Păcatul ce mă veghează
Am semnat un pact,
Cu păcătosul ce-mi râde-n oglindă,
Iar fiecare clipă e un fir rupt
Al gândului ce-mi sorta blesteamă.
Am căutat în abisurile minții,
Cioburi de fericire, dar am fost orb,
Zdrobit-am sufletul pe drumuri tăcute,
Către cicatrici adânci, nenumărate.
Am strigat în sine-mi, dar nu s-a auzit,
Păcatul se naște și moare în mine,
Iar oglinda-mi arată chipul ucis,
Un strigăt mut răsunând prin timp.
Caut răspunsuri în liniștea nopții,
Dar întunericul mă devorează,
În fiecare colț, un demon mă privește,
Și-l văd zâmbind, înfricoșător, fără teamă.
Rătăcesc în cercuri vicioase,
Cu fiecare pas mai pierdut,
Și nu se termină niciodată,
Pentru inamicii ce mă veghează.
Category: Poems about death
All author's poems: Florin Dumitriu
Date of posting: 5 апреля 2021
Views: 1422
Poems in the same category
Mormânt
Hrăniți-mi florile de pe mormânt
Cu sânge, ce lacrimi
Au fost cândva ,
Răni adânci de acid,
Săpat-au pielea mea.
Înfigeți crucea printre oase,
Le aud trosnind voioase,
Lemnul ei să putrezească,
Păcatele să-mi pedepsească.
Lăsați mormântul dezgolit,
Văzut și ocolit,
Rătăcit să fiu de javre,
Numele uitat de oameni.
Al meu Testament
Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.
Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”
Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.
Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.
Gand
O atingere rece
Pe inima mea inerta.
Un cosciug scufundat in flori
In buruieni si crini manjiti de sange,
In haine distruse de trecerea timpului.
In timpul pe care l-am risipit
Blocata in reverie, sufocata cu nepasare.
Un ultim rastimp,
Cu chip celest si naiv
O fantasma care iti inghite gandurile insolente,
Si care se ineaca cu indoieli neincetate.
Un ultim ticait de ceas
O ultima lacrima in van,
Un ultim ranjet sters
Menit sa trezeasca ceva in tine.
Dar ochii sticlosi iti raman fixati,
In trecutul care iti roade incet
Trupul deja sfasiat de realitate.
,,În vals cu moartea"
Stăteam pe-o piatră,pe vârful unei stânci,
Priveam trist cum soarele răsare.
Ziceam să sar având doar răni adânci
Și-o văd pe ea,pe fata dansatoare.
Vine grațios,îmi pare că zâmbește,
Și eu rămîn pe loc încremenit.
Iar chipul ei senin mă copleșește,
Mă uit la ea și stau nedumerit.
Vroiam de ea să mă apropii,
Să o întreb cum pot să o ajut.
Ea stă cuminte,de parcă-i fata popii,
Eu vreau să sar,nimic n-am de pierdut.
Ea zboară-ncet spre mine,de parcă e o pană,
Mă ia de mînă și mă invită la un ,,dans".
Cu toate că simțeam că e capcană,
Am început să ne rotim în vals.
O muzică din cer se revărsa cu jale,
Iar eu vedeam că dansul se sfârșește.
N-am observat cînd am zburat în vale,
Iar fata sus pe deal zâmbind privește.
Stau la pământ și râd ușor ironic,
Mă gândesc la dansul ăla fermecat.
La fata ceea cu un chip iconic,
Și înțeleg că viața mea s-a terminat.
Cu moartea vreau să mă însor acum
Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?
Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.
Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.
M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!
Mormânt
Hrăniți-mi florile de pe mormânt
Cu sânge, ce lacrimi
Au fost cândva ,
Răni adânci de acid,
Săpat-au pielea mea.
Înfigeți crucea printre oase,
Le aud trosnind voioase,
Lemnul ei să putrezească,
Păcatele să-mi pedepsească.
Lăsați mormântul dezgolit,
Văzut și ocolit,
Rătăcit să fiu de javre,
Numele uitat de oameni.
Al meu Testament
Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.
Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”
Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.
Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.
Gand
O atingere rece
Pe inima mea inerta.
Un cosciug scufundat in flori
In buruieni si crini manjiti de sange,
In haine distruse de trecerea timpului.
In timpul pe care l-am risipit
Blocata in reverie, sufocata cu nepasare.
Un ultim rastimp,
Cu chip celest si naiv
O fantasma care iti inghite gandurile insolente,
Si care se ineaca cu indoieli neincetate.
Un ultim ticait de ceas
O ultima lacrima in van,
Un ultim ranjet sters
Menit sa trezeasca ceva in tine.
Dar ochii sticlosi iti raman fixati,
In trecutul care iti roade incet
Trupul deja sfasiat de realitate.
,,În vals cu moartea"
Stăteam pe-o piatră,pe vârful unei stânci,
Priveam trist cum soarele răsare.
Ziceam să sar având doar răni adânci
Și-o văd pe ea,pe fata dansatoare.
Vine grațios,îmi pare că zâmbește,
Și eu rămîn pe loc încremenit.
Iar chipul ei senin mă copleșește,
Mă uit la ea și stau nedumerit.
Vroiam de ea să mă apropii,
Să o întreb cum pot să o ajut.
Ea stă cuminte,de parcă-i fata popii,
Eu vreau să sar,nimic n-am de pierdut.
