Păcatul ce mă veghează

Ma voi intoarce -n mireasma florilor de Mai

Si-n ale ei pasteluri dulci si calde

Imi voi așeza miresmele  din Rai

Pe aripi de ganduri visele sa-mi scalde.

Ma voi intoarce-n triluri in dimineți de vara,

In lumina razelor nascute-n răsărit,

Imi voi aseza petala cu petala

Pe aripi de păpădii, pan la asfințit…

Ma voi intoarce in racoarea ploilor de vara,

In aerul curat din muntele semeț

Imi voi aseza tulpina -n prag de seara

Pe aripi de brad pana la Cer măreț!

Ma voi întoarce -n gust de pepene galben,

Si -n dulcele de coaptǎ gutuie,

Voi degusta cu sete din vin rumen

Pe-aripi de toamna dulce-amaruie.

Ma voi intoarce -n griul gerului de iarna

Si-n fulgii mari  si-n glasul de colind,

Voi saruta cu ger intregul de arama

Pe-aripi de dor de tine suspinând…

O veste trista am aflat,

Ca tu din lume ai plecat, 

Bunica mea, e foarte greu,

Dar știu ca ești la Dumnezeu. 

Deja mi-e dor de a ta voce, 

De al tău chip, de a ta îmbrățișare,

Fără de tine totul e rece, 

Și asta e ceea ce ma doare. 

Acum, bunicul trist, singur în casă, 

Ii este dor de-a sa nevastă, 

De vocea ei dulce ca mierea, 

De ochii care-ți luau durerea. 

Îmi este dor de bunătatea ei, 

De primirea-n casa, călduroasă, 

Acum, te duci chiar de nu vrei, 

Sa vizitezi bunicu' acasa. 

Acum, cu ochii plini de lacrimi, 

Înghit în sec, dar n-am ce face, 

Au fost distruse multe inimi, 

Ce nici acum nu mai au pace. 

Florile la cimitir, 

Sunt un simplu suvenir, 

Dar o piatra prețioasă, 

Nu mai este acum acasă. 

Înapoi ea nu mai vine, 

A plecat cu o dorința, 

Nu mai vrea aicea jos, 

Unde-i chin și suferință. 

Plâng și se consumă, înduplecate, 

Existențele își duc uscate

Gândurile în altă parte,

Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte. 

Viața plânge, plânge și Moartea,

Dumnezeu își blestemă soarta,

Cu toții plâng și se jupoaie,

Le curg lacrimi de sânge șiroaie. 

Dar ei râd, cauza suferinței, 

Fără nume, fii umilinței, 

Copiii uitați prin cimitire,

Fără cruce, fără amintire. 

Se învârt în jurul Tatălui, 

Doar El lumină le-a mai fost,

De-ar știi copii viața omului

N-ar mai cere un rost. 

Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde 

Întrebând cu glasuri morbide:

"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?

Nu asta toți oamenii or fi vrând?" 

Dar Dumnezeu nu le răspunde, 

El din cimitire le aude

Trosnetele oaselor uscate

În pământ afundate si uitate. 

Se simte de parcă l-aș avea în față,

Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,

Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață, 

Dansând pe cruci de adieri purtate. 

Aș vrea să fug cât mai departe

Să uit a oaselor trosnete ecou

Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate, 

Prunci uitați sub un cavou. 

Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El

Să plângem amândoi, înălțând o lumânare

Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,

Pentru râsul sufletelor care nu mor....

De mare am vrut să fiu copil
Să nu trăiesc o viață în zadar
Mereu să fiu util
Dar mi se rup filele din calendar

Am să mor și eu odată
În cămară singuratic
Viața îmi este înnodată
Și sufletul sălbatic

Doar un singur paragraf
Din tot ceea ce-am avut
Voi lăsa doar praf
Și nimic mai mult

La sfarsitul tau de drum,
Faptele s-asaza scrum
Iti dai seama ,din nou vezi
Ai gresit, acum te pierzi.
 
Nu esti tu, ingandurat,
Cazi in vicii, adunat,
Te cauti din nou pe tine
Si stii ca nu esti bine.
 
Trece timpul mult mai greu
Karma se-ntoarce mereu
Fapte , fapte tot au fost.
Oare mai are vre-un rost?!
 
Nor de dor ,lung-n ganduri zbor,
Stins in visuri , muritor ,
Te trezesti , pici in pamant,
Ingerii in cor iti cant.
 
Speranta calatoare,
Norocul tau acum,
Nu-i zi de sarbatoare
Ci e viata ta in scrum.

