlni ochii noștri.

Un licăr de lumină ce se ivește în zare

Ar putea fi luminițe de pe brad

Sau sub o piatră goală o lumânare

Unde de la vijelie crucile cad.

Ziua de mâine s-ar putea să nu vină

Să nu ne aștepte nici pe mine nici pe tine 

Așa că măsoară-ți visurile ce le ai în inimă

Și păzește-ți inima să nu moară mâine.

Te uiți în jur, pe toți îi doare,

Durere-adâncă, inimoasă.

Toți vor înțelegere, da' tare,

Dar să știți, mie nu-mi pasă.

Ajungi sub pietre și sub mare,

Ciudat e gândul despre moarte.

Ferit de clipa la oricare,

Te pomenesc numai aparte.

Adânc, în cap, un cuget strigă:

„Cum ar fi dacă pun punct?”

Vrei chiar tare, dar ți-e frică...

Lasă, mâine mă arunc.

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

O veste trista am aflat,

Ca tu din lume ai plecat, 

Bunica mea, e foarte greu,

Dar știu ca ești la Dumnezeu. 

Deja mi-e dor de a ta voce, 

De al tău chip, de a ta îmbrățișare,

Fără de tine totul e rece, 

Și asta e ceea ce ma doare. 

Acum, bunicul trist, singur în casă, 

Ii este dor de-a sa nevastă, 

De vocea ei dulce ca mierea, 

De ochii care-ți luau durerea. 

Îmi este dor de bunătatea ei, 

De primirea-n casa, călduroasă, 

Acum, te duci chiar de nu vrei, 

Sa vizitezi bunicu' acasa. 

Acum, cu ochii plini de lacrimi, 

Înghit în sec, dar n-am ce face, 

Au fost distruse multe inimi, 

Ce nici acum nu mai au pace. 

Florile la cimitir, 

Sunt un simplu suvenir, 

Dar o piatra prețioasă, 

Nu mai este acum acasă. 

Înapoi ea nu mai vine, 

A plecat cu o dorința, 

Nu mai vrea aicea jos, 

Unde-i chin și suferință. 

Ființe vii, de neînțeles

Asta suntem, bineînțeles

Sensul vieții mă intrigă 

Raspunsu-i căutat, sa fie descifrat

Gandurile te apasă, te mușamalizează 

Strânge, strânge si nu lasă 

Lumina se stinge, moartea ne atinge...

Viața piere-n noi...

Liniștea își spune cuvântul

pătrunzand prin noi, surprinzându-ne suferind

Avertizându-ne moleșit.

Dumnezeu.O, domnule.

Ești doar unul și veșnic,

Și unicul pe Pământ.

De ce nu-mi dai încă?

o șansă pentru a mai trăi?

Să-mi văd părinții,

Să-mi sărut copii? 

Soarele să-l îmbrățișez.

În lumina lunii să mă ivesc din nou,

Și poate incă odată,

Să mai iubesc.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