Ea zboară-ncet spre mine,de parcă e o pană,
Mă ia de mînă și mă invită la un ,,dans".
Cu toate că simțeam că e capcană,
Am început să ne rotim în vals.
O muzică din cer se revărsa cu jale,
Iar eu vedeam că dansul se sfârșește.
N-am observat cînd am zburat în vale,
Iar fata sus pe deal zâmbind privește.
Stau la pământ și râd ușor ironic,
Mă gândesc la dansul ăla fermecat.
La fata ceea cu un chip iconic,
Și înțeleg că viața mea s-a terminat.
Cu moartea vreau să mă însor acum
Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?
Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.
Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.
M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!
Other poems by the author
Prizonier al perfecțiunii
Pe când el admira sufletul ei sui-generis
Îl transforma într-o artă de nedescris,
Cu-n fel de iubire greu de ucis,
Prea puțin ușor de descris
Ochii i-a pictat ca un paradis
Iar sufletul, poezie de neatins.
Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris
Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.
Trupul tău gol, o artă divină,
Privirea mea, pensula ce desenează lumină.
Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,
Cu ochii mei, tabloul în care te visez.
Sa te mai astept?
Ce dacă acum răsare soarele,
Dacă e atâta beznă între noi,
Căci căldura se poate duce
Și cu strălucirea înapoi...
În inimile noastre, furtuna bate a dor nebun,
În nopți de gheață și de frig,
În zadar căutăm un cuvânt cald și blând,
În zadar așteptăm să ne mai întâlnim…
Ruga celui fara glas
Când ne apasă zile grele,
Privim spre ceruri, strigăm spre stele:
„De ce, Părinte, atâta chin?
De ce durerea nu are alin?”
Dar El, tăcut, cu ochii grei,
Ne poartă vina în al său piept.
Cui să-i șoptească noaptea amarul,
Când omul Îi sapă în suflet hotarul?
Când Îl rănim cu grele vorbe,
Sau sufletu-i zdrobim,
El tace și iubește in tacere,
Chiar dacă noi Îl rănim.
Și-n taina senina nopții,
Glasul Lui usor se frânge,
În fața acestei lumi reci,
Ce doar de sine plânge.
Și-atunci, din milă poate,
Invață-ne tăcând,
Să fim mai buni cu Cerul,
Si să-L purtăm in gând.
„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”
Vraja sarutului nocturn
Lasă-mă să te ating cu un sărut
Și să te alint cu-n roșu în obraji,
Ca florile ce-n primăvară cresc,
Pe câmpuri nesfârșite, în veșmânt de vrăji.
Lasă-mă să-ți pictez pe ochi stele,
Și-n părul tău, ca vântul să mă-nșir,
Să ne topim în nopți de catifea,
Cu inimi vibrând, sub cerul de safir.
Lasă-mă să te port prin visuri calde,
Pe aripi de lumină și parfum,
Să fim doi fluturi într-un vals etern,
Să strălucim în roua dimineții, blând.
Codul neliniștii
Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.
Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.
Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.
Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.
Prizonier al perfecțiunii
Pe când el admira sufletul ei sui-generis
Îl transforma într-o artă de nedescris,
Cu-n fel de iubire greu de ucis,
Prea puțin ușor de descris
Ochii i-a pictat ca un paradis
Iar sufletul, poezie de neatins.
Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris
Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.
Trupul tău gol, o artă divină,
Privirea mea, pensula ce desenează lumină.
Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,
Cu ochii mei, tabloul în care te visez.
Sa te mai astept?
Ce dacă acum răsare soarele,
Dacă e atâta beznă între noi,
Căci căldura se poate duce
Și cu strălucirea înapoi...
În inimile noastre, furtuna bate a dor nebun,
În nopți de gheață și de frig,
În zadar căutăm un cuvânt cald și blând,
În zadar așteptăm să ne mai întâlnim…
Ruga celui fara glas
Când ne apasă zile grele,
Privim spre ceruri, strigăm spre stele:
„De ce, Părinte, atâta chin?
De ce durerea nu are alin?”
Dar El, tăcut, cu ochii grei,
Ne poartă vina în al său piept.
Cui să-i șoptească noaptea amarul,
Când omul Îi sapă în suflet hotarul?
Când Îl rănim cu grele vorbe,
Sau sufletu-i zdrobim,
El tace și iubește in tacere,
Chiar dacă noi Îl rănim.
Și-n taina senina nopții,
Glasul Lui usor se frânge,
În fața acestei lumi reci,
Ce doar de sine plânge.
Și-atunci, din milă poate,
Invață-ne tăcând,
Să fim mai buni cu Cerul,
Si să-L purtăm in gând.
„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”
Vraja sarutului nocturn
Lasă-mă să te ating cu un sărut
Și să te alint cu-n roșu în obraji,
Ca florile ce-n primăvară cresc,
Pe câmpuri nesfârșite, în veșmânt de vrăji.
Lasă-mă să-ți pictez pe ochi stele,
Și-n părul tău, ca vântul să mă-nșir,
Să ne topim în nopți de catifea,
Cu inimi vibrând, sub cerul de safir.
Lasă-mă să te port prin visuri calde,
Pe aripi de lumină și parfum,
Să fim doi fluturi într-un vals etern,
Să strălucim în roua dimineții, blând.
Codul neliniștii
Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.
Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.
Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.
Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.