-1

CERUL E TRIST ȘI ÎNLACRIMAT

DE CHIN ȘI AMAR M-AM SĂTURAT

CĂCI DIN COPILĂRIA MEA

SOARTA MI-A FOST DESTUL DE GREA

DE CÎND MĂ ȘTIU AM FOST  SĂRAC

ȘI AM FOST SLLUGA LA BOGAT

CĂCI DEMNITARII  DE LA NOI

NU AU NICI GRIJI SI NICI NEVOI

AU CASE MARI SI AU PALATE

ȘI MESELE ÎNBELSUGATE

EU DE COPIL AM FOST PLECAT

ȘI TOATA LUMEA AM UMBLAT

DAR ÎNTR-O ZI LA ASFINȚIT

O TELEGRAMĂ AM PRIMIT

SI ÎN TELEGRAMĂ AȘA SCRIA

VINO BĂETE VINO DEGRABĂ

CA TA MĂICUȚĂ E GRAV BOLNAVA

MERG LA PATRON ȘI-I ARĂT SCRIS

UITE DEACASĂ CE MI-AU TRIMIS

EL ÎMI RĂSPUNSE CA UN RĂȚOI

SĂ MERG LA LUCRU 

I-AR ÎNAPOI

APOI  ȚIPÎND MI-A ZIS AȘA

DE AICEA TU DE AI SĂ TE DUCI

AI SĂ RĂMÎI FARA SERVICI

DAR EU PLÎNGÎND IAM SPUS AȘA

STRĂINE NU TE SUPARA

E VOBA DE MĂICUȚA MEA

DE LUCRU MAI GASESC ORCÎND

DAR PE MĂICUȚA NU CURÎND

MĂ URC ÎN TREN AJUNG ÎN SAT

GÎNDINDUMĂ LA CE AM VISAT

AJUNG LA POARTĂ MĂ UIT LA CASĂ

SI ACOLO VAD UN DOLIU PUS

INTRAI ÎN CASĂ ZĂRII PE MASĂ

CORPUL MĂICUȚEI ÎNTINS PE IA

JUR ÎNPREJUR SUNT AI MEI FRAȚI

CARE STĂTEAU ÎNLĂCRIMAȚI

SI RÎND PE RÎND M-AU ÎNTREBAT

ÎN ACEȘTI ANI UNDE AM UMBLAT

EU AM UMBLAT DIN LOC ÎN LOC ACASA

FĂRA SA MA ÎNTORC

Lumea moare încet, fără a ne da seama,
Cuvintele pierd sens, iar zâmbetele devin clipe rare.
Dar dacă moartea s-a dus, oare viața va rămâne?
Sau și ea se va stinge în întuneric, fără de margini?

Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.

Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.

Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.

Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.

Timpul rătăcește, ne lovește ușor,
Îți promite un viitor, dar adesea ne lasă în urmă,
Ne învăluie în umbre, cu privirea unui străin,
Și ne învață, fără cuvinte, cum să uităm, cum să fim.

Iubirea nu cere permisiune,
Dar adesea își cere prețul în tăcere,
Pășind pe drumuri ce ne par cunoscute,
Dar fiecare pas adâncește o rană pe care nu o vedem.

Și în fiecare întâlnire, în fiecare privire,
Găsim o fărâmă de noi, rătăcind printre amintiri,
Așteptând să fim salvați, așteptând să ne regăsim,
Dar de multe ori, tot ce rămâne e doar o umbră a ceea ce am fost.

Timpul s-a stins în umbre adânci,
Lăsând amintiri ca frunze în vânt,
Pe poteci uitate, pașii-mi se-ntind,
Căutând visul, ce n-a fost împlinit.

Un ceas ce nu tace, mereu se rotește,
Îmi spune povești de ieri și de azi,
Dar mă pierd în tăcerea ce crește,
Găsind în trecut, mai mult decât azi.

Fiecare clipă are o umbră,
O vorbă pierdută, un zâmbet în vânt,
Timpul, ca un râu ce nu se oprește,
Mă poartă spre locuri de mine uitate.

Poate într-o zi mă voi întoarce,
Acolo unde timpul a tăcut,
Dar până atunci, în fiecare pas,
Voi căuta un drum ce nu s-a sfârșit.

Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.

În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.

Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…

Născut să te iubesc,  

Sortit să nu te pot privi,  

Blestemat să-ți fiu străin în cale,  

Chinuit, doar în vise a te mai ști...

Predestinat să te ador,  

Canonit mana sa nu ti-o ating,  

Purtat de doruri în zbor,  

Rătăcind în praf divin.

Răpus de dorință,  

Strivit de un destin hain,  

Chinuit de-a ta absență,  

Căutându-te în cerul senin.

Furat de-al tău parfum

Si dus departe vazduh de lumi,  

Pierit în visul unui drum,  

Doar ecoul dorului rămâi.

Nebun după tine,  

Norocos că te-am întâlnit,  

Pierdut în pustie,  

Un suflet captiv, ce doar te a iubit.